© Stol de rândunici, copilăria!

amintiri

Când eram copil, lumea mea era casa bunicii mele. În lumea aceea, nu puteau intra zmei, zâne rele, vrăjitoare și tristețea. Acolo, pătrundea doar căldura, zâmbetul, binele. Când bunicii mei deschideau brațele, ȘTIAM că nimic nu mă poate atinge! Nici un rău al lumii. Nici din alte lumi. Nici măcar răul din mine. Totul se topea în dragoste nemăsurată. Când eram copil, am crezut că bunicii nu mor niciodată. Că vor fi străjerii oamenilor care vom crește. A inimilor noastre. A vieților noastre. Oarecum sunt. Dar nu mai găsesc deloc brațele. Nu mai găsesc acele brațe care când se deschid să ȘTIU că nimic nu mă poate atinge. Și totuși, bunicii mor. Și inimile noastre la fel. Și marile noastre iubiri!!! Numai noi bântuim prin ele, prin noi, prin viață și așteptăm. Așteptăm o minune!

Când a murit bunicul, lumea mea s-a făcut mică și plânsă. Mă uitam la bunica, iar ea m-a sărutat pe creștet. Am înțeles atunci, că sunt răni care vor fi vii și deschise pentru o eternitate. Că bunica nu poate vindeca orice. Că deși pupă, durerea aia, nu mai trece. Apoi, când a murit bunica, lumea mea a crescut mare brusc. Nu mai aveam cerul meu sfânt și bun de care să mă agaț. Nu mai putea nimeni să mă ia în brațe să nu simt că toate mă dor. Nu doar sufletul care era bucăți și împrăștiat prin toată copilăria, de unde îi puteam cumva aduna, învia, aduce înapoi, dar mă durea carnea, sângele. Mă durea viața în locul acela mare și gol unde nimic nu mai putea pune bucățile la loc. Mă desuflețisem de copilărie, de bunul și buna! Viața m-a înfrânt pentru prima oară, smulgându-mi universul în cel mai crud mod posibil. Atunci am înțeles a doua oară în viață, că sunt răni care vor fi vii și deschise pentru o eternitate. Căîn viață nu se poate vindeca orice. Că deși poate viața pupă în locul acela deschis, durerea aia, nu mai trece. În timp, am deschis o altă lume a copilăriei. Scrisul. Și am decis să pup eu să treacă. Am început să scriu despre ei, despre lumea aceea plină de soare, de copii știrbi și desculți, fericiți și adormiți în brațe de bunici. Îmi amintisem brusc de bunicul care mi-a spus că scriind despre cineva îl transformăm într-o poveste și îl facem nemuritor și mi-am aminti când mi-a spus: “Când porţi pe cineva în tine, în inima ta, nimeni nu moare cu adevărat! Trăiesc prin tine şi respiră prin tine! Bunicii nu mor, ei locuiec în noi. De acolo, nu îi poate lua nimeni. Când ni se face dor, ne atingem inima, închidem ochii, iar ei vor reveni de oriunde sunt…Doar pentru noi”

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

4 thoughts on “© Stol de rândunici, copilăria!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.