© Stol de rândunici, copilăria!

amintiri

Când eram copil, lumea mea era casa bunicii mele. În lumea aceea, nu puteau intra zmei, zâne rele, vrăjitoare și tristețea. Acolo, pătrundea doar căldura, zâmbetul, binele. Când bunicii mei deschideau brațele, ȘTIAM că nimic nu mă poate atinge! Nici un rău al lumii. Nici din alte lumi. Nici măcar răul din mine. Totul se topea în dragoste nemăsurată. Când eram copil, am crezut că bunicii nu mor niciodată. Că vor fi străjerii oamenilor care vom crește. A inimilor noastre. A vieților noastre. Oarecum sunt. Dar nu mai găsesc deloc brațele. Nu mai găsesc acele brațe care când se deschid să ȘTIU că nimic nu mă poate atinge. Și totuși, bunicii mor. Și inimile noastre la fel. Și marile noastre iubiri!!! Numai noi bântuim prin ele, prin noi, prin viață și așteptăm. Așteptăm o minune!

Când a murit bunicul, lumea mea s-a făcut mică și plânsă. Mă uitam la bunica, iar ea m-a sărutat pe creștet. Am înțeles atunci, că sunt răni care vor fi vii și deschise pentru o eternitate. Că bunica nu poate vindeca orice. Că deși pupă, durerea aia, nu mai trece. Apoi, când a murit bunica, lumea mea a crescut mare brusc. Nu mai aveam cerul meu sfânt și bun de care să mă agaț. Nu mai putea nimeni să mă ia în brațe să nu simt că toate mă dor. Nu doar sufletul care era bucăți și împrăștiat prin toată copilăria, de unde îi puteam cumva aduna, învia, aduce înapoi, dar mă durea carnea, sângele. Mă durea viața în locul acela mare și gol unde nimic nu mai putea pune bucățile la loc. Mă desuflețisem de copilărie, de bunul și buna! Viața m-a înfrânt pentru prima oară, smulgându-mi universul în cel mai crud mod posibil. Atunci am înțeles a doua oară în viață, că sunt răni care vor fi vii și deschise pentru o eternitate. Căîn viață nu se poate vindeca orice. Că deși poate viața pupă în locul acela deschis, durerea aia, nu mai trece. În timp, am deschis o altă lume a copilăriei. Scrisul. Și am decis să pup eu să treacă. Am început să scriu despre ei, despre lumea aceea plină de soare, de copii știrbi și desculți, fericiți și adormiți în brațe de bunici. Îmi amintisem brusc de bunicul care mi-a spus că scriind despre cineva îl transformăm într-o poveste și îl facem nemuritor și mi-am aminti când mi-a spus: “Când porţi pe cineva în tine, în inima ta, nimeni nu moare cu adevărat! Trăiesc prin tine şi respiră prin tine! Bunicii nu mor, ei locuiec în noi. De acolo, nu îi poate lua nimeni. Când ni se face dor, ne atingem inima, închidem ochii, iar ei vor reveni de oriunde sunt…Doar pentru noi”

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

©Bună, Baby! – Nu este altă cale să mă găsești

regasire

Caută-te pe tine! Regăsește-te! Apoi, vino și caută-mă pe mine. Nu este altă cale să mă găsești, până nu te găsești pe tine!

©Moartea ar trebui să se teamă iubire

sangerare

Era frig. Atât putea simți. Era atât de frig încât simțea că îngheaţă pe dinăuntru, până în măduva sufletului. Frigul ăla se furişa din ea ca un lup. La pândă. Să îi sfârtece pieptul, să iasă, să urle mut. Mut! Dar ea îl ținea captiv. Îşi era propria cușcă. Oare de ce nu învățase în nenorocita aia de facultate să fumeze??? Acum ar fi vrut. Măcar o sisha. Învățase să mănânce molokhia, să bea karakadey, dar nu încercase sisha . Egiptul ăsta îi dăduse tot, dar îi furase sufletul. Acum, înțelegea deșertul. Era parte din el. Nu mai e frig. Lupii s-au cumințit. Ochii…puteau alina setea. În ei tremura luna încet. Apoi tot mai tare. Inima însă sângera a viață în mijlocul acelei morți din ea.

Acum, acum eu ce mă fac cu atât de mult tu în pielea, sângele, sufletul, viaţa mea? Cu dragostea asta, eu ce mă fac??? Acum, învăţase şi furtunile. Toate. Deschise pumnii. Palmele ei se resemnară ridicându-se încet a rugă:

– Ya Rab!!!

(©Moartea ar trebui să se teamă iubire, Ramona Sandrina)

Lumea este universul pe care îl construim în jurul nostru

create yourself

Lumea din jurul nostru este despre cum învăţăm noi să o vedem, să o simţim şi să o valorificăm! Lumea este universul pe care îl construim în jurul nostru cu răbdare, înţelegere, atenţie, gingăşie, respect, valori, umanitate și iubire. Mai ales, iubire! Dacă nu avem răbdare cu noi, nu vom avea un univers liniştit şi nici o lume frumoasă. Oamenii sunt după cum îi adunăm şi îi modelăm prin ceea ce suntem noi, prin ceea ce dăruim noi, prin acţiunile noastre. Nu putem pretinde, dacă nu suntem în stare să dăruim. Asta cred eu despre lume! E ca o fotografie! Depinde de cel care o priveşte. Unghiurile pot fi mereu schimbate în funcţie de noi ! Și contrastele! Dar mai ales lumina!

Orriarria – Povești pentru cei mici și cei mari

orriarria

A fost odată ca niciodată, dacă nu ar fi fost, cu siguranţă un Născocitor iscusit l-ar fi născocit, a fost odată un ţinut de basm numit Orriarria!

Acest ţinut, se afla la vreo trei sărituri zdravene de Greiere Săltăreţ dar, dacă mă întrebaţi acuma pe mine cât de strâmbe sau de drepte erau săriturile, cât de mici sau de mari or fi, cu siguranţă nu aş şti să vă mai răspund, deoarece multă vreme a trecut peste Pârâul Viselor de când nici nu am mai călărit, dar nici nu am mai văzut unul pe la Han!

Totuşi, ce aş putea să vă spun este că pe vremea aceea, când poveştile se năşteau precum ciupercile după ploaie, toată făptura ştiută şi neştiută aflase despre acest ţinut plin de magie şi frumuseţe şi se grăbeau cu toţii să îl viziteze – în special pentru că aflaseră de grozava lor băutură din petale de iasomie sălbatică sau ace de pin, servită în cupe de ghinde adormite. Dar voi, să le spuneți că ați venit să îi vedeți pe ei, pe orrienii care se pricep la câte în frunză și nori și atunci, vă vor crede pe cuvânt și vă vor duce peste tot. Că sunt tare mândrii de neamul lor de care bine zic ei când zic că altul ca al lor nu mai găsești orice lume magică ai răsfoi. Chiar așa e. Nu mai găsești nici la zece pași de uriași somnoroși.

Despre vizitele și călătoriile celor care ajungeau prin Orriarria, nu sunt multe însemnări în cărțile oamenilor. Dar sunt în ale orrienilor. Și e bine că uneori putem să ne întoarcem în bibliotecile lor clipocitoare, să le putem citi.

Oricum, știm deja că unii ajungeau acolo, călare pe năzdrăvanii Greieri Săltăreţi, greieri potcoviţi tocmai de orrieni, făpturi micuţe, dar iscusite, care puteau meşteşugi câte în lună şi în stele, câte gândeşti sau nici nu îţi poţi vreodată imagina. Ei își imaginau. Câteodată, când imaginația fugea de ei, strecurându-se prin urechea dreaptă, îi vedeai alergând după ea cu plasa de prins fluturi. Sigur, trebuia să râdem pe ascuns, dar aveți mare grijă, că în acest tărâm, uneori, râsul e buclucaș și ne bagă în probleme, pentru că face tumbe în vraja ecoului și toți îl aud. Și nu vreți să știți cum e. Sigur, că ne acoperim gura cu mâna instant, dar râsul tot pufnește și atunci să te ții! Chiar poveste de poveste. Revenind la Greierii Săltăreţi nu sunt înscrieri exacte despre cum ar fi ajuns ei aici, în Orriarria. Unii spun că au venit din nord, din lumea magică a copacilor grăitori, alţii spun că din sud, din lumea poienilor cu maci legănători, iar alţii suţin sus şi tare că ar fi ajuns aici în urma exploziei unui dovleac vrăjit, iar pe aceştia nu îi poţi lămuri despre altceva nici în ruptul capului. Oricum nici nu e bine să ne punem cu orrienii la sfadă şi contre, pentru că dacă îi supărăm ne pişcă vârful nasului în somn, ne gâdilă în talpă cu pene de gâscă supărată şi ne fac să plângem de râs, ne presară polen de floare sughiţătoare şi cine mai ştie ce alte năzbâtii ne pot face. Aşa că, mai bine îi lăsăm să creadă în dovleacul lor că şi aşa nouă nu ne pasă decât să vedem un astfel de Greiere şi atât.

Alţii care veneau prin Orriarria, preferau să ajungă aici liniştit şi relaxați, de aceea alegeau să facă această călătorie cu Omizile Încălţate. Pentru o astfel de călătorie însă trebuie să ştiţi că veţi plăti mai mult în frunze de agud, dar vă spun pe drept că merită şi o sută de frunze vorbitoare. Cum? Nu ați auzit de frunze vorbitoare? Păi, atunci, când va bate vântul prin preajma voastră, ciuliţi urechile şi staţi aproape nemişcaţi, cu ochii închişi. Neaparat închiși. Nu foarte strânși, dar nici nu trageți cu ochiul că se prefac moarte. Nu le place să le vedeţi când murmură. Sunt ruşinoase! Dar, dacă staţi câteva clipe aşa, sigur una dintre ele, curioasă să vă atingă urechile, vă va şopti ceva frunzatec și duios! Omizile Încălţate erau tare iubite de orrieni, iar asta, pentru că lor le plăcea să facă plimbări lungi şi liniştite de-a lungul și de-a latul tărâmului și era bine știut că numai în lojele Omizilor se puteau face. Pe spatele lor, aveau agăţate loje mari şi încăpătoare din căsuțe de melc codobelc, căptuşite cu muşchi călduros şi draperii din mătase argintie cusute tocmai de Fluturii Unicorn, care roiau peste şapte dealuri de cârtiţă mai în sus. Lojele aveau ferestre mari, cu vedere peste tot și care povesteau despre locurile pe unde treceau sau cântau melodii orriene. unii adormind, nici nu știau când se termina călătoria și o luau din nou la pas de omidă tărâmul. Uite așa, cu orrienii ăștia, uneori era numai o lălăială.

Despre Omizile Încălţate e spune că s-au născut între ramurile Bătrânului Stejar, singurul de felul său în acele părţi şi că ar fi părăsit ramurile odată cu adierea Vântului Prietenos. El le-ar fi luat pe trena sa şi le-ar fi coborât jos în Valea Orriană care se unduia după cum vroia matca sa unduitoare. Uneori, o vedeai că își ridică rochia de ape și se mută. Ba mai în sus, ba mai în jos, iar orrienii, alergau după ea să o aducă la loc. Și uite așa treceau săptămânile. Câteodată, lunile. Depinde în ce toane era Valea.

Când nu plimbau orrieni, ele îşi duceau călătorii peste tot, dar nu uitau niciodată să-i treacă pe lângă Izvoarele Râzătoare, pe la Lacul Oglinzilor, Muntele Legănător şi Peştera Glăsuitoare. Despre toate avem câte ceva de spus, numai să fiți răbdători, că nouă povestitorilor, ne stau câteodată cuvintele agățate de peniță și nu vor nici făcute pete de cerneală să se lase scrise. Sau spuse. Că ne mai stau și în gât amuțite, așa, de parcă am adormit.

Dar, tot povestindu-vă una, alta, că tare mi-s mie dragii orrienii, uit cum defapt ajung cei mai mulţi curioși în Orriaria. Această cale e cea din urmă, dar şi cea mai distractivă şi plină de farmec. Dar, ce mai încolo, încoace, ia să vă spun eu repede ca să nu uit:

“Din călcâie de veţi bate de trei ori, dacă vă apăsaţi vârful nasului cu arătătorul de la mâna dreaptă (pe sub mâna stângă) şi veţi striga cât puteţi de tare (dar nu foarte, foarte tare): – Orrri-orrri-orrriarrriaaa! (cică rârâit printre dinţi) “, atunci şi numai atunci aici veţi fi! Totuşi vă atenţionez că unii nu au ajuns nici azi în Orriarria fiindcă s-au plescăit şi sâsâit prea lung, dar bătrânii orrieni spun că vor ajunge cu siguranţă când îşi vor aminti să se rârâie!

Dar până oi auzi eu rârâituri, sughițuri sau explozii de bostani, o să mă pun un pic la somn lângă Ciupercuța mea casă, unde îmi aștept mușterii hanului să vină. Mereu la timp! Și mereu la timp dispar, de zici că niciodată nu au fost.
….
va continua… (Copyright Ramona Sandrina)

Gânduri amare

2e3d34d7dfc5ef849436223b0f9d8ac6

M-a întrebat cineva de ce nu mai scriu despre soţul meu. Despre cum evoluează boala lui. Dacă s-au strâns banii. De ce nu mă mai zbat.

Nu mai scriu, este drept, dar din iarnă, toată viaţa mea e o zbatere. Ca și cum aș avea aripi și aș vrea cumva să mi le fac și mai lungi și mai mari, să pot acoperi lumea cu ele, să găsesc leacul final și siguranța lui, departe de tot ce greu și rău.

Mă zbat, da, chiar dacă nu arăt. Zâmbesc. Mă joc cu fetele. Mai ies în oraş. Când el e bine. Am fost toţi la plajă chiar. Şi i-a fost bine. A intrat chiar în mare puțin. A luat o gruă de porumb. O gură de înghețață. Toate au fost bune. Până la chimio. Chimio am decis să le facem acasă. El e acasă. Şi e mai bine. Moralul ajută. Li fetele. Și Anubis chiar care stă nedezlipit de el, iar când doarme, îl miroase lângă nas să vadă dacă respiră. Iar eu plâng. I-aș da toată sănătatea mea fără să clipesc. Dar nu îmi stă în putință. Și atunci mă rog.

Ca să treacă chimio mai uşor, îi spun că azi schimbăm meniul, de la supa de pui, la ciorbă de perişoare. Râde. E aşa linişte când râde. Linişte cu soare. Nu e bine, nu e rău. Operaţiile le-am făcut doar două. După reluarea de două ori a primei, operaţia a fost un succes. Vedem. A spus la un moment dat: “Dacă nu o să te mai pot vedea pe tine şi pe fete, mai bine mor. E mai rău decât cancerul!”. Îl cred. Dar vedem, mulţumesc lui Dumnezeu.

Nu mai scriu însă, deoarece am înțeles că cel mai bun ajutor e să te ajuţi singur. Nu era o sumă mare 5000$, dar au trebuit şase luni să se strângă 3000$, iar cineva mi-a închis aripile şi speranţa când a spus că mai bine donează pentru câini şi pisici, că ei sunt mai umani. Știu că sunt și și eu iubesc viața sub toate formele ei. Până și furnicile le scot din casă fără să le omor. Dar viața umană, trebuie să aibă prioritate. Zic eu. Pentru că oamenii au familii. Copii. Când pleacă unul e ca și cum ni s-ar rupe o aripă, un deget de la mână, o jumătate de inimă. Ca și cum, cineva ne-ar frânge viața ireversibil și iremediabil. Iar copiii…lor nu poți să le spui pur și simplu că de mâine tati nu mai este. Sau mami. Dar să îi ferească Domnul pe cei rătăciți de astfel de dureri.

Soţul meu nu este perfect. categoric. Dacă ar fi fost, nici nu eram interesată. Este minunat în imperfecțiunea lui care face diferența! Nu are facebook, nu se pricepe la net, nici la operare computer, crede în Hristos până în ultima celulă și uneori e chiar fanatic, nu îi plac costumele, cravatele, câteodată nu își încheie pantofii și bagă șireturile pe lângă, ascultă la tv aproape la maxim și când e meci, nu aivoie nici să respiri. Dar este un tată perfect. Când se mănâncă pește, le ia peștele fetelor și al meu și scoate toate oasele. Să nu cumva să ne înecăm. Uneori, ne dă de la el din mână să mâncăm. Ne cumpără ciocolată și înghețată. Nu e bai dacă ne îngrășăm. El spune că suntem perfecte. E un om ca pâinea caldă. Este uman şi frumos la suflet.

A fost dureros să citesc acele cuvinte. Mai dureros decât atunci când mi-a spus medicul sentinţa: “Soţul dumneavoastra are cancer!”. Aceste cuvinte rănesc de moarte destine!

De atunci, muncesc contracte și colaborări peste colaborări, să adun suma singură. Pentru toate ratele, chiria, necesitățile. Nu e uşor. Mă tem. Mă tem uneori şi să îmi închipui. Dar cred că iubirea poate face minuni! Și asta îmi deschide din nou aripile. Și zâmbetul.

Poate că mi-am făcut din nou curaj să scriu, deoarece m-a coplești vestea despre colegul meu de presă, Tiberiu Condrea care a plecat atât, atât de tânăr să scire articole în Cer!

© Stol de rândunici, copilăria! – Eu sunt Fetița cu Frunzele

fetita cu frunzele

Eu sunt Fetița cu Frunzele ruginii și prelungi care mi se așează pe umăr, alunecând uneori până în suflet. Îmi place să visez cu ochii larg deschiși, lumi în care din scorburi bătrâne de copaci la fel de visători ca mine, ies spiriduși micuți și zânuțe care nu ne lasă să creștem oameni mari și serioși. Îmi place să culeg vată de zahăr roz de pe pe cer și să o învârt ineluș după degete. Îmi place să alerg descultă, cu mâinile larg deschise și cu un zâmbet mareee, ca al fetiței mele. Și nu vreau mult. Vreau numai să îmi dați o alee de parc ruginie, o cărare de iarbă moale ascunsă ca un firicel de pârâu printre lanuri de floarea soarelui și porumb! Vreau un deal curbat pe care să mi-l închipui ca un curcubeu pe care pot urca până să ating apusul și răsăritul. Vreau o potecă rușinoasă și sfioasă ca o fetiță cu codițe, care duce la bunici acasă. Vreau părul lor înmiresmat din curte, mîinile bunicii și genunchii bunicului pe care ședeam inspirându-i mirosul de Mărășești din pulovărul de lână. Ca să nu cumva să îi uit. Nu l-am uitat. Când mi-e greu, închid ochii și inspir. E tot acolo. Și apoi se face liniște în viață. Dați-mi vă rog un drum, o alee, o cărare mică unde să pot alerga. Doar atât! Dacă nu aveți, o să le spun tălpilor să viseze toate lumile copilăriei mele, sub asfaltul pe care tocmai s-a prelins o frunză. O să o iau! Eu sunt Fetița cu Frunzele…

©Stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina

Despre copii doar cu încredere și iubire trebuie să le suflăm în aripi

familie

Foarte multe din lucrurile și întâmplările care ne alcătuiesc și ne ajută să ne formăm ca adulți, sunt destul de neînțelese, întortocheate, grele și uneori ajungem să ne îndoim de capacitatea noastră atât ca adulți, cât și ca părinți.

Calea în viață nu este aproape niciodată așa cum o visăm, cum o dorim sau cum o priectăm noi în mintea noastră. Asta nu o face mai puțin interesantă. Poate uneori este ascunsă. Poate alteori este înfundată. Câteodată nu ne regăsim nici pe noi, nici calea. Nu e panică! Toți o pățesc! Nu suntem noi nici primii, nici ultimii care stăm cu mintea blocată la uși închise. Toate se deschid la un moment dat. Totul ține de răbdare și perseverență. Trebuie doar să fim acolo să apăsăm pe clanță și să mergem mai departe. Spunea cineva că drumul drept nu duce nicăieri. Este adevărat. Dacă nu ne găsim propria cale, mai prin desișuri, mai prin poteci pietroase, pe unde să ne lăsăm amprenta, înseamnă că am trăit doar viața și experiențele altora. A acelora pe drumul cărora am mers fără nici o piedică. La final, este dureros.

Când vine vorba de copii, ne panicăm. Ne este teamă să nu greșim. Ne este teamă ca ei să nu greșească. Dar este inevitabil și chiar recomandabil să greșim cu toții! Chiar și copiii! Dacă nu cad, dacă nu plâng, dacă nu greșesc, cum să își trăiască propriile experiențe și să își formeze personalitatea? Lăsați-i să greșească! Așa le cresc aripi mari, largi, puternice și frumoase. Că vor zbura la un moment dat? Cu siguranță! De aia s-au născut! Să trăiască! Să trăiască experiențele lor, iubirile lor, suferința lor, viața lor! Să își găsească propriul rost și să își traseze propriul drum! Voi trebuie doar să le suflați în aripi! Cu încredere, cu zâmbet, cu emoție, cu iubire, cu prietenie! Se vor întoarce mereu la cuibul de unde au zburat. Este ceva firesc. Chiar și când zborul li se frânge dintr-un motiv sau altul. Uneori viețile se întrerup. Nefiresc, greu, trist, dar și asta face parte din viață. Oricât am sufla în aripi, ele nu se mai deschid. Dar teama aceasta, nu trebuie să ne urmărească și ne facă să le îngrădim experiențele, visele, zborurile sau viața în sine! NU! Din contră. Copiii trebuiesc pregătiți să știe că uneori pot întâmpina greutăți majore, sfâșietoare, dar pentru că noi i-am implicat mereu în activitățile noastre, în problemele noastre, în găsirea soluțiilor, ei vor ști că toate le stau la îndemână și că pot găsi rezolvarea problemei care i-a îngenuncheat o vreme. Vor ști că este normal ca viața să nu fie mereu roz, dar nu îi va deranja acest aspect!

Cel mai rău lucru în viață însă, este să încerci să îți protejezi copilul de tot și toate, ascunzându-i faptul că viața înseamnă și probleme și greutăți și lacrimi și certuri uneori și plecări. Ei trebuie să fie mereu acolo, alături de voi și trebuie să cunoască prin ce treceți, fără să le fie afectată viziunea despre frumos, bunătate și viață! Despre încredere, prietenii și relații!

Copiii au o capacitate uluitoare de a separa și discerne, de aceea, este foarte bine să îi implicăm în tot ceea ce înseamnă viață.

“Este mult mai ușor să formezi un copil decât să repari un adult.” – Frederick Douglas

 

Nu te mai abandona. Nu există orfelinate pentru inimi!

culori

Sunt zile și zile. Dimineți și dimineți. Uneori, viața dă buzna în noi cu tot ce înseamnă ea, deoarece trebuie să ne trezească. Acela este momentul! Nu mâine, nu ieri, nu altă dată. Atunci, acum! Trebuie să ne dea un semn de alarmă că este timpul să sfârșim hibernarea noastră, să facem ceva, să găsim calea și soluțiile eficiente pentru a avea o viață dacă nu de succes, măcar fericită!

Cumva, totul se întâmplă ca și atunci când cineva aruncă o cană de apă rece pe fața ta în timp ce tu dormi. În primă fază doar deschizi ochii. Ești bulversat, nu realizezi ce se întâmplă, nici unde să te uiți, nici ce să spui. Ești dezorientat și pierdut! Apoi, după câteva minute, înțelegi că ești acolo. Că viața ta este acolo și ea și așteaptă. Un semn, un semnal mic, o dîră de fum ca la indieni. Orice! Orice, doar să poată să dea din aripi și să continue. Îți vine să plângi, să râzi, să le faci pe amândouă sau să te revolți. Nu e nimic rău sau defect în asta. Fă-o! Urlă, plângi, râde, vorbește cu tine dacă în alții nu ai încredere și spune-ți toate durerile, frustrările, revoltele, dar nu te lăsa! Nu îți da drumul din nou la propria mână. La propria viață. Nu te lăsa pe mâna altora ci ajută-te singur. Este cea mai bună metodă să nu mai ajungi unde ai fost. Să te ridici. Să te crești. Să te educi. Să te modelezi. Tu ești piatra, tu ești sculptura! Tu vei fi ceea ce vrei să fii! Dă-ți doar timp și încredere. Nu te mai abandona. Nu există orfelinate pentru inimi, suflete și vieți! Nimeni nu te ia în grija sa o viață, dar dacă tu ești viu, pot să îți fie alături.

Despre asta este vorba în viață, dragii și dragele mele. Despre limite de tot felul și în toate cele, despre forțarea lor până la frângere, despre cum să le muți, să le schimbi, să le sari uneori, dar musai să le bifezi, despre schimbarea datei problemelor și despre cum să le rezolvi indiferent de ce ar fi, să le muți și să trăiești frumos.

Cum spunea Bob Marley? “Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viaţa şi schimbă toate întrebările!”. Și este super să fie așa. Suntem propria noastră carte în care scriem, ștergem, anulăm, rescriem, scriem în continuare și o dăm celorlalți să o completeze după ce noi nu mai suntem. Se spune că în Egipt există o carte a morții. Ei bine, oamenii sunt prima carte a vieții și anulează absolut orice. Deoarece noi oamenii sunt genetic structurați să depășim orice situații, să știm că putem și să ne regenerăm ori de câte ori se pune problema! Noi oamenii sunt niște păsări Phoenix pe care odată și zeii erau invidioși. Suntem frumoși și doar pentru că azi suntem și mâine ne sunt alții. Că trecem, dar rămânem semn de carte și de viață altor și altor generații. Ca un soare, ca o stea polară după care ei se ghidează în nopțile reci ale vieții lor. Când ei sunt unde ești tu acum. Și așa, îți dai seama că totul este foarte simplu în viață. Că reperele noastre, valorile noastre sunt în noi și lângă noi. Oameni simpli! Oameni care pot greși, care pot îndrepta, care pot mângâia și pot să rămână eroic lângă tine doar pentru că te iubesc, te respectă și te vor fericit/ă! Privește-i doar. Ei nu sunt niște necunoscute ale unei ecuații. Ei sunt însăși ecuația pe care o rezolvi prin iubire.

Uneori, ca să poți așeza soarele înapoi pe cer în viața ta, este nevoie de oameni, de familia ta, de persoana iubită, de copiii tăi, de prietenii cei mai buni! Ei sunt cei care ne vor ajuta ca imposibil sau eroic, să punem soarele la locul lui și să îl menținem acolo! Ei sunt de fapt soarele!

Fiți propriul vostru soare și lăsați-i pe cei iubiți să fie soarele vieții voastre cu tot ce sunt ei!

O zi minunata!