România este în sângele şi ADN-ul meu

eu

Oriunde mă vor purta paşii, inima mea pe pământ românesc va umbla! Am România în sângele şi ADN-ul meu, iar asta, nu va trece cu nimeni şi nimic. Sărac nu este cine nu are bani ci acela care nu are o ŢARĂ! Eu am. Cea mai frumoasă din lume: ROMÂNIA! – Ramona Sandrina

©Sub zodia iubirii

45463609_2438087232873258_2008312645886672896_n

Oamenii iubesc bătăliile, eroii şi poveştile spuse cu inima! Eu nu sunt erou, iubitule şi nu iubesc eroii. Îmi plac oamenii vii, care cad, care se ridică, care plâng, care ştiu să se sprijine, care iubesc chiar dacă pierd lupte după lupte. Eu sunt firavă. Eu sunt puternică. Mă tem doar de viaţă uneori şi atunci, mă ascund în acest vis cu noi, din care tu, mai mereu eşti plecat să dai bătălii într-un deşert pe care lumea ţi l-a aşternut sub tălpi, iar tu nu ai ştiut să te întorci pe calea ta! Am să tot visez şi am să tot revin. Poate într-o zi, vreo bătălie te va aduce din nou aici, în locul acesta cu linişte, unde cândva nu ţi-a fost teamă să te abandonezi!

Sub zodia iubiriiRamona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

35ca8c085732f1affc5e7e1acf1173c2

Înaintez prin mine ca şi un soldat ce-şi poartă rănile. Sângerez de moarte, dar mai ales de viaţă. Viaţa fără tine. Şi încerc. Mă străduiesc să stau ţintuit pe partea mea de lume, departe de tine, dar uneori, îmi cresc aripi din gânduri şi ajung la tine. Vindecă-mă! Numai tu ai puterea!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

Departe de zgomotul din inima Alexandriei

Departe de zgomotul din inima Alexandriei, se odihnesc visele, cerul şi marea… Uneori şi păsările au nevoie să îşi tragă aerul, să viseze şi să să umble. Este greu să ţii mereu aripile sus şi întinse! Este omenesc să simţim să coborâm ştacheta uneori, să ne aşezăm alături de noi, de viaţa noastră şi să ne odihnim. Numai noi cu noi şi cu ceea ce ne ajută să ne regăsim mai repede. Pe mine mă ajută marea, cerul şi vântul. Când mi-e prea greu, îmi înfăşor inima în speranţă şi stau doar privind departe. Cumva, toate soluţiile omeneşti ţin de mine şi o voi găsi pe cea mai bună, dacă am suficientă răbdare să aştept şi să las liniştea să o găsească. Cumva, gândurile noastre şi împlinirile sunt asemeni unor bărci rătăcite, care se întorc acasă!

O zi minunată vă doresc!

©Sub zodia iubirii

4ab6dcb9fd42ac5168cab46e5b1e7ae4

Era undeva pe la ora amiezii. Deşertul era atât de fierbinte încât ar fi putut ucide. Nici nu vedeai în depărtare, decât o imagine neclară, difuză, o culoare galben-maronie şi o lumină puternică. Părea că au coborât apele pe pământ şi vin ca un val către tine. Numai el, putea fi la ora aia în deşert. Şi maşina asta bezmetică, aproape nebună pe care o ura. Pornea numai când vroia ea. Mohamad trase pachetul de ţigări din buzunar, luă tacticos bricheta şi îşi aprinse ţigara. Împinse scaunul în spate, îşi lungi picioarele pe bordul maşinii, lăsă capul pe spate, închise ochii şi începu să tragă din ţigara aia, ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa lui. Zâmbi. Poate era. El exact aşa o simţea. Gustul ăla de tutun îi mergea parcă direct în inimă şi i-o strângea în pumn, făcându-l să îşi simtă pulsul în gură. Respiră adânc şi tuşi.

-Ya Allaaahhhh!!! Nici măcar o ţigară nu pot să fumez şi eu liniştit!?

Atunci, auzi nişte voci. Ba ţipete, ba voci liniştite, ba urlete nervoase. Lăsă geamul jos şi nu departe de el, oprise o căruţă cu pepeni. Mohamad râse. Nu sunt singurul nebun în deşert, gândi el amuzat la culme de ceea ce vedea.

Doi bărbaţi se chinuiau să dea jos o femeie, împingând-o, gesticulând la ea şi ţipând. Nu era egipteancă, îşi zise Mohamad în gând. O egipteancă nu ar fi făcut aşa. Ea tot ridica de pălărie şi se uita într-un caieţel şi spunea calm:

– Acolo!

Ei răspundeau nervoşi, împingând-o şi arătând în cealaltă parte:

– La! Hinaek ! (Nu! Acolo!) Hinaekkk! Allah! Magnuna sitt!

Femeia se ţinea cu mâna de căruţă şi gesticula la nesfârşit în partea opusă:

– Nu! Eu vreau să ajung acolo! Acoloo!

Oamenii sătui, o luară pe sus, o puseră jos şi spuseră:

– Taht (Jos) ! We there! magnunaa!

Mohamad ridică din sprâncene, aruncă ţigara, ieşi din maşină şi începu să râdă cu lacrimi. Îşi puse mâinile şi capul pe capota de sus râdea ducându-şi mâinile la faţă, la frunte, ca toţi egiptenii şi spunea într-una.

– Ya, Allah! Ya Allah! O să morrr!

Căruţa porni, iar femeia începu să alerge după ei strigând.

– Barbarilor! Cum lăsaţi o femeie singură în mijlocul deşertului?

Bărbaţii îşi spuseră ceva unul către altul şi dădură bice la cal. Strigau în limba lor:

– Enty magnuna! (Eşti nebună!) Magnunaaaa!

Ea se opri şi începu să dea cu piciorul în nisip. Ei aruncară de departe ceva din căruţă în faţa ei. Era rucsasul ei. Ea îl lovi cu piciorul nervoasă şi începu să ţopăie, strângând din pumni.

Mohamad pufni şi mai tare în râs. Deodată, femeia se opri, duse mâna deasupra ochilor, îşi lăsă ochelarii de soare jos de pe creştet şi privi în direcţia lui. El îi flutură prietenos mâna şi râdea în continuare, vorbind singur:

– Ya Allah, mă dor fălcile şi burta! De asta m-ai adus tu pe mine în deşert Doamne? Să văd teatru şi circ? Da nu văd destul în oraş? Nu de asta am fugit? Mă doare burta! Ya Allah!

Femeia ridică rucsacul şi începu să îl târâie după ea.

– Asta e mai tare decât să fumez!

Făcu câţiva paşi în întâmpinarea ei să o ajute, când ea ridică mâna dreaptă. Ochelarii îi căzură într-o parte. Mohamad se abţinea să nu izbucnească în râs, dar obrajii nu mai puteau reţine aerul. Ea se opri în faţa lui, se ridică pe vârfuri şi întrebă:

– Tu râzi de mine?

El ridică mâna, îi împinse cu un deget ochelarii la locul lor şi pufnind în râs spuse:

– Nu! Nu! Eu doar râdeam de florile alea de iasomie de acolo! Le vezi?

– Nuuu! Ce flori de iasomie? Nu văd niciuna!

– Nici eu! spuse Mohamad râzând

– Ah! Te simţi amuzant şi vorbeşti engleză! E amuzant să râzi de o femeie care a fost agresată?

– Eu cred că tu i-ai agresat mai mult! Au şi fugit de tine! şi Mohamad începu iar să râdă.

– Uztez (Domnule)…

– Mohamad!

– Aaaa, voi toţi sunteţi Mohamad! Puteam ghici! Mamele voastre nu au pic de imaginație! Domnule Mohamad, nu mai e amuzant deloc! şi făcu un gest de copil cu gura.

El se opri şi o privi. I se păru ceva fascinant să vadă asta. Pentru prima oară o inspectă ca de la bărbat la femeie. Nu ar fi trebuit. De aia era acolo. Fugea de una. Dar, Allah, era bărbat la urma urmelor, iar ea era o femeie frumoasă foc. Mai ales aşa, nervoasă, cu obrajii roşii, cu părul burzulit şi nefardată. Îi puse mâna pe braz, iar apoi o retrase ca ars. Cum făcea el aşa ceva?

– Arzi! Intră în maşină să nu faci insolaţie sau să ţi se facă rău! Poate avem noroc şi porneşte!

– Poftim? Mă inviţi în maşina ta?

Mohamad ridică din sprâncene, se uită de jur împrejur şi zâmbind îi spuse:

– Te-aş invita pe terasă la o limonadă rece, cu gheaţă, dar nu am la dispoziţie decât nisip, deşert, soare şi maşina asta nenorocită în care tu o să intri acum, căpoaso! Aveau bieții bărbați dreptate! Ești magnuna!

Ea îl ţintui, dar se conformă. El dădu din cap, ridică ochii către cer şi mulţumi. Deschise uşa şi intră şi el. Învârti de cheie, dar maşina nu se clinti.

– Şi acum? întrebă femeia. Ce facem acum?

– Conversaţie! Ne cunoaştem, vorbim despre culturile noastre, tradiţii, vreme şi îmi spui numele tău ca să am şi eu cui mă adresa!

Ea zâmbi. Inima lui Mohamad țâşni pur şi simplu afară din piept la zâmbetul ăla senin, copilăresc şi atât, atât de natural şi firesc. Toate astea începură să îl sperie. „Allah numai în belele mă bagi”, se tângui el în gând.

– Lea! Mă numesc Lea…Vroiam să vizitez un templu. Am crescut cu imaginea lui în cărţile bunicului, apoi în cartea de istorie şi am venit până aici să scriu o carte depre el. dar nu am noroc se pare. Am abuyat doi ţărani care m-au azvârlit din căruţă şi maşina ta nu rea să pornească.

El scoase din bordul maşinii o apă rece şi i-o întinse, privind-o liniştit şi calm. Atunci îl zări şi ea. Până atunci văzuse totul în jur, dar nu pe el. Cât de frumos putea fi. Nu e drept, Doamne! gândi ea în sinea sa. Nu e drept să fie atât de frumos, iar eu blocată aici cu el. Poate e şi însurat! De fapt 100% că e însurat ca toţi Mohamezii Egiptului. Doamne, fă ceva! Şi făcu. Ea îşi duse mâinile ca un copil la ochi. Mohamad o prinse de mâini:

– S-a întâmplat ceva? întrebă el îngrijorat.

– Nu mă atinge! Mai eşti şi însurat şi îndrăzneşti să inviţi o femeie la tine în maşină în mijlocul deşertului!

– Însurat, cu trei copii, da! Păi, poţi să te dai jos şi să vii cu mine pe lângă maşină dacă vrei, zise el, zâmbind calm şi cald.

– Cu trei copii!!!

– Nu pot fi 2 sau 5. Trei sunt! Doi băieţi şi o fetiţă!

– Vai de mine! O să mă bată Dumnezeu!

– Lea! Suntem doi adulţi într-o maşină, bând apă, conversând! De ce ne-ar bate Dumnezeu?

– Da, ai dreptate! Mă va bate doar pe mine…că nu îmi ţin gândurile acasă, se răzvrăti ea.

– Ai spus ceva?

– Nuuu! Nu am spus nimic! Iasomie!

– Ce? Unde?

Lea îl privi și izbucni în râs.

– Nicăieri! Așa mi-a venit! Mi-am amintit de iasomia ta!

Începură să râdă amândoi. El îi luă sticla de apă din mână și bău. Ea îl privea. Nici nu trecură zece minute și erau așa familiari unul cu altul. Nici măcar nu a șters gura sticlei. A dus-o la gură și a băut. Înghiți speriată în sec. Oftă prelung.

– Ce este? întrebă Mohamad.

– Nimic! Gândurile mele uneori, o iau singure la glas..Eu nu am spus nimic!

– Te înţeleg! Cred că se cunosc cu ale mele! Fac la fel, zise el şi luă o gură de apă.

Lea se uită la el şi începu să râdă. Lăsă capul pe spate, aruncă pălăria pe bancheta din spate şi râse larg.

Doi nebuni, într-o maşină, râzând. Aşa începuse povestea lor de iubire. Nu mai este nici un secret că este una din cele mai frumoase. Născută din cea mai întâmplătoare întâmplare şi din voia lui Dumnezeu înainte de toate, care le facilitase şi îi împinse acolo pe amândoi.

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

Fiecare om are în viaţă un prieten…

4d22276964f3dca303fa7ba13a9ce654

Fiecare om are în viaţă un prieten deosebit, jumătatea de suflet cu care zboară alături şi fără de care nu vrea să…crească ! Un prieten care e acolo…la bine şi la rău! Un prieten care îl ridică fără să se sature să facă asta, pentru că ştie…şi nu se întreabă! Pentru că simte să dăruiască fără să aştepte! Pentru că…ştie! Ştie că orice ar fi, persoana căruia i se dăruieşte va avea grijă de inima sa, de viaţa sa, de prietenia sa şi simte că nimic rău nu se poate întâmpla atâta vreme cât sunt împreună, oricâţi kilomentri i-ar despărţi, oricâte depărtări, tăceri, neţineri de mână! Prietenii adevăraţi îşi ţin sufletele împreună mereu îmbrăţişate! – Ramona Sandrina

Îmblânzirea sufletului

Imblanzirea-sufletului

Și astfel, am realizat că sufletul pereche, iubirea aceea unică, eternă, adevărată, apare când te aștepți mai puțin. Te ajută să te schimbi nu pentru el, ci pentru tine. Te iubește oricum, dar te vrea sănătos din toate punctele de vedere și te vindecă dacă este nevoie, cu el însuși acolo unde cicatricile tale încă sângerează. Și nu se plânge! Nu îl doare că ți-a pansat rănile cu bucăți din el! Și nu îți spune că din teamă și orgoliu, ai săpat în el ca în cele mai adânci albii de râu. Iubește și iartă. Îți spune doar când sapi în tine. Îți arată că orgoliul, mândria, teama nu au nimic în comun cu iubirea. Că ele sunt dușmanii acesteia. Că iubirea trufașă e semn de superioritate nu de iubire!

Concluzionând: dacă ne-am iubi mai mult am înțelege că nu orgoliile și principiile ne ajută în viață, ci dragostea necondiționată și renunțarea la ceea ce nu ne definește în adâncul sufletului nostru. – WebCultura, Ramona Sandrina

Viața este despre lucruri mărunte, care adunate, devin neprețuite!

3e4b467702a3cfd8a51352ac5ad2848a

Nu știu alții cum sunt, dar eu iubesc diminețile cu soare la ferestre. Dimineți, în care doar cu ochii pe jumătate deschiși, încă în pijama, cu părul răvășit, să mă așez pe pervazul ferestrei, ca și când eram copil mic, să sorb din cafea și să ascult vântul, tresărind frunzele sau bătând încet în geamul aburit al iernilor. Iubesc să închid ochii și să visez la lumile mele de când eram copil, iar când îi deschid, să văd copilăria scăldată în ochii fetiței mele de abia trezită. Iubesc să îi sorb privirea adormită. Să zâmbesc. Să o strâng în brațe, să o întreb cum a dormit și să îmi afund chipul în părul ei. Să inspir adânc, tot parfumul acela de copil, sărutând-o pe creștet, pe frunte, pe năsuc, pe obraji, pe guriță, pe mâini, iar ea să rîdă larg și să spună: Mamiii! Iubesc să îi fac cacao cu lapte, să o ajut să se așeze alături de mine pe pervaz și să vorbim. De toate. Câte în lună și în stele. Când ea este acolo, lumea mea e toată la locul ei. Soarele este pe cer. Undeva în fundal, se aude o melodie, iar în preajma mea este doar zâmbet, râsete și viață. Viața este despre lucruri mărunte, care adunate, devin neprețuite!