“Human Flow” sau un film despre o altă realitate

Azi noapte nu am reușit să adorm. Nici nu mai știu însă de când nu mai știu să dorm. Liniștit. Profund. Butonând telecomanda, m-am oprit pe Bein HD Family. Nici nu îmi amintesc prima imagine. Îmi amintesc doar că am plâns de la prima secundă până la ultima. Am plâns toată noaptea și plâng și acum. Este un film răvășitor, copleșitor, care mi-a arătat încă o dată despre acea realitate pe care noi oamenii preferăm să nu o vedem, să nu o înțelegem, să o ținem ascunsă, deoarece deranjează, deoarece ne trezește, deoarece ne revoltă și ne pune în față o oglindă în care ne putem vedea exact așa cum suntem. Inumani. Pierduți. Fără scăpare!

Human Flow are impactul pe care îl are, deoarece ne arată viața așa cum este ea. Nefardată. Reală. Dureroasă până la sânge! Neregizată! Ne arată cât de mici suntem și cât de mult s-a degradat societatea umană în general.

Pe 16 decembrie 1966 a fost adoptată Carta Internațională a Drepturilor Omului, bazată pe principiile libertății omului din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948, în Paris. În aceste Carte sunt garantate niște drepturi elementare ale omului, precum dreptul la demnitatea umană, egalitate, libertate, securitate, migrare! Aceste legi, au fost create pentru a fi încălcate cu bună știință exact de cei care s-au dorit a fi protectorii democrației, ai libertății și ai demnității umane!

Despre emigranți, Siria, Irak, Iran, Afganistan, Țările Arabe și Africane, am tot scris. Am scris în speranța că oamenii vor reuși să înțeleagă niște aspecte simple. Noțiuni care țin de umanitate. Dar înainte de a înțelege, trebuie ca toți să fim siguri că avem noțiuni concrete de istorie, geografie, sociologie. În special istorie. Deoarece este nespus de grav să judecăm șă să arătăm cu degetul înspre națiuni care sunt descendente direct din cel mai mare leagăn al civilizației și anume Mesopotamia.

Mesopotamia se referă la acea regiune din Orientul Apropiat sau Mijlociu, care în prezent ține parțial de Irak, Siria de est și Turcia de sud, dar se presupune că ar fi inclus mai multe din statele existente astăzi.

Cu mult înainte de Grecia sau Roma, Mesopotamia a fost nucleul unora dintre cele mai puternice puteri ale vremii: imperiul akadian, asirian, asiro-babilonian şi persan care aveau deja orașe, drumuri, practicau comerțul, măsurau, aveau o limbă scrisă, cunoșteau matematica, astronomia, filosofia și aveau sistem legislativ!!! Cunoșteau sistemul de măsurare cu 60 de unităţi, pe care noi l-am păstrat până azi, măsurând de pildă ora ca 60 de minute. Pentru a ordona zilele, au împarţit anul în 12 luni după fazele lunii, punând astfel bazele calendarului.

În același timp, Egiptul era și el deja existent fiind una din cele mai vechi civilizații din lume, existând dovezi arheologice și antropologice, care arată spre existența unor așezări în zonă, încă din 10000 î.Hr.  Principala lor sursă de hrană a fost agricultura și pescuitul, , multe descoperiri în zonă arată acest lucru. deoarece studiile indică faptul că terenul din jurul Saharei nu a fost așa arid cum este astăzi și a fost perfect pentru agricultură și pășunat. Prin 2500 î.Hr. ei s-au mutat spre Nil din cauza schimbărilor climatice.  Civilizația Egiptului Antic a fost responsabilă pentru mai multe moșteniri de durată pentru întreaga umanitate, inclusiv piramide, sistemele matematice, practica medicinei, tehnici de prelucrare a sticlei și a hârtiei în forma ei primară.

Siria reprezintă unul dintre străvechile centre de civilizaţie din Orientul Mijlociu. În antichitate a fost influenţată de civilizaţiile sumeriană, asiro-babiloniană, egipteană, arameană, feniciană, greacă şi romană. Cunoscută ca una dintre cele mai vechi civilizaţii de pe suprafaţa Pămîntului, găsind-o acum aproximativ 10.000 de ani ca centru al culturii Neoliticului, populația din acest teritoriu dezvoltă un comerţ timpuriu în spaţiul Marea Roşie-Anatolia-Irak, în cadrul unui mare imperiu semit atestat pe aceste coordonate. În istoria veche, Siria modernă, Libanul şi Israelul făceau parte dintr-o regiune pe care mesopotamienii o denumiseră Eber Nari, care apare şi în vechiul testament sau în rapoartele scribilor asirieni şi perşi. În legătură cu denumirea de Siria, există mai multe ipoteze, una provenind de la Herodot, care utiliza termenul de Assyria pentru toată Mesopotamia, iar după căderea imperiului assyrian în 612 a.Hr., partea de vest a continuat să poarte această denumire până la instalarea imperiului seleucid când a devenit Siria. În 1.400 î.Hr., orașe precum Damasc (Dimashq), Alep (Halab), Hama (Hamath), Byblos (Gubla), Joffa (Joppa), Homs, Gaza, Tyre (Sur) și Sidon erau deja în plină dezvoltare.

Aud tot mai des expresia “sărăcia arabă”, “lumea a patra”, “sălbatici”, “needucați”, “muritori de foame”, “teroriști” când oamenii occidentali fac referire la Țările Arabe și la emigranții care provin din aceste locuri. Ușor. Foarte ușor fac oamenii afirmații care deși aparent adevărate, îi fac pe ei, occidentali, direct răspunzători de foametea, sărăcia și lipsa de stabilitate a populației arabe!

Țările Arabe nu au fost niciodată sărace. Dovadă invazia lor constantă de către occidentali încă din antichitate, de când a fost creat și cunoscutul Drum al Mătăsii. Au intrat peste ei cu bocancii săbiilor în trecut și al armelor, al tancurilor, al avioanelor, bombelor și războaielor în prezent, pentru a le lua tot: mătăsuri, petrol, gaze naturale, fosfați, sulf, aur, iar din inima Africii, diamante!

Resursele naturale,în mod normal ar trebui să fie o binecuvântare și să ducă țările de proveniență la o economie prosperă, la un trai bun, dar contrar, acestea sunt mereu sărăace și se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele. Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creştere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică .

Deşi aceste țări sunt bogate în resurse, o mare parte a populației, trăiește la limita subzistenței, neavând acces la apă curentă şi canalizare, la electricitate, spitale, şcoli sau transport adecvat. Paradoxul nu e paradox și constă în faptul că țările bogate în resurse tind să aibă monede puternice, ceea ce face alte exporturi necompetitive cu bună știință. Cu alte cuvinte, fiind o țară nu foarte bogată, cu economie la limita traiului, nu ai cum să investești în industria de extracție și prelucrare a resurselor naturale, acest fapt atrăgând după sine investiții străine, care defavorizează economia ta ca țară sărăcă și favorizează doar PIB-ul și moneda lor! Apoi, mai sunt contractele necompetitive, semnate cu bună știință pentru a înstrăina resursele țării și marginalizarea unor țări politic pentru a se putea interveni apoi armat în exploatarea acestora. Cazul Irakului, Libiei, Siriei!

Nu sunt săraci, dar sunt mereu sub presiunea statelor occidentale. Sunt marginalizați politic. Sunt mereu sub lupă. Când apare un brexit care zguduie o economie sau un Trump care zdruncină o altă economie, se fac alianțe și se nasc războaie, în scopul de a ridica moneda marilor puteri și a distruge economia statului marginalizat. Și oamenii aceia ce să facă? Să rămână într-o țară pur și simplu în ruine? Multe orașe, precum Orașul Laptelui din Siria a fost complet ras de pe fața pământului în 2 ore! Ce pot face oamenii ăia acolo? Sunt ei vinovați de drama pe care o trăiesc? Nu! Vinovați sunt occidentalii care le distrug habitatele, spațiul, economia, educația, industria, agricultura și îi condamnă la un viitor nesigur, gol și fără nici o perspectivă garantată!

Înainte să ne întrebăm de ce ne invadează imigranții ar trebui să învățăm că fiecare om are dreptul la viață, la securitate, la un viitor. Ar trebui să înțelegem că orice copil are dreptul la o copilărie, la educație și nu să trăiască în traume care nu se mai termină, care îi sfășie, îi sculptează până în gânduri transformându-i apoi în tineri furioși, dornici de răzbunări și de sânge! Lipsa educației ne transformă în monștri de foarte multe ori. Așa cum și expansiunea ne transformă în monștri. În monștri care nasc monștri!

Am ajuns să decimăm popoare, culturi, civilizații, numai pentru că putem și ne este la îndemână. Carta Drepturilor a devenit doar o Cartă scrisă, o hârtie umplută de cerneală care anulează tot ceea ce și-au dorit inițiatorii săi. Anulează vise, națiuni, oameni și drepturi! Iar noi toți, preferăm să ținem ochii închiși, deoarece tot ceea ce nu putem vedea, nu există! Ce trist…

Trist, deoarece nu înțelegem că noi toți suntem de fapt un singur nucleu. Că existăm deoarece cândva, demult, am fost o mână de oameni, care ne-am împrăștiat pe pământ, am format popoare pe diverse continente, dar în esența noastră, toți suntem din același loc și avem aceeiași strămoși! Suntem o mare familie! Ca un corp uman. Dacă ne tăiem mâna, nimic nu mai este la fel. Sau un picor. Sau un deget. Sau inima. Noi funcționăm frumos împreună! Prin diversitatea noastră! Prin unicitate! Asta ne face frumoși! Și ar trebui să ne amintim că fiecare om este responsabilitatea tuturor! Ei, oamenii aceștia din Siria, Africa, Mexic, Coreea, China, toți sunt responsabilitatea noastră! Suntem responsabili pentru tot ce li se întâmplă, deoarece sub o formă sau alta, am fost părtași prin tăcere și neimplicare la tot ce ei au trăit și au suferit!

“De acolo de sus, din spațiul cosmic, când Pământul era atât de mic, am simțit în inima mea cu adevărat  că aș putea face o mare diferență în lume. Nu a fost ușor. Când am văzut întreaga lume prin fereastra aceea mică, am constatat că nu există noi, ei sau politică.  Pământul este ca o minge, nu are granițe. Și asta e minunat, pentru că în spațiul cosmic nu există porți între țări. De acolo, pământul este ca o casă, ca o singură familie.”  – Mohammad Fares, astronaut sirian

Fiecare, la început, privim viața din spatele unei cortine

39917137_1374868579283408_4665769015417765888_n

Fiecare, la început, privim viața din spatele unei cortine. Până învățăm. Până învățăm să o respirăm, să o gustăm, să o îndrăznim, să o trăim. Să ne bucurăm de tot ca un copil mic care a pășit prima oară desculț în iarbă. Să încercăm tot ce simțim să încercăm și să ne asumăm. Atunci, perdeaua cade și înțelegem. Că viața ne aparține și în ea nu este vorba despre altceva decât despre noi. Absolut totul în viața se raportează la noi. E simplu. Nu trebuie decât să trăim! Așa cum alegem. Viața este asemeni unui condur. Ni se potrivește perfect doar nouă. Pe sufletul și trăirile noastre! Nimic nu este mai frumos decât să fii în pielea ta și să îți placă!

Punct. Și de la capăt…

de-la-capat

Nu mă mai vrei în viața ta?! Sărută-mă  pe frunte, sărută-mi mâna, privește-mă în ochi și zâmbește-mi. Mulțumește-mi pentru toate clipele frumoase care s-au petrecut între noi și ai demnitatea de a mă iubi până la capăt. Chiar dacă este unul la o aruncătură de clipă! Așa se despart doi oameni maturi. (…)

Sufletul nu are butonul “erase”…

… cu riscul de a fi din nou rănită, neiubită pentru tot ceea ce sunt eu și socotită tâmpită, voi prefera mereu să spun ce simt și să simt ceea ce spun! Nu mă voi închide într-o lume plină de teamă din care nimeni să nu mă mai poată vreodată scoate, pentru a reînvăța a trăi. Decât să trăiesc moartă toată viața, prefer să trăiesc murind, rănită de oameni.

Și… am pus punct. Pentru a reînvăța într-o zi, cândva, să o iau de la capăt.

WebCultura, Ramona Sandrina

Te voi iubi, până când eternitatea se va sfârși!

10613060_952667284748601_3925733818774716539_n

Trăiesc cu aer, fără aer, cu aer, fără aer…iar el este măsura fiecarei respirații de-a mea! Și vieți și bătăi de inimă! Pot trăi, pot muri, dar această dragoste nu se va sfârși niciodată! Pentru că ea mă alcătuiește. Pentru că ea sunt eu. Nu mă pot smulge ei fără să mă ucid iremediabil pentru totdeauna!

(© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona-Sandrina)

Viața nu înseamnă să faci lucruri extraordinare, ci înseamnă să faci gesturi simple, din toată inima!

daruire

Sunt momente în viață, când oamenii dăruiesc. Dăruiesc altora și își dăruiesc lor. Dăruiesc, deoarece simt ei să o facă. Unii, o fac mereu. Este un fel al lor de a fi. Alții, dăruiesc din când în când. Indiferent însă de cât de des sau cât de rar dăruim, contează fericirea pe care o simțim în noi, în acel moment. Momentul în care ne-am umplut sufletul de lumina altui suflet.

Învățăm să nu trăim doar pentru noi. Când dăruim, o facem oarecum pentru noi, cu diferența că singura dobândă este cea sufletească… Ne bucură ! Uneori, în viață, gesturile nu rămân fără ecou. Se întorc la noi neașteptat și ne luminează. Se aud! Ca un răspuns că oamenii niciodată nu sunt singuri, iar viața este totuși un dar minunat de care trebuie să ne știm bucura în fiecare clipă.

Viața nu înseamnă să faci lucruri extraordinare, ci înseamnă să faci gesturi simple, din toată inima!

 

 

Suntem deficitari de iubire!

mim.jpg

Sunt clipe în care sunt convinsă că suntem bolnavi. Că avem un deficit în noi care nu ne permite să ne iubim, să ne respectăm, să ne fim aproape! Suntem bolnavi de ne-iubire! Suntem niște surdomuți! Niște oameni dezumanizați din teamă, din neputință, din căderi care ne-au secat de suflet, lăsând durerea să smulgă tot ce avem mai frumos în interiorul nostru. Totuși, poate greșesc. Surdomuții au un limbaj al lor. Un limbaj al inimii. Al interiorului către exterior. Și sunt umani. Tocmai deoarece lor le-a rămas ceea ce nouă ne lipsește. Curajul, sinceritatea, iubirea, umanitatea! E dureros să fii singur printre oameni. Ca și cum ai fi o fantomă pe care nu o vede nimeni, numai în momentul în care au ei nevoie să te vadă. Am devenit o societate egoistă și goală. Peste tot în jur simți doar ură și ignoranță. Trecem unii pe lângă alții fără să ne mai vedem, fără să ne mai atingem, fără să ne mai zâmbim, fără să ne mai simțim! Atât de rece! Un frig care ne intră în oase și în suflet! Parcă am fi hârtii pe care nimeni nu scrie nimic. Bilețele pline de praf, de vise de care nu ne mai amintim. Suntem deficitari de iubire!

Cumva, AICI, noi ne-am vindecat de toate și de tot…

1 (1)

Cu toții am ajuns până aici. Unde  aici? Care aici? Ce este aici?

“AICI” este un punct din viața fiecăruia. Un loc unde ne așezăm de vorbă cu noi înșine și ne scuturăm umerii vieții de greutatea ei și a noastră, de până acolo. Un loc unde ne vindecăm rănile cu noi înșine, cu fericire și ceea ce am ales să devenim.

Un loc unde din nimfe devenim fluturii propriei vieți! Și zburăm frumos, limpede, albastru ca azurul cerului. Pentru că ne cunoaștem, ne recunoaștem și ne redăm nouă! Ne-am regăsit ca și cum am fi regăsit pe cineva drag, pierdut demult pe undeva prin noi. Ca într-un desiș plin de gânduri, de întâmplări, de eșecuri, de răscruci. Dar, am ales să ne așezăm de vorbă cu noi și dintr-o dată, viața noastră a devenit un mugure plesnit din care dau pe dinafară primăveri și veri coapte din tot ce însemnăm noi, noi și noi înșine împreună, un atom gata să se transforme ca un big-bang într-un univers calm, precum apele unui râu răcoros, ca o ploaie care ne spală drumurile grele lăsându-le albe, precum o cămașă proaspăt înălbită și întinsă la soare.

Un soare blând care nu ne mai arde. Un vânt răcoros care nu ne mai sfâșie. Ne murmurăm împreună și ne dăm seama că din apele acelea învolburate, din toate viiturile acelea care te-au rănit și te-au făcut să te abandonezi, abandonând și tu multe vise din viață, lăsându-le netrăite, din toate acestea, am crescut noi cumva. Ca într-un orfelinat plin de străini și de dureri, de abandonuri și de întrebări! Un loc unde nu ne mai știam noi de noi, noi de alții, unde nu ne mai găseam. Dar e liniște! Auzi liniștea din tine cum te îngână? Cum te leagănă? Cum îți arată din mijlocul acelei poienițe că lumina răsare din întuneric?

Acum, am devenit una cu noi, una cu ceea ce am fost noi întotdeauna, ascunși sub hainele unei căutări parcă fără încetare. Ne răsfoim cu blândețe și calm și sub fiecare filă, în fiecare filă, găsim drumuri care au devenit unul. Azi, aici, acesta!

Nu mai trebuie să căutăm și nici să găsim. Nu mai trebuie să fim eroii propriei vieți, puternici sau mereu puși pe luptă. Suntem bine. Suntem în sfârșit noi! La capătul acelui întuneric am făcut lumină cu liniștea și iubirea din noi și pentru noi. Iubirea face minuni! E adevărat! Iubirea ne vindecă de rănile vechi, ne spală, ne primenește cu ea însăși și ne redă nouă! Rănile noastre au devenit flori și livezi de frumos, de culoare. Nu mai dor. Nu mai sfâșie. Ne-am desăvârșit și ne-am pus aripi de lumină, de iubire, de viață! Și zburăm peste tot ce nu am putut trece. Nu mai sunt obstacole, deoarece cânt tu cu tine ești în echilibru, totul este bine, ca o împăcare și un zâmbet cald!

Cumva, AICI, noi ne-am vindecat de toate și de tot. De noi, de răni, de vise netrăite și neîmplinite, de eșecuri și căderi. Am vindecat și viața noastră. Am ajuns în sfârșit în locul acela primenit cu fericire, iubire și împlinire!

Oamenii din viața noastră sunt asemeni unor părți ale unui copac

pexels-photo-142497

Oamenii din viața noastră sunt asemeni unor părți ale unui copac; frunze, ramuri și rădăcini. Cunoaște-i și te vei cunoaște! Recunoaște-i și vei învăța să închizi drumuri care nu duc nicăieri și să deschizi căi despre care nici nu știai că există în viața ta! 

Uneori, toți ajungem în ipostaza de a ne gândi la oamenii din viața noastră. Cei care ne-au fost, cei cu care ne-am intersectat, cei care ne sunt. Oameni cu care poate ne cunoaștem demult, oameni cu care nu am mai comunicat, oameni despre care știm că avem o relație bună, oameni în general.

Eu, în cursul acestui an, am început să mă gândesc la toți oamenii din viața mea. Cei care au rămas, cei care au plecat și scopul acestora în viața mea. Nu întâmplător! Ajungem să facem asta într-un moment de mare răscruce în calea noastră. Moment care poate fi asemeni uni ceasornic: ne poate da înapoi sau ne poate ajuta să înaintăm. Oricât de mult ne-am dori să avem un reper, să știți că tot de noi depinde direcția înspre care o vom lua!

Unii oameni sunt ca frunzele pe un copac. Se leagănă după cum suflă vântul, iar la un vânt mai puternic, dispar. Sunt instabili. Nu ne putem baza pe ei. Totodată, când anotimpurile se vor schimba, se vor ofili și “vor muri”! Nu pot face față schimbărilor radicale și presiunilor!

Este în regulă, însă! Cei mai mulți oameni sunt așa. Nu sunt acolo pentru a face altceva decât să se hrănească din seva copacului și să dea umbră din când în când, la arșița vieții. Aceste persoane vor pleca de lângă noi, deoarece prezența lor în viața noastră este temporară. Frunzele, asemeni celor mai multe prietenii, sunt frumoase la început, dar de cele mai multe ori cer și iau de la noi mai mult decât sunt dispuși să dea, oferind ajutor și sprijin temporar. Ei nu au fost niciodată meniți să fie permanenți, pentru că odată ce se schimbă anotimpurile, iar vântul va “sufla”, ei vor pleca. Asta e tot ce pot face ei. E bine însă să avem și frunze, dar trebuie să știm că ne vor părăsi la prima furtună!

Când mă gândesc la propria mea viață, mă gândesc de multe ori  la oamenii care au plecat când am fost în situații grele sau în perioade de mare schimbare pentru mine. În clipe în care aș fi avut cel mai mare nevoie de umbră, deoarece viața mă ardea sub arșița ei! Am înțeles însă că aceste relații de prietenie s-au sfârșit, deoarece atât a fost să fie. Erau prietenii temporare. M-au ajutat să cresc, să mă înțeleg și să învăț anumite lecții importante în viață despre propria persoană, despre capacitatea mea de a depăși situații și limite.

Alți oameni din viața noastră, sunt ca ramurile unui copac. Cu ei trebuie să fii deosebit de atent! Aceștia din urmă te pot răni și te pot face să cazi foarte jos, foarte grav și greu! Ei sunt acei prieteni care îți lasă impresia că îți sunt prieteni buni pe care te poți baza, în care poți avea încredere, dar în momentul în care lași o parte din greul vieții tale pe umerii lor, se vor frânge, lăsându-te să cazi în abis. Ei sunt cei care ne spun mereu: “Poți să te bazezi pe mine, voi fi aici pentru tine, mereu!”, dar în momentul în care apare cu adevărat o reală problemă, ei renunță și pleacă.  Aceste prietenii, sunt defap prieteniile capcană, prieteniile care se rup ușor, asemeni ramurilor. Aceste persoane, sunt cele care nu sunt dispuse să facă un efort mai mare pentru o prietenie adevărată, considerând că a se confrunta și a lupta pentru ceva sau cineva e mult mai greu decât a rămâne.

Nu e nimic, însă! Uneori, cu toții avem nevoie și de ramuri, iar alteori, toți avem nevoie să fim ramuri pentru alții. Toți trecem prin perioade când suntem convinși că nu câștigăm nimic prin păstrarea anumitor persoane în viața noastră și totdată nici nu pierdem nimic dacă plecăm din viața lor. Fiecare ne-am îndeplinit scopul, rolul și ne-am învățat lecția! Cum îi putem ține pe ceilalți în viața noastră, dacă nu există o reciprocitate în echilibrul nostru spiritual, emoțional și psihic? 

Deci, vedeți? Toate relațiile sau prieteniile au un scop. Sigur, cu toții știm aceste lucruri. Nu citiți nimic nou, poate doar altfel expus. Totuși, concluzia este că toți avem nevoie de tot ce ni se întâmplă în viață, bun sau rău, deoarece altfel nu am putea evolua, nu am reuși să înțelegem ce fel de persoane ne dorim să fim sau ce fel de persoane ne-ar face plăcere să avem alături de noi. Fiecare cădere, pe lângă rănile pe care ni le lasă în genunchii sufletului, este sau ar trebui să fie o lecție despre noi, un semn de carte în viața noastră și un sens de drum care spune: “Sus sufletul și înainte!”. Sigur că e dureros! orice rupere este dureroasă. Uneori ajungem să ne atașăm de cineva atât de profund încât avem impresia că până și la nivel celular suntem legați, intersectați, dar nu contează! Ceea ce este rău, trebuie rupt din rădăcină! Sângerăm odată și bine, dar apoi, vom respira frumos și curat!

Plus că, în viața fiecăruia există ei…rădăcinile! Oamenii aceia care orice ni se întâmplă, oricât de jos am cădea, oricât de josnici am fi, ei ne rămân! Ne rămân și ne ajută să ne ridicăm, să creștem frumos, să ne înțelegem. Ne ajută să evoluăm spiritual, psihic, moral, intelectual, uman! Poate că nu mereu suntem de acord, poate că nu mereu sunt comozi, dar ei nu vor pleca niciodată! Nu se rup, nu dispar la schimbări de teren, de anotimp, la furtuni. Din contră! Se înfing și mai bine în viața noastră construind un echilibru, care ne permite să avem mobilitate fără să ne rupem. Ei nu sunt îngrijorați că uneori sunt invizibili, că alții nu îi cunosc, că nimeni nu știe ce faci ei pentru tine, deoarece ei au ca scop existența lor în viața ta, susținerea sinceră, reală și profundă!

Fără acești oameni, noi nu am putea exista! Aceste prietenii sau relații sunt cele pentru care merită să luptăm, să trecem prin foc și ploaie, până în iad și înapoi dacă este cazul. Copacii trăiesc datorită rădăcinilor! Toți suntem rădăcinile cuiva și toți avem rădăcini prin altcineva!

În momentul în care vom conștientiza aceste lucruri și vom fi pregătiți să aflăm cine ne sunt frunze, ramuri și rădăcini, înseamnă că am ajuns în momentul în care conștientizăm că vrem mai mult de la noi, de la viață și suntem pregătiți să evoluăm, să ne deschidem și să primim răspunsuri, să deschidem căi și să construim drumuri noi! 

Un copac poate avea sute de ramuri și mii de frunze, dar de ce are el nevoie ca să se suțină, sunt câteva rădăcini! Toți avem nevoie să învățăm lecția renunțării! trebuie să învățăm să renunțăm la relațiile nefolositoare, toxice! Toți trebuie să învățăm să spunem “Nu!” și toți trebuie să învățăm să lăsăm oamenii să plece! Este dureros? Categoric! este greu să iubim sau să fim atașați de cineva și totuși să trebuiască să plecăm! Dar despre asta este vorba când iubim sau prețuim pe cineva.

Iubirea nu este întotdeauna despre a rămâne! Uneori, pentru ca alte persoane să poată evolua frumos este nevoie să plecăm saă să îi lăsăm pe ei să plece! Deci, uneori, în iubire este vorba și despre plecări sau ruperi!

Eu? Dacă este să mă scanez cu mare atenție și să fiu sinceră cu mine însumi, constat că nu am fost și nu sunt un prieten bun pentru toată lume, iar uneori, nu sunt o persoană bună pentru nimeni! Am fost de-a lungul vieții toate părțile unui copac: frunză, ramură și rădăcină! Alții mi-au fost de asemenea toate acestea: frunze, ramuri și rădăcini!

Rădăcinile care au săpat în mine dar în același timp mi-au dat echilibru susținându-mă, care m-au pus mereu la încercare și m-au silit să găsesc în mine o persoană și mai de încredere, un prieten și mai de nădejde, un om și mai bun, sunt credința și Hristos, familia și prietenii adevărați, care nu sunt mulți, dar sunt suficienți să știu că această călătorie numită viață, este frumoasă, chiar dacă uneori ne zdruncină până la limita ei!