Ilegal

36320b8986ef4692b4662f27d01f6174

e toamnă

și miroase a frunze, a ploaie și a amintiri

simt cum câteva mi se preling nefiresc peste suflet

ca și cum ploile ar ști să ne găsească și prin noi

 

cum îți aperi inima de ploaie atunci?

nu sunt umbrele pentru suflet! nici ferestre pentru lumină!

și totuși, ele găsesc intrări în noi și ne locuiesc ilegal!

Noul trend: Life Coach – Pe naiba!

43788533_2397288990286416_5058822539489312768_n

În ultima vreme, citesc tot felul de articole, dau peste tot felul de pagini, care mai de care mai personale, mai publice, mai obscure, mai pline de notorietate, unde, anumite persoane ne învață cum să mâncăm, cum să trăim, cum să ne educăm copiii, cum să îi ștergem la fund, cum să facem sex și mai nou, putem avea chiar și trainer de viață. Na, belea!

Bănuiesc că e o chestiune foarte serioasă. Adică, să îți asumi că poți antrena pe cineva să trăiască o chestiune apărută așa, cumva din senin (ce e drept cam la 9 luni de zile) fără manual de utilizare, extrem de personală, care ar trebui să fie experimentată, dată cu capul, încercată cu degetul, sufletul, cât mai intim posibil de fiecare, mi se pare ceva…wow!

Eu o dau în bară și cu viața mea! În cel mai serios sau dezastruos mod posibil! Și de câte ori. Dau în bară, mă ridic, repar, dau iar în bară și uite așa, învăț! Nu mi-aș permite foc să dau sfaturi, să liniez ghidaje, să trasez poteci pentru alții. Prea sunt ocupată să îmi repar viața mea și să o trăiesc. Așa cum e ea.  Pentru că viața este despre a trăi, este despre unicitate, despre tine!

Și uite așa, mai mirându-mă, mai tăcând să nu fac pagubă, sorb mai lung din cafea și îmi amintesc de bunica, cum spunea ea râzând că toți se pricep să dea sfaturi altora numa cu ei înșiși e mai greu, că de aia și medicul din sat a murit de cancer la plămâni, iar el spunea tuturor să nu mai fumeze.

Cam așa și cu păpădiile astea apărute de niciunde peste noapte, care ne spun că inima e în stânga, că aparatul genital există să îl folosim, că ăia micii și gălăgioșii trebuie neaparat „einsteinizați” și că noi suntem făcuți să circulăm pe dreapta! Ba unii, ne pun și semne de circulație cu: ai grijă, numai pe aici, pe acolo e cel mai ușor pentru că au mai fost alții… Da! Și funcționează! De asta, majoritatea sunt ca trași la xerox. Roboțeii secolului! Ștanțați mai trebuie și totul este perfect!

Nu că m-aș pricepe eu foarte bine la treaba asta cu trăitul, dar mă străduiesc să o fac în felul meu. Adică, dacă e să o dau în bară, să pot scrie pe bara aia mare: EU! Să mă uit la ea când o mai întâlnesc și chiar dacă e să repet, măcar să fie original cucuiul și lecția! Dacă e să greșesc, măcar să nu ridic degetul la mama, la tata, la sistemul de învățământ, la guvernanți, la nenea din tramvai. Nop! Să mă uit în oglindă la mine și să zic: “Ramo, ai făcut-o lată! Da latăăăăăăă!”. Și să știu! Să știu că pot să o fac și bine. Că soluțiile sunt la mine, nu la nenea sau tanti Life-Coach! Sau la revistele cu sfaturi despre cum e să o dai în bară și să îi judeci pe ăia din jur ba că părinții, ba că profesorii, ba că bărbatu-tău are amantă, ba că vecina e divorțată, ba că Universul conspiră și tu ești perfect/ă!

Pe naiba! Orice mi se întâmplă are un scop și mai ales are o cauză. Care ține și de mine. Indiferent despre ce ar fi vorba. Și uite așa, mai învăț singură, să dau cu capul, să mă ridic, să îndrept un umăr, un pas, o coloană vertebrală, o viață. A mea!

Dintre toate, faza cu ăia micii și răi, egoiști, violenți, excentrici, cu ADHD, nesociali, depresivi sau introvertiți, mă scoate cel mai tare din zona mea Zen! (E la mare fâs să spui asta!)

Adică avem nevoie să citim cărți, să mergem la psiholog, să facem cursuri de parenting să înțelegem că problema e la noi în cea mai mare măsură? Că punem pe primul plan absolut orice în viață și ne dezicem de ei? Că alegem profesia 24 din 24 de ore și îi tratăm ca la medic când venim acasă? Că să alăptăm nu e în trend, că să îl pupăm pe gură e cu bacterii sau pervers, că să îl îmbrățișăm este prea apropiat!!!! Măi să fie! Un Mea Culpa ceva, totuși? Hă? Nu…că nu dă bine la ăia micii.

Când e vorba de copilul meu, nici nu îndrăznesc să mă gândesc că ar trebui să îl cresc din articole de parenting sau cărți. Unde e relația noastră atunci? Unde e chestia aia care leagă, care uneori îți scoate păr alb și te face să arați ca și când ai fi tras marijuana o săptămână, iar alteori te face să te vezi invincibil și frumos?!

Are 11 ani, am alăptat-o 3 ani, e sănătoasă tun, nu a luat veci antibiotic, are IQ peste medie, e pupată peste tot și pe toate părțile, o alint și o gâdil și mă joc cu ea tot ce vrea ea, mi se fâlfâie dacă alții râd când eu la mare fac castele de nisip, sau când umblu desculță în parc. Îmi fac timp să îi citesc povești, să vorbim despre viață, despre treaba cu prieteniile, cu oceanele, cu piramidele și uneori, iau lecții. Da știți cum? De îmi sar fulgii!

Apoi, mergând pe firul epic al problemei în cauză dezbătută acilea, dacă mă luam după alții, ar fi trebuit să merg la toate cursurile de dezvoltare personală să învăț despre mine și despre cum pot fi o variantă mai bună a mea ca să nu cumva să devin o ratată pierdută prin puzderia de oameni. Iaca nu sunt! Și chiar dacă uneori mă amestec cu ei, fizica funcționează de minune și uneori e ca la faza aia cu uleiul și apa. Mai intru și la fund ca pietroaiele și caut prin scoicile din Groapa Marianelor, unde nici naiba nu mă vede și nu mă știe și nu pot face diferența cu nimic, dar mai ies și la lumină și zici că sunt pe Aleea Starurilor, mai, mai că aștept să mi se bată numele pe ceva piatră – ca la Săpânța! Dar, nu mă las și cred în mine și în puterea lui a reveni oricât de greu îmi este!

Știți că și “Churchill a rămas repetent în clasa a şasea și a pierdut toate competițiile electorale pentru funcții publice până când, la vârsta de 62 de ani, a devenit prim-ministru. Toată lumea zicea că e un ratat. Nu cred să fi fost traineri de viață și oameni cu dezvoltarea personală pe atunci care să îi fi zis lui Churchill peunde și cum să o ia prin viața lui cu deciziile și perseverența.

Thomas Edison era considerat de către profesorii săi “prea prost pentru a învăța ceva”. A fost concediat de la primele două locuri de muncă pentru ca era “neproductiv”.

Ca inventator, a avut 1.000 de încercări nereuşite până să inventeze becul.

Când un reporter l-a întrebat “Cum v-aţi simţit eșuând de 1.000 de ori?”, Edison a răspuns:

“Nu am eșuat de 1000 de ori, ci becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi”.

 nu? Cât de simplu este să nu te dai bătut și să privești viața din altă perspectivă. A ta! Că dacă tot e la ora de dat sfaturi, cred eu că cei mai buni Life-Coach și Psihologi ai propriei vieți, suntem noi înșine. Sigur, când ne simțim depășiți este bine să apelăm la ajutorul celor din jur sau a celor în măsură și pregătiți să ne ajute, dar în rest, ar trebui să învățăm să fim independenți și să avem mai multă încredere în noi!

Greșim, greșim, dar și la îndreptat ne pricepem, așa că, nu e mare scofală să trăim propria viață și propriile alegeri! Se aplică pilula roșie sau albastră din Matrix. Și somnul e un fel de a nu fi decât o existență. Drept este, că pe mulți îi convinge. Că e mai simplu!

Ciudat cum am devenit o societate din ce în ce mai scindată, mai manipulantă, mai naivă, iar asta, disproporțional cu informația pe care o putem accesa oricând, de oriunde și la orice oră!

“C’așai în tenis!”

Baletul inimii

1

Pentru necunoscuți, cu dragoste.

Zoe Dumitrescu Buşulenga vorbește la un moment dat foarte frumos despre datorie și dragoste:

“Eu n-am dat nicio importanță carierei mele. Viața mea a fost total lipsită de ambiții. Eu n-am știut ce înseamnă ambiția, și atunci, tot ce-am făcut a fost din datorie, dragoste și mai cu seamă dintr-o obligație morală. Asistând la o demolare a valorilor culturii și istoriei românești, petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupație, ca să zic așa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece și indiferentă în fața unei astfel de situații”.

Când am citit rândurile de mai sus am zâmbit și am simțit o emoție frumoasă: parcă vorbea despre mine. Acesta a fost crezul meu de când mă știu. Să nu am ambiții, numai datorie și dragoste. Implicare și dăruire. Față de toți și tot: familie, prieteni, carieră, afaceri, necunoscuți. O obligație morală, sufletească și spirituală față de tot ce înseamnă frumos, educație, artă și cultură! Față de toți cei care fac parte din ea. Eu nu cunosc invidia. Mă bucur chiar și pentru reușitele celor care au încercat să mă denigreze, să mă rănească, să mă desființeze social și moral.

Probabil fiecare are o scară proprie a valorilor, a modului de a gândi, simți, acționa când se simt inferiori, superiori, răniți, frustrați, atinși. Nu îi judec. Nu îmi permit, deoarece nu sunt perfectă și sunt conștientă că în drumul meu am rănit și eu, am luat și eu decizii care au schimbat vieți sau au fost injuste. Cu sau fără voie, cu sau fără intenție, nu contează. A durut la fel.

Eu cred însă cu sinceritate în oameni, în partea bună din ei, în revenire la umanitatea proprie, la rădăcinile sufletești și morale a fiecăruia. De aceea, dedic tot ce fac oamenilor. Cunoscuți sau nu. Și nu aștept nimic. Mi-ar face însă o mare fericire să știu că tot ce am făcut a fost folositor. A reparat. A ajutat. A pansat. A făcut bine. Că oamenii au zâmbit și s-au bucurat de mine, de o parte a mea pe care ei au simțit să o culeagă în inimile lor.

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a fricii de iubire, de frumos, a decăderii moralității și sufletului uman, eu am avut vise despre frumusețe, artă și bunătate. Despre susținerea de talente sau de vieți. Uneori, visele mele au fost comune cu a altor oameni minunați. Se numesc prieteni. Naivi într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Dar măcar am avut vise pe care le-am încercat și le-am împlinit. Vise care la un moment dat se pot continua singure sau ne pot continua fără ca noi să știm, prin talentul celor care au participat la ele.

Baletul nu a fost dragostea mea dintotdeauna, dar a devenit și când a trebuit să rup din mine pentru ca el să crească mare a durut ca și când aș fi făcut un avort moral. Nu a durut fizic, ci sufletește. Baletul, însă, va rămâne mereu o mare dragoste a mea, alături de scris, cărți și muzică. Alături de cultură și artă. Singurele care ne mai pot salva de noi, de decăderea noastră și răutatea aproape cancerigenă ce ne caracterizează uneori. Și oamenii. Mă voi încăpățâna mereu să cred în ei și în frumusețea lor, deoarece în clipa în care nu aș mai face asta, aș muri de tristețe și singurătate!

De aceea, dedic tot ce fac oamenilor. Cunoscuți sau nu. Și nu aștept nimic.

WebCultura, Ramona Sandrina

Din emoții, trebuie să ne îmbunătățim relația cu noi înșine!

4a8a939a318fea454100764c21529ed9

Dacă ar fi să ne descriem viața, am putea să vorbim despre ea ca despre o înșiruire de momente, de trăiri, de experiențe! Unele sunt momente liniștite, altele sunt provocări care ne duc către un alt nivel al nostru, iar celelalte și cele mai importante, sunt emoțiile! Oamenii sunt un complex de emoții necesare pentru a putea evolua atât spiritual cât și moral și sufletesc!

Cum interpretăm însă emoțiile, de ce le considerăm poyitive sau negative și de ce ne este teamă de ele?

Emoțiile pozitive sunt legate de tot ce ni se întâmplă sau percepem noi că ni s-ar întâmpla fericit: o veste bună, clipa în care ne îndrăgostim sau ne place de cineva, un telefon, o carte, momentul în care devenim părinți, etc. Practic, legăm emoțiile de afectiv și comportamentul afectiv, de tot ce ne umple sufletul de bucurie.

Sigur, toți ne dorim ca bucuriile să dureze toată viața și să devină o stare de permanență, dar cumva, nu înțelegem că aceste trăiri simple sau complexe, ne transmit de fiecare dată câte ceva despre noi. Ne ajută să ne cunoaștem! Să descoperim defapt ceea ce ne sperie, lucrurile sau evenimentele de care ne temem, ne ajută să evoluăm, să ne motivăm și să ne trasăm priporități. Totodată, aflăm, cât de important este pentru noi să fim iubiți, să evoluăm, să fim recunoscuți și apreciați!

Emoțiile pozitive generate de un anumit eveniment ne pot indica un drum pe care putem merge cu bucurie și ne pot ajuta să ne schimbăm inckusiv lista priorităților în viață.

Aparent la polul opus, vin provocările acompaniate de emoții pe care le percepem ca fiind negative. Emoții care ne sperie și ne arată ceea ce ne sperie mai mult: să rămânem singuri, să suferim pierderea cuiva, un loc de muncă, clipe în care ne simțim neînțeleși. Un șir de evenimente poate atrage după sine sentimente de: durere, furie, respingere sau abandon, trădare, nedreptate, deznădejde, vină.

Uneori aceste experiențe le considerăm a fi niște lecții de viață, dar de foarte multe ori le traducem raportându-ne doar la exterior și astfel, ne formăm niște idei despre ceilalți, despre relații, viață, sistemul și societatea în care trăim și nu despre noi raportați la noi și la ceea ce am trăit! Acest lucru, cu siguranță ne va limita, nu ne va deschide și nu ne va ajuta foarte mult.

Cel mai bine este să gestionăm, să ne vedem pe noi prin prisma acestor emoții, să ne descoperim, să învățăm ce ne place, ce ne sperie, ce ne motivează, deoarece emoțiile sunt despre noi și nu despre ceilalți. Chiar dacă am trăit o traumă și de regulă raportăm emoțiile la ceilalți care ne-au produs-o, în fond, emoțiile rezultate sunt ale noastre, sunt niște semne și indicii care ne ajută să evoluăm, să ne responsabilizăm, să nu ne negăm sau să nu negăm importanța anumitor lucruri sau nevoi în viața noastră.

Având toate aceste aspecte în vedere, e important să reținem esențialul și anume că tot ceea ce derivă din emoțiile pozitive sau negative, ne trasează defapt responsabilități, prima dintre ele și cea mai importantă fiind cea de a ne împlini anumite trăiri, nevoi, în relația cu noi înșine și nicidecum cu ceilalți!

Din emoții, trebuie să ne îmbunătățim relația cu noi înșine! Haideți să spunem că emoția este ca un fel de incizie care a fost făcută de la exterior către interior și vine să repare exact în sens invers, de la interior către exterior, povestindu-ne despre noi sub o altă formă!

Dacă nu reuşiţi în primii 9999 de paşi, nu vă daţi bătuţi!

pas

Scrisul creează unicitate! Asta spun eu. Acesta este motto-ul meu personal pe care l-am scris deoarece îl simt din toate celulele mele. Cred că nimic din ceea ce facem nu este întâmplător în viaţă. Nici măcar pragurile grele pe care le trecem. Cumva, ele sunt nişte punţi către altceva. În greutăţi, găsim uneori motivaţii pe care le credeam pierdute. pe care dintr-un motiv sau altul, le-am abandonat. Şi tot eu spun mereu să nu vă abandonaţi la mijlocul drumului, să nu vă părăsiţi visurile, crezurile! Ei, uite că şi eu o comit! Pentru că este uman şi omeneşte! A nu fi mereu constant şi a te abate uneori sau din când în când de la motivaţiile tale, ţine de circumstanţe, nu neaparat de lipsa de perseverenţă. Important este să găsim partea pozitivă şi să o modelăm. Să încercăm să înţelegem de ce s-a întâmplat ce s-a întîmplat şi cum putem dirija totul din univers în întâmpinarea noastră. Apoi, dacă am înţeles cum, minunile se întâmplă. De ce? Deoarece am ales să fim noi înşine. Am abandonat un crez, un drum, dar nu pe noi. Iar în noi sunt de fapt toate motivaţiile, crezurile, visurile. Chiar dacă unele au rămas pe drum, noi ştim de unde să le recuperăm. Şi când. Trebuie doar să găsim momentul oportun! Pentru mine, momentul oportun începe, continuă, este mereu şi se sfârşeşte cu…scrisul! Scrisul este ceea ce mă reprezintă cel mai frumos. Cartea mea de vizită. Portofoliul. Nu mă pot exprima mai liber, mai creativ, mai frumos decât în scris. Cum spuneam de atâtea ori, fiecare are un talent. Unii cântă. Alţii dansează step. Eu scriu. Şi mă semnez. Chiar şi atunci când gafez. Deoarece îmi iau responsabilitatea că pot fi om. Că pot greşi. Că pot îndrepta. Şi mai ales, că pot învăţa! Succesul se învaţă din eşecuri. Aşa se spune! Eu înlocuiesc însă eşecul cu…încercări! Revenind, eu spun că succesul se învaţă încercînd de mai multe ori până reuşeşti!

Cel mai frumos, exemplificativ şi elocvent model pentru asta, mi se pare Edison. Este preferatul meu în viaţă. De ce? Pentru că lui Edison, la 7 ani, i s-a spus printr-o scrisoare că este prea prost pentru a învăţa ceva şi a fost exmatriculat. Mama lui însă, a crezut în el şi i-a spus că profesorii simt că el este prea inteligent pentru ei şi din această cauză ei nu îl pot pregăti. Tot Edison a fost concediat de la primele doua locuri de munca pentru ca era ”neproductiv”. Ca inventator, a avut 1000 de incercari nereusite pana sa inventeze becul.

Cand un reporter l-a intrebat: ”Cum v-ati simtit esuand de 10.000 de ori ?”, Edison a raspuns: Nu am esuatci pur şi simplu am găsit 10.000 de idei care nu funcţionează!”. Totuşi, munca sa nu a fost nici pe departe în zadar: cel puţin 1.093 dintre ideile sale au funcţionat în practică, fapt demonstrat de brevetele de invenţie care i-au fost acordate pentru ele.

Deci, dacă nu reuşiţi în primii 9999 de paşi, nu vă daţi bătuţi! Există acela unul care vă poate duce exact unde trebuie să ajungeţi! Totul vă stă la îndemână, pentru că…PUTEŢI!

#POTI #FASISINGUR #SUCCES #TU

Ştiţi care este diferenţa dintre oameni şi corăbii?

epava

Epavă, Bahary, Alexandria, Egipt

Ştiţi care este diferenţa dintre oameni şi corăbii? Diferenţa este că în timp ce pentru corăbii eşuarea înseamnă moarte, pentru noi, eşuarea înseamnă evoluţie. Noi suntem singurele fiinţe din univers care avem capacitatea de a ne ridica, de a ne şterge de praful de pe suflet,de a ne sufla în pânze şi de a merge mai departe. Ba mai mult, putem chiar înainta până la un mare succes! Pentru că ne stă în putinţă! Orice! Doar să înţelegem că totul este doar la un gând pozitiv distanţă!

Ieri a plouat. Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii

44942144_2423807457634569_1841038057847914496_n

Ieri a plouat. Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. A plouat în mine. Şi mă bucur. Când se întâmplă asta nu am cum să deschid umbrela. Trebuie doar să las să plouă. Să spele. Aşa că, după ce ploaia a trecut mi-am dat seama cum se naşte curcubeul în oameni. E bine. Nu daţi buzna însă. La capătul lui nu e un sac cu bani păzit de spiriduşi. E un sac cu strădanii, lupte, împliniri, căderi, gânduri. Cu eşecuri. Veţi zâmbi. Eu nu. Eşecurile sunt bune. Eşecurile îţi trag vreo două palme şi un şut în fund de nu te vezi şi atunci, ori înţelegi că trebuie să faci ceva cu viaţa ta, ori o laşi baltă începând să te victimizezi şi să te plângi. Am făcut-o şi eu de câteva ori. Am stat cu capul în nisipul plângerii de milă, mi-am zis că mai rău nu se poate, că sunt ultima care suferă aşa şi nimeni ca mine. Jalnic. Patetic. Totuşi, omenesc! Mai cad şi oamenii câteodată în bot. Le mulţumesc tuturor celor care au intrat şi au ieşit în ultima vreme din viaţa mea. Mi-au întărit şi mai mult convingerea că viaţa este ceva pe cont propriu şi niciodată nu te poţi baza pe nimeni. Eu până şi umbra mi-am uitat-o de la o vreme. Şi ea pe mine. Câteodată este, câteodată nu. Am decis să păstrez strict doar ceea ce este constant. Sunt sătulă de sinusoidale până la refuz. Să le ia naiba. Dacă viaţa o ia iară pe sinusoidală, o îndrept de nu se vede. Nu mai aştept să o facă de la sine. La urma urmei, traiectoria propriei vieţi îmi stă la îndemână. Nu am să mă mai las trasă în jos de bolovanii din sufletul meu. Am decis să îi elimin. Încet, încet. Uneori şi mie mi se face milă de mine. Nu mă mai rup. Au avut grijă alţii. Mă tratez cu grijă să nu fac septicemie şi să ajung în rahat sufletesc. Nu pot să trăiesc la infinit făcându-mi iluzii cu întâmplări, întrebări şi oameni. Întâmplările se pare că sunt întâmplătoare uneori. Întrebările nu au toate răspuns, iar oamenii, oamenii sunt şi nu sunt. Prieteniile la fel. Mă bucur însă că mi s-a dat ocazia să văd cât de puternică pot fi singură cuc în momente în care până şi munţii se erodează! În rest? Poveşti. Poveşti care se scriu, se şterg şi lasă loc altora. Şi când te gândeşti că nici măcar bălţi nu au fost după ploaie. Nici noroi. Numai puţină sare. Asta, doar atât cât să învăţăm că uitarea nu mereu face parte din fire! La naiba! Ar trebui să mai plouă o dată! O dată şi bine!