Moş Crăciun şi decoraţii de Crăciun în Egipt

După cum am spus, Egiptul este o ţară, un loc, un alt univer…Este plin de contraste care îl alcătuiesc şi îl definesc. Care ne arată şi mai mult că, deşi a fost islamizat, pământul Egiptului, unde Hristos, Maria şi iosif s-au adăpostit, a rămas creştin. Una dintre rădăcinile primare ale creştinităţii, Egiptul îşi recunoaşte chiar şi în şcolile islamice, străbunii, ca fiind creştini ortodocşi copţi. oriunde mergi în aceste luni, vezi brazi artificiali, standuri pline de decoraţiuni, copii şi părinţi fericiţi, Crăiuniţe şi Moşi Crăciuni. Fiecare local, magazin, mall e îmbrăcat de sărbătoare, iar colindele se aud peste tot. Este un moment în care am reflectat destul de mult la ceea ce sunt eu ca şi creştin şi ei ca musulmani. Cred, că în esenţă, toţi suntem la fel. Diferă doar faptul că ne-am născut în timpuri, pe pământuri şi religii diferite. Atât!

Care aţi mai fost comandant de detaşament? Miresmele copilăriei mele.

Îmi mai amintesc încă miresmele copilăriei mele. Era vanilie, gutui, portocale, cozonaci şi familie de jur împrejurul mesei. Uneori se lua lumina şi stăteam la lumânare sau la lampa cu petrol, dar era frumos. Eram toţi acolo. Nu conta că ne îngheţau mâinile. Găseam soluţii. Am pus sobă în apartament. Ca toţi vecinii. Şi era bine. Jucam de toate: Piticot, Nu te supăra frate, Domino, Dacii şi Romanii, ţeseam, jucam cărţi inteligente unde învăţam despre animale, râdeam, săuneam bancuri. Cu alte cuvinte, socializam direct. Exista confruntarea directă şi asumarea. Exact ceea ce lipseşte zilelor noastre, unde toţi vegetăm pe internet, iar unii joacă şobolanul de internet, adică, jocul acesta sumbru, unde poţi spune ce vrei, cui vrei, fără să îţi asumi nimic. Îmi amintesc că am fost comandant de grupă şi de detaşament. Responsabilităţi grele, pe vremea aia. Că am fost şi în cercul şcolii 😂🤣😂, că am fost la cules de porumb, la cules de piersici, la curăţenie în parcuri, la plantat de copaci şi la defilări. Nu că era cine ştie ce. dar erau responsabilităţi. Adică învăţai să prestezi ceva pentru societate, nu doar să aştepţi. Parcă erai crescut mai responsabil. Fiica mea, mereu spune: ce frumos era de voi. Noi la şcoală, aproape nu făceam nimic. Era frumos că aveaţi activităţi de astea. parcă eraţi cercetaşi. Fiica mea e de acord şi cu uniforma. Consideră că lipsa ei îi face pe unii copii să le fie ruşine că părinţii lor nu au bani. Nu ştiu. Punând în balanţă multe, ajung să cred că democraţia care am trăit-o ca români şi o trăim, de multe ori dă cu virgule pentru tinerii şi copiii noştri. Aşa simt eu. Şi de aia, m-am străduit să îi dăruiesc Augustei copilăria pe care am avut-o eu, iar ea să pluseze cu copilăria timpurilor acestea. Şi aşa, uneori jucăm Delta Force pe computer, alteori Piticot. Asta când nu ne dăm în leagăn, când nu furăm mere de la vecinu şi nu ne dăm în sanie pe coclauri ca Iosif .

Care aţi mai fost comandant de detaşament?

© Stol de rândunici, copilăria! – Drumul spre bunici, iarna.

În fiecare an, după ce luam vacanţa de iarnă, ai mei mă duceau la buna şi la bunu. Nu neaparat că nu aveau ei ce face pe acasă, dar nu încăpeau de vorbăraia şi rugăminţile mele, care începeau ca nişte melodii pe repeat de dimineaţa până seara, încă dinainte de vacanţă, ca să ştiu că fix în ziua în care iau liber de la şcoală, mă urc în maşină şi direcţia Homorg!

Satul copilăriei mele, era la 45 de km distanţă de Oradea, km măsuraţi de mine pe kilometrajul de la roşia lui tata (aşa numeam eu Dacia lui tata), din faţa blocului nostru, până exact şi fix în curtea bunicii, unde parca el maşina.

Întotdeauna, pe vremea copilăriei mele, pe când mergeam la buna şi la bunul, Dumnezeu ne aşternea drumul prin zăpadă proaspătă, pe care o cernea atât de frumos de acolo de sus, din Cerul Lui Sfânt.

Nimic nu iubesc mai mult ca iarna! Când cerul devine gros, ca şi cum şi-ar lua o bundă de lână pe el, iar din ea, ar lăsa să ne sărute cu fulgi veseli, mici şi mari, reci, pe vârful nasului. Mereu scoteam palma pe fereastra maşinii şi lăsam câţiva fulgi să îmi cadă pe buricele degetelor, iar apoi, îi gustam.

Tata striga la mine tot drumul:

– Da închide geamul ăla măi copilă, că îmi vine un frig pe la urechi de înţepenesc aici! Nu trag eu destul frig prin aplicaţii şi dimineaţa la unitate?

Eu râdeam. Ştiam că are dreptate, da eram copil şi mă bucuram ca un copil de tot şi toate. Închideam un pic gemuleţul, lipindu-mi nasul de fereastră şi numărând kilometrii în case, copaci, câmpii albe, căprioare, iepuri şi oameni grăbiţi, înveşmântaţi gros, ca pe la ţară.

Ştiam toate satele de la Oradea la Homorog. Prima era Nojoridul, apoi Leş, Gepiu, Inand, Homorog. După cum vedeţi şi acum, la 41 de ani le ştiu pe toate. Dacă închid ochii, merg la buna pe jos, cu sufletul. Ştiu pe de rost fiecare staţie de autobuz, fiecare cotitură, fiecare drum lăturalnic, fiecare colină, Biserică din sat, apă pe care o trecem, fiecare fermă unde lucrase unchiul, fratele lui buna sau buna, fiecare casă a vreunui neam depărtat de satul natal. La toţi s-a oprit buna cu mine, când mergeam cu rata. Să îi cunosc şi să mă cunoască. Să le lase câte o găină, lapte, brânză sau cozonac. Să fie de sărbători. Că aşa era buna mea. Bună, ca mierea şi pâinea caldă! Niciodată nu uita pe nimeni. Lucra câte o săptămână înainte de sărbători, ca să le facă la fraţii, unchieşii şi mătuşile ei, cocături de sărbători. Şi porcul când îl tăia, jumătate era dat! Asta era regula. Mereu zicea:

– Nu om muri noi de foame că le dăm şi la ăia care nu au! Ne facem loc în Rai şi lor le bucurăm sărbătorile!

Şi le bucura. Şi nu uita de nici un vecin! Toţi aveau din pomana porcului, din cozonaci, din cornuleţe. Toţi o iubeau pe buna, iar eu, luminam de drag şi mândră de buna mea. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am iubit bunicii ca pe Biblie. Nu cu teamă, nu din musai sau din respect, dar din suflet. Acolo i-am cules din prima clipă a vieţii mele şi acolo îmi vor fi cu mult după ce eu o să joc cărţi cu Sfântul petru şi o să îl trişez. Aşa văd eu când nu mai suntem. Ca şi cum ne-am aduna familia mai mare acolo sus şi ne-am bucra de noi, de sfinţi, de îngeri şi de Dumnezeu. Un fel de alttfel de pomana porcului. Buna îmi dădea bobârnace când spuneam aşa, dar bunu mă pupa, zicând că am dreptate, că doar nu om fi ca în lafăr, flămânzi, speriaţi de Dumnezeu şi aliniaţi ca soldaţii. Şi râdeam apoi toţi trei! Buna făcea apoi cruce şi spunea:

– Iartă-ne Doamne, dacă spunem ceva rău, dar parcă îi cred când spun aşa de convinşi de Raiul lor!

Cu amintiri din alte ierni, cu gândul la prietenii mei, la verişorii care trebuiau să vină, la ce prostii om mai face, drumul părea mai scurt. Când intram pe drumul care ducea către sat, mi se părea că mi se luaseră toate grijile de pe inimă, toate greutăţile, toată tabla înmulţirii şi matematica aia insuportabilă, mă lăsau în pace. Eram numai eu şi povestea satului meu frumos!

Şi deschideam fereastra larg. Tata urla că îi zboară cascheta, dar nici nu îmi păsa. Trebuia să trag aer de acasă. Casele fumegau către cer firişoare de fum cenuşiu. Se simţea şi în aer mirosul de lemn. Câinii lătrau, iar câte o nană era la stradă. De departe ne ştiau maşina. Nu mulţi aveau dacia roşie 47 ca a noastră. Şi începeau:

– Fată, fată, măi Vioară, ori e Maioru cu Ramona noastră?

Şi fugeau cât le ţineau picioarele în drum. Şi uite aşa, făcea tata un drum de 15 minute într-o oră. Numai pufăia, dar nu spunea nimic. Mama râdea ca un copil.

– Noa, ioi, ţuca-o-ar nana pe ea, da mare s-o făcut măi Nelică, spuneau ele ţucând-o pe geam şi pe mama şi pe mine! Tulai Doamne, Doamne, da mare te-ai făcut măi Ramonă! Da ce ne mai lipseşti tu din sat, măi copile. De zici că ne taie Dumnezo o vreme aerul pe aci! Că nu ne plictisim cu tine!

Tata, bombănea amuzat, ştiind el ce ştia, că toată ziua îi făceam capul calendar prin casă după ce venea de la servici:

– Apoi, atâta calitate are şi ea! Nu te plictiseşti cu ea, nici mort să fii, te trezeşte ea!, iar mama îl înghiontea râzând cu lacrimi.

– Apoi, Domn Maior, nu vă supăraţi pe noi, da ea e mai mult a noastră, decât a dumneatale! Că aci o crescut cu noi de când era ca un ştiulete de cucuruz (porumb) cu oăchi. Tătă, tătă, era numa oăchi!

Şi aşa era. A lor, a satului eram. Cunoşteam toate casele şi nanele şi bacii din sat. Am mers şi la grădiniţă acolo. Am fost cu gâştele pe mirişti, la săpat, la fermă cu buna, la CAP, la furat de ierboaie (floarea soarelui) cu verişorii. Am bătut toată huiuba (câmpia de la capătul satului), toată valea, toate pământurile şi drumurile satului, am fost cu Viflaimu, cu Steaua şi am aruncat cu ouă clocite din turla Bisericii de Paşte. Nu râdeţi că m-or fugărit atunci ca pe câinii fără stăpân. da tot ei m-or iertat repede. Că eram eu mai lipicioasă şi mă iertau repede, orice năzbâtii făceam. Şi am făcut. Vorba lui buna, Creangă era mic copil pe lângă mine şi Doamneee, mare dreptate avea. Da, toate pe rând. Că dacă mă las dusă de val, vă ţin de vorbă până de amu în paşte şi tot nu gat de povestit.

Când eram pe la Biserică, Rio începea să latre din curtea bunicii. Până la Biserică îl auzeam cu lătratul lui gros, pe care îl iubeam cu sufletul unui copil care îşi regăseşte prietenul ei cel mai bun cu care creştea împreună. Era legat numa cât eram eu plecată, că apoi, numa dezlegat era prin curte, de nime nu intra de teama lui. Da Rio era numa mare cât un viţel, nu era şi rău. Habar nu avea el să muşte, numa când era vorba de mine. Atunci, ferească Dumnezeu, că te mânca de viu! Nimeni nu avea voie să mă certe, să ridice mâna la mine sau să mă lovească. Într-o iarnă, s-a luptat cu o haită de lupi doar să mă scape pe mine şi pe nebunii de verişori. Vai de el a fost câteva luni, dar iaca e viu. Jumuliut olecuţă pe ici-colo, dar bine. O să vă povestesc eu şi de întâmplarea asta. Ţineţi numa aproape.

Tot drumul până la buna era alb. Ca şi gândurile unui copil pentru bunicii săi. Ca şi copilăria! În mijlocul albului, un păr mare, plin de zăpadă, care părea că te aşteptă numa bine să îţi deschidă lumea poveştilor de acolo, din mijlocul scorburii sale mari, bătrâne şi încreţite. pe mine, nu mă putea nimeni convinge că acolo locuiesc zânele, spiriduşii şi personajele alea frumoase de care îmi tot spunea bunul şi buna. Ba eram chiar convinsă că acolo trăia o bufniţă bătrână şi înţeleaptă, iar iarna, trimitea de acolo spiriduşi ghiduşi care puneau podoabele pe brad şi luminile în ferestre.

Acolo, în casele acelea bătrâneşti cu gutui la ferestre, cu perdele ţesute de mână, cu garduri de lemn vechi, verde, aşteptau bunicii şi părinţii. Aveau pe mese colaci, vin fiert, caltaboş şi cârnaţ, varză cu carne şi suflete pline de emoţie şi dor! Toţi aşteptau să le vină pruncii acasă! Toţi aşteptau să li se umple casa de veselie, de glasuri de copii, de colinde şi de bucurie! Toţi ieşeau din minut în minut la poartă cu mâna streşină:

– Oare or mai întârzia mult? Numa să îi ţâie Dumnezeu sănătoşi şi să ajungă cu bine!

– Mitrule, Mitrule, vin copiii acasă! spunea bunica frământându-şi mâinile în poala de la rochia ei de sărbătoare şi ştergându-şi ochii cu colţul de la năframa ei neagră cu gri şi maro.

– Deschide poarta larg, Jenică, spunea bunul care deşi nu vedea, deşi era şchiop, alerga parcă spre poartă, ţinând-o deschisă, ca sufletul lui mare, unde aveam impresia că se află tot universul.

Şi intram. Nu îmi amintesc nimic, decât braţele lor, mirosul de bunici şi cum nu mă mai dezlipeam de ei deloc, deloc. Atâta linişte se alternea deoadată. Şi erau Sărbători! De abia atunci erau sărbători pentru mine. şa ştiam eu că este Moş Crăciun, deoarece an de an, îmi împlinea dorinţa. Nimic nu vroiam, deşi el, îmi aducea. Acum însă, nu mai poate. E cumva sărac, dar uneori, când scriu eu aşa, Moşul pune răvaşe de la îngeri dragi din cer sub brad şi se aud parcă colindele, prietenii, galsurile bunicilor, lătratul lui Rio, iar copilăria răsare frumos, de după oblacul casei micuţe, dar atât, atât de nepreţuită!

Sărbători fericite, tuturor!

(© Stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)

Crăciunul în Egipt…

În ţara Soarelui, egiptenii sărbătoresc Crăciunul ca orice altă ţară şi poate aş spune că aici, totul este mult mai frumos, cu cât este vorba despre un mix cultural şi religios, lucru care însă nu impune nimic, ci acceptă totul frumos şi se transformă în bucurie pură, de copil!

Frumosul este ceva pe care nu ai cum să îl percepi dacă în tine se dau mereu lupte şi bătălii, dacă eşti frustrat, înveşunat şi nu eşti liniştit. Frumosul îl poţi vedea doar cu sufletul! Egiptul şi egiptenii, dincolo de orice mix cultural, religios şi aparente probleme, sunt frumoşi. Frumoşi, deoarece înţeleg să trăiască în armonie, în pace şi să se accepte şi să îşi accepte totul, unii altora. Acest lucru, transformă semnificaţia acestei sărbători sfinte în ceva şi mai frumos aici.

Zilele acestea, am văzut oameni mult mai liniştiţi, mai zâmbitori, mai copii. Oameni care îşi făceau fotografii pe lângă brazii amenajaţi de autoriţăţi prin parcuri sau în mamll-uri, care râdeau, care erau emoţionaţi de orice decor. Am fost în piaţă să cumpăr brad şi am găsit acolo o lume a Crăciunului. ţara lui Moş Crăciun cel real. Moşul frumosului,exuberanţei, veseliei! Am stat şi i-am privit. Apoi, m-am uitat în jur…standuri cu tot ce înseamnă Crăciun: brazi artificiali, betele, globuri, lumini, decoraţiuni speciale, felicitări de dorinţe…A fost o experienţă minunată. Şi este. Fiecare zi alături de ei, este o lecţie de viaţă!

Violeta Bîrlă, sau despre cum poţi ajunge de la orfelinat pe podiumul regizorilor internaţionali

Violeta2

Primul meu articol apărut pe pagina Elita României!  Să ne fie de bun augur şi la cât mai multe astfel de exemple minunate de oameni!

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit. (…)

Restul articolului, îl regăsiţi pe pagina publicaţiei, AICI!

Elita României, Ramona Sandrina

©Jurnalul unei copilării. Eu şi mama

a2eb55c7aa0ebdb078afb6e9351e14c5

Toate iernile noastre au fost magice. Chiar şi cea în care tu ai rămas fără servici şi am fost în chirie, noi două, un căţel şi o pisică. Apoi, când pisica a devenit mamă, au fost cinci pisici. Patru puişori micuţi şi nebunici. Aşa le spuneai. Ţi-a fost milă să îi dai. Spuneai mereu că o familie nu trebuie să se despartă. Că o familie nu se părăseşte şi chiar dacă unul se rătăceşte pe undeva, noi trebuie să îi rămânem ca un far, să ştie să se întoarcă acasă. Nu ai spus niciodată, dar eu ştiu că vorbeai de tata. Întotdeauna ai vorbit frumos de el. Şi îi luai cadouri de Crăciun, chiar dacă el locuia la bunica. Cum am spus, toate iernile noastre au fost magice. Casa era plină de luminiţe, de culoare, de globuri şi zăpadă pe ferestre. Puneai mereu pe desktop la calculator căsuţa lui Kinkade şi în fundal colinde. Aveai mereu o faţă de masă roşie, cu braduleţi, lumânări şi globuleţe. Şi radiai mereu.

Tu iubeşti foarte mult Crăciunul! Cred că după mine, cel mai mult, iubeşti Crăciunul. Şi aşa, am învăţat şi eu să îl iubesc cel mai mult după tine. Îmi place să te văd gătind, murmurând colinzi şi zâmbind. Eşti atât de radioasă când zâmbeşti, mami. Ca un copil mai mare. Mă bucur la inimioară când te văd zâmbind. Intră îngerii pe ferestrele sufletului şi mă gâdilă, iar eu râd de râsul tău. Şi mă iei în braţe şi dansezi cu mine prin casă. Şi mă pupi. Şi îmi pui betele pe păr ca să fiu ca o Prinţesă a Zăpezii. Şi nu uiţi niciodată să îmi spui cât mă iubeşti. Întotdeauna îmi spuneai că sărbătoarea Crăciunului este despre iubire, despre bunătate, despre timpul pe care îl petrecem unii cu alţii şi nu neaparat despre cadouri. Este despre a arăta celor de lângă noi, cât de mult însemnă ei pentru noi. Este despre a ne vizita, despre a colinda împreună, despre mese în familie, despre bunici, unchi, mătuşi, fraţi şi surori, despre prieteni şi oameni singuri, pe care să nu îi lăsăam singuri. Şi mereu spui că această sărbătoare trebuie să o ducem în suflet toate zilele anului, iar pentru cei pe care i-am făcut să ne iubească, să ne luăm responsabilitatea să le rămânem şi să îi iubim!

(Fragment, Jurnalul unei copilării. Eu şi mama, Ramona Sandrina)

Scrisoare către Moşul…

24300908_1988859021129417_8900839603732248706_n

Draga Moşule,

tot ce îţi cer este să opreşti oamenii să mai alerge prin supermarket şi mall, umplându-şi cărucioarele şi golindu-şi sufletele. Înveseleşte şi pune zâmbet pe chipurile oamenilor, fă-i cumva să vadă copiii care îi aşteaptă nerăbdători acasă, pentru a le povesti despre şcoală, prieteni, căţelul de la scara blocului. Opreşte-i un pic şi fă-i să zâmbească. Aminteşte-le că şi ei erau la fel: cu ochii mari, miraţi, ştirbi, curioşi, vorbăreţi! Cumva, tu poţi să îi opreşti la omul în haine cenuşii şi rupte din faţa staţiei de tramvai. Ajut-i să îl vadă, să îi şteargă lacrima cu inima, cu compasiunea lor, cu un bănuţ, haine şi mâncare. Eu ştiu că toţi au haine în dulap pe care nu le mai poartă! Pune-le în suflet, printr-o adire cuvântul: mulţumesc şi iartă-mă!

În ghetuţe şi sub brad, pune-ne amintiri frumoase, cu troiene şi gemuleţe mici, cu miros de lumânare, de bunici şi cozonaci. Asta ştiu că învie orice suflet. Pune-le casete şi meldoii în suflet şi las-i să meargă săltând de pe un picor pe altul către servici. Toţi avem griji, lipsuri şi tristeţi, dar dacă le aminteşti tu asta, poate dimineaţa vor fi mai veseli şi nu se vor gândi că doar ei sunt aşa. Ajută-i să îşi amintească să sune la buni şi la bunu. Acasă.

Moşule, aş vrea să ne dai mai mulţi copii fericiţi cu părinţi de mână prin parcuri, la săniuş, în faţa bradului. Mai mulţi prieteni nebuni cu care să fim noi şi mai mulţi bătrâni fericiţi în şoşoni, care au de ce se bucura pe masă, în casă şi în inimă!

Da-ne mai multi parinti cu copii de mana si nu cu plase. Mai multi colegi cu care sa iesim la masa, nu cu farfuria peste taste. Mai multi prieteni cu care sa fim idioti, pardon, in largul nostru.

Te rog, dăruieşte-ne timp, oameni şi ajută-ne să ne bucurăm de toate! Prea am uitat. Prea suntem grăbiţi şi înverşunaţi pe toate. Şi dacă tot vii, că am fost cuminte, adu-mi o ciocolată Africana cu alune. Sau Kandia amăruie. Şi să nu uiţi să laşi miros de cetină şi de zăpadă. Pune şi fum la hornurile caselor unde nu este foc. Să aibă căldură.

Eu, încă mai cred în tine. În magie, spiriduşi şi sănii trase de reni. Şi în bunătate. Chiar dacă pare rară.

Noapte bună, Moşule
Să vii la copiii mari şi mici. Nu-i uita nici pe bunici

100 de Ani! Astăzi, nu este doar Ziua naţională a României, ci este o Zi Memorabilă a României!

1-Decembrie-2011

Astăzi, nu este doar Ziua naţională a României, ci este o Zi Memorabilă a României. Se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire!!! Un ACT ISTORIC!!!

Eu am copilărit şi am crescut iubindu-mi ţara. Defapt, nu îmi amintesc nici un moment în viaţa mea în care să nu îmi fi iubit ţara. Ceea ce înseamnă, că m-am născut iubindu-mi ţara!

Nu spun şi nu neg că ar fi multe de îmbunătăţit, de realizat, de schimbat, dar nu o judec, nu arunc cu pietre şi nu o bârfesc. Ar fi nedemn şi josnic! În cel mai rău caz, tac! Deoarece dacă nu găsesc soluţii bune pe care să le pun în practică eu însămi, nici rău prin cuvinte nu voi face!

Sunt deja câteva zile, de când încerc să adun, să concretizez, să cern din gândurile mele atât de aruncate parcă peste mări și zări și nu știu dacă am puterea sau capacitatea de a închega tot ceea ce aș avea de spus, tot ceea ce simt. Deoarece, sunt totuși, 100 de ani! Ani, în care, totul s-a schimbat în România lui 1918, ani care ne-au măcinat, ne-au aruncat după sute de răboaie şi bătălii de dinainte în întunericul comunismului!

Atunci, la 1918, aveam un Înger Păzitor care s-ar fi aruncat în foc pentru România și Românii ei. România nu mai are îngeri păzitori, nu mai are păstori, nu mai are voievozi care să o protejeze. Are risispitori și oameni care o destramă, care o judecă, care o sfâşie în bucăţi, care o avortează, o violează moral, sufleteşte şi care o transformă într-un câmp de luptă a românilor.

La vreme de Centenar, unii trec Prutul pe jos să vină la Alba Iulia, Cetatea Unirii, să slăvească eroii şi pe toţi cei care înfăptuiseră România, să se bucure de ţara şi neamul lor românesc, să arate tuturor, că deşi Europa i-a rupt printr-un tratat cândva, România, spiritul de român, nu poate fi rupt sau smuls de nişte tratate absurde, date de ţări care deţin supremaţia în lume, numai pentru că istoria le-a surâs la un moment dat.

Spiritul românesc este în noi, în sângele şi ADN-ul de români şi nici o graniţă nu îl poate limita!

Iar alţii, aruncă piatra, smulge din ea precum corbii, o hulesc şi o scuipă. O fac una cu politica, cu sărăcia şi carenţele pe care orice stat le are. Şi uită! Uită că datorită ei sunt cine sunt şi au ajuns unde au ajuns. Cum ar fi fost ca cetăţeni ai altei ţări, pot doar presupune. Oricum, nu vor fi niciodată altceva decât români! De cea mai joasă speţă, este adevărat, dar români!

Cel mai ușor este să judecăm, să aruncăm piatra, dar istoria și chiar Biblia ne-au arătat că piatra sau cuvântul, le aruncă doar cei neputincioși, fățarnici și aroganți. Cei care nu fac nimic!

Cei care fac, nu se plâng și nu arată cu degetul, nu judecă, ei au înțeles demult că pentru ca lucruile să se schimbe, este nevoie de ei acolo, oriunde s-ar cere să fie ei. Ei nu aruncă piatra în cei care nu fac, ei iau atitudine și găsesc soluții! Ei nu se plâng de sărăcie, ei sunt acolo, alături de copiii care au nevoie de ei! Ei nu se plâng că nu sunt spitale! Ei le ridică! Ei nu se plâng că este mizerie pe străzi! Ei se apleacă și fac curat! Ei nu se plâng de popi ci se bucură de părinții care încă sunt în Sfintele Biserici! Ei nu judecă ridicarea unei Catedrale, deoarece bunicii și străbunicii lor s-au jertfit pentru ca noi să avem o țară, un stat, un loc al nostru unde să ne desfășurăm ca națiune suverană, laică și creștină! Că asta suntem noi ca neam de neamul nostru! Și noi i-am primit pe toți, am trăi în pace, armonie și prietenie cu ei. Iar ei au ridicat pumnul, au arborat steagul care nu românesc era și au arătat cu degetul către români, Biserică și rădăcinile noastre. Dar și așa, românul nu l-a alungat!

Cel mai ușor este să dăm exemple de state democratice, civilizate, bogate, dar cât de ușor ne-ar fi să vedem de ce aceste state sunt cum sunt, dacă ne-am mai uita puțin peste istorie. România, deși și-a extins teritoriile, nu a făcut-o niciodată în scopul de expansionare ci de unificare. Germania, Rusia, Italia, Anglia, Franța, Austria, Ungaria, Turcia, Spania și chiar Grecia, în trecutul lor au fost țări colonizatoare, care dacă astăzi au o stabilitate economică, sunt mai departe ca noi democratic, sunt deoarece ele s-au construit pe expansiune, crimă, distrugerea națională, culturală a altor țări, preluarea tezaurelor naționale ale acestora, a resurselor naturale! Puteți încadra aici și SUA. Nu America. Și chiar și așa, iobăgind și sclavagind state mai mici, tratând oamenii ca pe niște animale, în lanțuri, le-a luat sute de ani ca să ajungă la democrația, stabilitatea și “civilizația” care sunt. Ce așteptări aveți unii dintre voi de la România, care sute de ani a trebuit să își apere granițele ba la vest, ba la este, nu știu. Când am reușit să instaurăm un pic de liniște, să ne ridicăm ca națiune, să prosperăm, aceste țări cărora voi le pupați poala și mâna, au semnat un tratat prin care dădeau undă verde la sfâșierea și dislocarea României, la alte crime asupra naționalității și românilor din Basarabia și Bucovina! Nu mai vorbim de ce a luat Bulgaria, Ungaria, etc.

Cine îşi aminteşte câţi savanţi a dat România şi câte descoperiri date de cercetătorii noştri au scos chiar aceste mari ţări civiliyate din beznă, din boală? Primul oraş iluminat nu în Anglia sau Franţa a fost, ci în România! Stiloul, cu care se semnează tratae şi se scrie, l-a inventat un român! Primul avion şi primul avion cu reacţie, tot de român a fost inventat! Insulina cea de toate zilele a diabeticilor din toată lumea, tot românii au descoperit-o! Prima rafinărie a fost construită de români! Şi pot continua cu lista!

Dar cititul dăunează grav trezirii și simțului patriotic!

Sunt unii care întreabă de ce ar trebui să fii MÂNDRU CĂ EȘTI ROMÂN! Pentru că ești?! Pentru că vrei sau nu vrei ai impregnat în ADN-ul tău, tot ce este românesc? Că oricât ai vrea tu să fii neamț, american, francez, nu vei fi? Pentru că ești român? Pentru că iubirea de țară nu este negocialbilă, precum iubirea de familie, de părinți? Pentru că nu există complemnete circumstanțiale iubirii???! Pentru că așa cum spunea un mare scriitor român, “Iubirea nu este un troc! Te iubesc pentru că mă iubești ci, te iubesc pentru că te iubesc!”.

Bunicul meu a fost prizonier de război și veteran. Numai el și Dumnezeu știu exact ce atrocități a trăit el acolo. Eu doar le pot bănui, amintindu-mi nopțile când își striga pe nume camarazii de arme, când le spunea să se ascundă, când se treyea cu mâinile încleștate, cu ochii departe și plângând ca un copil mic, dar fără sunet, fără văicărit. Doar în el și în Dumnezeu! Nu s-a plâns niciodată de România sau de români. De ziua națională se îmbrăca în hainele militare, deși numai el știa câte îi aminteau acestea, lăcrima, se uita la Cer și mulțumea țării, românilor și lui Dumnezeu pentru că este român, pentru că a putut apăra această țară pentru el, familia lui, copiii, copiilor lui, pentru tot ce are și ce trăiește! L-am întrebat o dată de ce își iubește țara după tot ce a trăit? A spus că tocmai pentru că o iubește, a trăit ce a trăit și acum, când totul a trecut, cum să o părăsească în sufletul lui? Mi-a mai spus ca și în imaginea pe care nu degeaba am distribuit-o că: “Ţara și părinții nu se vorbesc niciodată de rău! Dacă nu o iubeam, mă ascundeam şi eu prin porumb, prin munţi să nu merg să o slujesc! Dar am mers! “.

Și avea dreptate bunicul! Posibil toţi cei care aruncă acum cu pietre în ea, toţi cei care o hulesc, o scuipă, nu sunt decât urmaşii celor care s-au ascuns cândva prin munţi şi porumb, ca să nu meargă pe front să îşi slujească ţara!

Dacă vă mai întrebaţi de ce mă bucur de Catedrala Neamului? De asta mă bucur! Că Bunicul meu, camarazii lui, bunicii voştri, care au slujit acestui mare moment, au acolo o piatră de neuitare, de glori, de Dumnezeire!!! Ca semn că: Pe AICI NU SE TRECE! Ca semn că ei au fost şi vor rămâne veşnic!

Oamenii aceştia firavi, bătrâni au construit neamul şi ţara asta! pe umerii şi sacrificiile lor! Pe demnitatea lor îngenunchiată şi întemniţată de multe ori! Dar ei nu judecă, nu hulesc! Ei slujesc în continuare şi speră la mai bine. Şi nu se plâng, chiar dacă mor de foame. Ei ştiu că orice lucru bine construit se face greu, în timp şi necesită sacrificiu! dar voi, mulţi îi huliţi şi pe ei, îi faceţi schizofrenici, proşti, sculaţi din morţi. mai ales când este vorba de a vota! VOI! Voi cei care nici măcar nu ştiţi ce înseamnă gustul sacrificiului până la sânge şi oase, care renunţaţi atât de uşor la lucruri, ţară şi neam, numai pentru că este greu de ridicat şi construit ceva ce alţii din afară tot doboară!

Am trăit acolo, în sânul satului. Am fost la cules de porumb, la bătut de cânepă, la strâns snopi de grâu. Am stat la clăci și șezători, mâncând porumb fiert, slănină, ceapă și brânză, râyând și ascultând folclor. Nu am auyit niciodată pe nimeni să se plângă, dar am văzut pe toată lumea punând umărul ca noi, restul țării să avem.

Sunt multe de spus, dar nu am să le mai spun. Că nu e momentul, deşi poate cel mai prielnic ar fi! Dar şi aşa am scris mult şi mulţi nu au răbdare a citi nici jumătate!

Am tras în mare niște linii, niște concluzii, nişte tristeţi, nişte lucruri banale pe fiecare român ar fi trebuit să aibă demnitatea să şi le reamintească, să le cugete înainte de a judeca, de a scrie pe paginile unor publicaţii străine lucruri dureroase despre ţara lor!

Îmi iubesc Ţara, deoarece aici am cunoscut-o prima oară pe Mama, pe bunica, pe fetiţa mea! Aici am fost la grădiniţa, am fost pionier, aici mi-am copilărit copilăria, aici am primit educaţie şi am iubit prima oară.

Îmi iubesc ţara deoarece este un tărâm de basm, cu oameni calzi şi frumoşi în marea lo majoritate, cu tradiţii străbune, cu o istorie frumoasă şi încărcată, cu Regi, Regine, Prinţi şi Prinţese. O Cenuşăreasă a Europei, cum de multe ori am spus, dar o Prinţesă, deoarece sângele regal al ei, nu îl poate şterge nimeni din Istorie, dovadă acest Centenar unde Regina Maria a avut un mare aport!

România este a Românilor, iar asta nu ar trebui să uitaţi niciodată! Nu a politicienilor, nu a Europei, a Românilor! Politicienii nu sunt altceva decât nişte simpli reprezentanţi pe care Românii i-au DELEGAT în aparatele statului să îi reprezinte. Dacă au făcut ce au făcut, tot cu complicitatea noastră au făcut-o! Trebuia să îi oprim la timp. Nu am făcut-o. Nu e nici un bai. Oricând se poate. Ne-am învăţat câteva lecţii ale democraţiei şi libertăţii. E drept că preţul a fost mare, dar, tot istoria ne arată că mari imperii nu au putut înfrânge România, deci nici o şleahtă de politicieni nu o va putea face.

România înseamnă rădăcinile noastre, creştinismul, românii, bunicii, mamele, taţii, fraţii şi surorile noastre! România nu e doar o ţară! este un cămin, o familie, un loc unde de când ne-am născut, ne-am format oamenii care suntem astăzi!

La mulţi ani Români! La mulţi ani, România! Dumnezeu să îi ocrotească pe Români, oriunde s-ar afla ei!