Vă invit în Alexandria, la o drumeție cu sufletul

Un filmulet scurt, dar care spune multe. Vă invit în Alexandria, la o drumeție cu sufletul, într-un oraș în care arhitecturile uitate răsuflă încă a istorie frumoasă, a amintiri vii, unde modernul ascunde comori nebănuite, catacombe și tunele în care faraonii au lăsat urme ale trecerii lor pe pământ, iar misterul se îmbină cu realitatea. un oraș unde Mediterana sărută țărmul și atinge soarele, pe Ra, zeul antic care încă veghează Egiptul și lumea!

1,2,3…gata? – Cine nu-i gata, îl iau cu lopata 

 

Îţi aminteşti cum mă legai de pământ doar ca să fiu ca toţi ceilalți?

culori

Îţi aminteşti cum îmi întorceai aripile pe dos şi îmi spuneai că sunt naivă, încăpățânată şi lipsită de minte? Îţi aminteşti cum mă legai de pământ doar ca să fiu ca toţi ceilalți? Ca să nu mă judece lumea că sunt visătoare? Dar eu eram! Mă încăpățânam să fiu! Să mă leg de nori şi de cer. De păsări, de ape, de iubire. Pentru că eu nu sunt ca ei. Eu sunt ca mine. Eu sunt eu. O visătoare cu texte în regulă, cu suflet de copil şi aripi mereu puse pe zbor. Pentru că pot. Şi vreau. Să fiu doar ca mine! Nu mă tem de vârstă. Nu mă tem de riduri. Mă tem doar să nu uit câte a scurs viața în mine în aceşti ani. Ştii? În mine zac gheizere de emoţii. De iubire. Cum crezi că te pot iubi aşa, dacă mările din mine nu ar fi adus dinlăuntrul meu sufletul să ţi-l aștearnă cuminte în sufletul tău?

(Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina)

Toți vrem să avem copii perfecți și să fim părinți perfecți

14222349_1466407266707931_5596171125520584735_n

Toți vrem să avem copii perfecți și să fim părinți perfecți. Ei bine, eu vă spun că e ceva foarte greșit în a ne dori asta. Perfecțiunea nu e bună! Perfecțiunea nu duce nicăieri! Ca să aveți copii echilibrați, care se pot descurca în viață și când voi nu sunteți acolo, doriți-vă ca ei să greșească, să cadă, să fie dezamăgiți, să cunoască eșecuri. Doar așa se pot clădi din interior către exterior și pot crește frumos. Ei trebuie să înțeleagă că viața este asemeni unui drum nu mereu asfaltat ca în palmă. Uneori are gropi, uneori e plin de pietre și roci, alteori este întrerupt, alteori este blocat, dar în toate situațiile, soluția este la noi! La ei! Copiii trebuiesc responsabilizați, trebuiesc învățați că pot avea dacă și ei depun un efort pentru a avea. Copiii trebuie să înțeleagă viața fără să le lezați personalitatea și caracterul! Nu îi modelați să semene cu voi! Modelați-i să semene cu ei și să se bucure în pielea lor! Și indiferent ce veți face, fiți alături de ei, dirijați-i, nu îi certați, ascultați-i cu răbdare, nu le spuneți că nu se poate, că ei nu pot, arătați-le alternativele și dați-le voie să aleagă, iar dacă o dau în bară fiți acolo ca un prieten, nu ca un superior care spune “Ți-am spus eu!”. Și ei șiu că pot greși, dar în firea lor tânără există curiozitatea. Vor să descopere, vor să încerce pe pielea lor și au capacitatea să își asume asta! Dar, trebuie lăsați! Dacă nu ești în preajma lui când are nevoie, dacă nu îl educi la timp, dacă nu îi oferi dragoste, nu aștepta de la copil să crească sănătos și echilibrat! Cu cât îi vom fi mai departe, cu atât va crește cu un handicap de iubire mai profund! Fii lângă el, educă-i inima cu iubire și vei avea un adult responsabil, sensibil, dar puternic și echilibrat!

România este asemeni unui ADN care mă alcătuiește

10300962_695585593850640_7554440611812397384_n

Mulți se dezic de ea, iar și mai mulți o judecă, o împart și o raportează doar la aspectul politic, deși ea nu este vinovată de graba din oameni. De faptul că ei nu o cunosc. Că nu își fac timp să o citească, să o descopere, să o redescopere, să o viziteze, să o asculte. O țară nu înseamnă doar ceea ce ne place sau ceea ce ne-am dori. O țară nu înseamnă doar la bine și la mai bine! Nu! O țară înseamnă iubire. Necondiționare! O țară este un cămin, o familie, o iubire la bine și la greu! Nu părăsești pe cineva când este bolnav. Nici nu spui că este urât doar pentru că suferă de cancer și nu mai are păr. Nu! Țara este locul acela care oriunde ai fi, orice ai face, îl ai în tine. Pentru că în visele tale, în subconștientul tău, vei simți și gândi mereu în românește. Oriunde aș fi, îmi e dor de România. pentru mine ea este o stare de a fi, de a simți. Un dor! Mi-e dor uneori și de mirosul de grătare și mici din fața blocului. De vecinii care băteau la ușa mea să mă întrebe dacă vreau ceva din piață. Mi-e dor să vorbesc românește și să aud vorbindu-se în românește! Mi-e dor de limba română! Acolo am cunoscut-o prima oară pe mama. Și pe bunica. Pe tata, bunu și frații mei. Acolo am fost pionier. Și tot acolo am iubit prima oară. În România mea dragă, mi-am privit copila prima oară în ochi. Și am știut! Că voi fi pe veci a ei! Că țara asta va fi sfântă fie și numai datorită fetei mele. O țară poate fi bolnavă. Cangrenată de boli vechi în educație, sănătate, sociale, spirituale, dar se poate vindeca. Prin noi și cu noi. Toți. Uniți. Iubind-o și îngrijind-o. Nu e perfectă, dar nici nu trebuie să fie. Ea este ceea ce ne-a format ca popor și națiune. Este Ardealul, Maramureșul, Delta, Bucovina, Oltenia și Dobrogea. Este Moldova mea dragă. Marea! Este pământul acela unde de pe mormântul bunicior mei au crescut flori și rădăcini care mă țin și mă cheamă. Oriunde aș merge, oriunde aș fi, România este în graiul, sângele și sufletul meu! Ca un ADN care mă alcătuiește și mă ajută mereu să îmi amintesc că România este casa mea, nu doar patria mea! Este nu un loc ci o stare de spirit care mă însoșește mereu! Pentru mine, România este Acasă!

C’așa-i în rețelele de socializare!

1000251_523228377749126_1200168782_n

Observ fără să vreau, dat fiind că este o stare continuă și intermeniabilă a firii umane, că și pe facebook sau pe alte rețele de socializare e ca în viață. Nu că ar fi ceva rău! Da, de unde! Măcar știi limitele, delimitările și cum să le depășești. Sau să le sari. De la caz la persoană. “C’așa-i în tenis!” sau mai bine spus “C’așa-i în rețelele de socializare”. Însă, nu pot, stând eu așa ca Gheorghe ( chiar ), să nu mă întreb: “Domle’ dacă tot e pe interes, nu poate exista totuși și compromisul – te bag în listă din interes, dar zic ziua bună din omenie!?”, că doar nu suntem boscheți de pus în fereastră ci ființe raționale și sociale. Zic, nu dau cu vorba! Doar că, pe facebook chiar e valabilă faza aia cu pepenii. Știți care, nu? Aia cu dintr-o mie numai unul e pe bune. Așa-i! Și citesc cu mirare cum majoritatea le dă lecții și sfaturi lui “ăia micii” despre cum să fie politicoși, să socializeze, dar știți ce cred eu? Știu că nu e de actualitate și nu sunteți curioși, da eu tot vă spun. Cred că înainte de a-i învăța pe ei treaba asta cu prietenii, respectul reciproc și socializarea, ar trebui să și-o repete fiecare sieși. Așa cred eu. Și cred bine, chiar dacă sunteți loviți în orgoliu.

Adevărul este că animăluțele ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem…

Oare câți dintre noi nu ne-am dorit un cățel sau o pisică în copilărie? Și chiar și după ce creștem oameni mari ^_^ ! Câți nu simțim compasiune privindu-i printre oameni, pierduți, căutând mereu ceva?! Toți știm că locul lor nu e acolo. Nici o pisică și nici un cățel nu merită să trăiască singur, naufragiați printre suflete și mai singure, abandonați sau exilați din locul care odată le-a fost cămin. Uităm tot mai des să fim buni. Ne revoltăm pe ei fără nici o noimă. Îi judecăm pentru că sunt purtători de boli, pentru că sunt murdari, pentru că ne latră sau ne mușcă, pentru că ne sâsâie sau ne zgârâie. O fac de teamă! Teama de a mai iubi și a se mai lăsa iubiți. Indiferent cum sunt ei, noi suntem mai bolnavi ca ei. Noi suferim de boli mult mai grave. De lipsa iubirii. De lipsa compasiunii. De lipsa înțelegerii. Suntem deficitari în tot și toate.

Mulți dintre noi iubim sau am iubit suflețelele cu blăniță de la distanță. De parcă ar fi fost o boală care se poate lua. Unii am fost speriați de cei care ne-au învățat că un animăluț înseamnă boală și microbi, păr inhalat. Alții, am fost speriați de responsabilitate.

Adevărul este că aceste suflețele nu cer mult, dar oferă înmiit. Ei trebuiesc doar iubiți, dar au capacitatea uluitoare de a vindeca. Ei ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem. Ne vindecă prin iubire constantă și loialitate!

Cândva, de ziua fetiței mele, am adoptat două suflete. Un cățel și o pisică. Pisica nu mai este. Acesta este singurul lor defect. Că ne părăsesc înainte de vreme uneori. Din păcate, pe Bruno nu am reușit să îl aducem în Egipt. Dar i-am găsit o casă, cu grădină mare și îl sunăm constant. Uneori îl vedem pe video. Și îi vorbim. Câtă bucurie pe el. Zâmbește larg și dă din codița lui tăiată de niște oameni care au socotit că sunt deasupra a tot și toate. Latră și ne povestește câte în lună și stele. Uneori, doar se uită lung. Și știu! Că simte ce simțim și noi. Un dor lung, sfâșietor și rece, asemeni unei lame de cuțit care ne răscolește. Oftează! Asta doare cel mai tare. Și uneori visăm că ne întoarcem acasă, că avem și noi o casă, cu grădină și curte, iar Bruno va fi acolo și vom crește și îmbătrâni împreună. Așa cum ne-am promis.

Când am adoptat aceste două suflete, am făcut-o deoarece nu aș fi avut cum să îi spun altfel fetei mele să iubească și să respecte viața sub toate formele ei, decât făcându-i cunoștință cu responsabilitatea, prietenia și iubirea unui astfel de exemplu!

Nu poți să înveți copilul să iubească animalele arătându-i animăluțele comunitare, copiii abandonați sau bătrânii singuri. Trebuie să cunoască de aproape toate aceste aspecte și forme de iubire. Să se confrunte cu ele și să ajungă să le iubească, să le îngrijească, să simtă caritabilitatea și să le protejeze!

Cea mai ușoară formă de iubire este cea văzută, dar cea mai înălțătoare formă a ei este când te implici și o simți!

Pentru că suntem iubite și deoarece ne-a simțit dorul de acasă, soțul meu a vrut să ne aline tristețea. Cum a simțit el cu sufletul ăla al lui frumos și luminos. Și, într-o zi de noiembrie, a venit acasă cu un pufulete gri care nu știa nici să miorlăie, nici să mănânce ^_^. Era micuț de încăpea în palmă când Augusta și eu l-am primit cadou. Avea cei mai frumoși ochi albaștri, un corp mic cât o nucă și un cap mare cât un alien ^_^. Era numai blăniță tot. Și lipici! Ca un super glue cu suflet. Nu îi găseam un nume potrivit deloc. Apoi, am spus că fiind un pisoi egiptean, merită un nume de aici. Și i-am spus Anubis. Acum, îmi dau seama că nu e întămplător. Este un motan Maine Coon, deosebit de inteligent, care iubește familia și când are chef, umple casa de râsete. Nici nu știu când a crescut atât de mare. Știu doar că ne este cald în suflet cu el și prin el! Mereu!

Când soțul meu a venit acasă de la spital, deoarece am socotit să facă tratamentul chimio acasă, Anubis s-a așezat lângă el pe pat. L-a lins și a plâns în femul lui pisicesc. S-a băgat sub palma lui Nassif și i-a ridicat-o, apoi s-a alintat ca un copil fericit că tati e acolo. Când Nassi doarme adânc, Anubis sare pe pat și se apropie de nasul și gura lui. Să se convingă că tati respiră. Apoi se întinde lângă el. Și îl privește lung și îndelung. Pe noi sare, doarme pe noi, se joacă, ne mai dă câte o lăbuță, dar pe el niciodată de când este bolnav. Pentru că știe!

Anubis este mai mult decât un motănel. Mai mult decât un animal de companie. De fapt, nici nu îl privim ca pe un animal. El este parte din familie. Un altfel de mebru al familiei noastre, iar noi ne bucurăm că avem acest privilegiu.
Iubiți animăluțele de aproape și nu de la distanță și veți vedea câte se pot schimba în viața voastră…