©În tot hăul acesta sufletesc, eu am învăţat – Jurnalul unei copilării. Eu și mama.

10521618_337588856405345_3953351681801562459_n

În tot hăul acesta sufletesc prin care mi-e dat a trece, am învățat totuși ceva. Am învățat să încetez a mai căuta să mulțumesc pe cineva care nu mă acceptă ca om pe de-a întregul ci doar cu jumătăţi de măsură, doar atât cât îi este lui convenabil. Nu mă interesează să devin punte de lansare pentru profitori şi oameni care nu cunosc loialitatea! În rest, nu mă deranjează să devin scara pe care alţii urcă să îşi găsească răspunsurile la propria viaţă sau nelinişte! Urc până la nori cu ei, dacă este cazul!

Prefer oamenii care sunt păpădii. Oamenii care intră delicat şi frumos, în viaţa mea. Ca o adiere. Oamenii care sunt ca o mângăiere, care luminează şi nu intră cu bocancii, călcând în sufletul tău ca într-un loc unde nu locuieşte nimeni, călcând peste toate florile de stâncă ale inimii tale!

Am învăţat să nu mai accept în preajma mea cantitate, ci doar calitate umană. Oameni care aduc un aport, care mă completează ca fiinţă umană, raţională, intelectuală şi spirituală. Oameni care mă fac să zâmbesc, să râd, care ştiu să şi răspundă înapoi, nu doar să mă caute când au nevoie de o informaţie, de un ajutor, de ceva anume, ca şi când, prietenia ar fi doar un troc, un complement circumstanţial!

Am învăţat să nu lupt cu morile de vânt şi să mă ambiţionez să demonstrez mereu ceva oamenilor. Nici măcar pentru a-i face să rămână alături de mine. Fiecare e liber să plece dacă nu găsesc în mine ceea ce au aşteptat şi nu sunt ceea ce au ei nevoie. Nu pot fi ceea ce îşi doresc alţii să fiu! Sunt doar ceea ce sunt eu şi ce am devenit în timp ca sumă a tuturor alegerilor şi deciziilor mele în viaţă, a oamenilor pe care îi iubesc, a educaţiei, a cărţilor care şi-au lăsat mirosul pe palmele mele de-a lungul timpului, a călătoriilor prin lume, prin oameni şi prin mine!

Mereu am crezut că oamenii sunt buni. Că au un ceva acolo, în adâncul lor, care e bun. Am greșit. Oamenii se nasc buni, dar pe parcursul vieții, unii dintre ei se transformă, de de bunăvoie și nesiliți de nimeni, aleg ceea ce sunt, uitând cu desăvârşire calitatea omeniei, a bunătăţii, a umanităţii! Ei se schimbă, se schimbă, până când, nimic din ceea ce sunt ei, nu mai rămâne înlăuntrul lor.

Până nu demult, credeam că îi pot salva. Că pot salva lumea. Că pot planta lumina în întunericul din oameni! Am greșit. Chiar mă simt ca o ultimă naivă.  Am realizat de curând că, nu pot. Pentru că nu acesta este scopul vieţii. Scopul vieţii este să faci ca viaţa ta să fie remarcabilă prin bunătate, frumuseţe, să nu lezezi alţi oameni şi să laşi semne de cale pentru alţii, atunci când nu mai eşti! Lumea nu se vrea salvată. Lumea va avea mereu un ritm intern al ei. Va fi bună şi rea, decăzută şi strălucită. Este cum este şi trebuie să ne adaptăm din mers, iar când nu putem, este de datoria noastră să creăm un spaţiu personal, familial, unde să ne simţim bine şi să putem trăi liniştiţi.

Până nu demult, vroiam să cred că familia este ceea ce noi suntem obișnuiți a crede. Nu este. Nu toate familiile sunt la fel. Am învățat să nu mai caut în familia care nu mă vrea, care mă condiţionează, care mă acceptă doar dacă sunt aşa cum se vrea să fiu. Eu sunt eu. Viaţa mea este unică la fel ca a lor şi a fiecăruia în parte. Este de datoria mea să o experimentez prin propriile greşeli, să o pansez şi să o cicatrizez prin propriile lecţii şi fapte bune, să o încerc cu piciorul. Sigur, că uneori stratul de la suprafaţă este subţire, se rupe, mă mai duc şi la fund, dar este perfect. Atunci este momentul decisiv să găsesc soluţiile de a mă ridica din nou la suprafaţă şi a învinge. Deci, nu! Am dreptul la propriile alegeri, propriile căderi, greşeli, zboruri, paşi şi lecţii!

Am încetat să mai iubesc pe cei care nu mă iubesc. Am încetat să mai cred în iubirile spuse și nefăptuite. Am învățat să nu mai cred ușor zâmbetele, faţadele, mâinile îtinse, cuvintele care nu sunt urmate de fapte, deoarece, am aflat între timp, că sunt oameni pentru care tu ești o datorie, nu copilul lor, nu sora, nu prietena, nu soţia, nu iubita! Am aflat că pentru unii ești hainele pe care le îmbracă la vreme grea și le aruncă la vreme bună.

Înainte, acceptam și iubeam necondiționat. Fără să triez. Acum, sunt doar pentru cei care mă vor și care au răbdare cu mine, pentru cei care nu pun etichete gratuit, pentru cei care nu judecă, pentru cei care cred în Dumnezeu şi în frumos. Pentru că prietenia este o altă formă de iubire!

Sunt oameni, care sunt asemeni unor hiene. Aşteaptă momentul oportun să te atace în clipele de cea mai mare restrişte şi greutate, când eşti singur, la pământ şi fără posibilitate de a riposta în vreun fel! Unii te judecă atât de ușor de parcă ar bea o cafea, fără să te cunoască în esenţa ta de om, fără să ştie ceva despre faptele tale, despre viaţa ta, despre ceea ce te alcătuieşte pe tine ca fiinţă umană. Cel mai uşor este să fie Dumnezei atotştiutori peste viaţa altora, decât să îşi privească în oglinda conştiinţei propria viaţă! A altora e întotdeauna mai uşor de văzut, de îndreptat, de judecat! Cu propria fiinţă, e mai greu, deoarece suntem subiectivi, până la egoism pur!

Nu mai zâmbesc des. Zâmbesc cui zâmbește înapoi. Cred în oamenii care zâmbesc înapoi, deoarece, indiferent de tristețile lor, de durerile lor, ei au în suflet lumină şi încălzesc ceva în noi, ca şi cum ar sădi un curcubeu după ploaie. Înainte, doar eram necondiționat.

Am învățat că Dumnezeu ne dăruiește de toate, când ne naștem, dar noi renunțăm la ele pe parcurs. Unii au fericirea ca să le găsească în această călătorie prin viaţă. Alţii, din păcate, nu mai găsesc niciodată nimic.

Indiferent de toate, eu le mulțumesc tuturor care m-au făcut să înțeleg că umanitatea, bunătatea şi prietenia necondiţionată sunt inestimabile și rare. Nu le voi mai atribui oricui! Nu îmi voi mai irosi viața cu oameni care nu mă vor și nu mă iubesc! Și nici timpul. Pentru că în viaţă, un om deosebit, a spus că este timp pentru toate, dar şi acesta este limitat, iar eu vreau ca timpul ce mi-a rămas, să îmi fie plin de oameni dragi, de iubire şi mai ales de linişte!

©Jurnalul unei copilării. Eu şi mama.

Ce înseamnă să vină iarna fără iarnă

24232603_172631439996017_917633358197104293_n

Cum vă mai sunt dimineţile dragele şi dragii mei? Cum vă sunt zilele?

Vă întreb, deoarece am uitat cum este să mă întrebe şi pe mine cineva, iar ale mele, uneori sunt lungi cât zilele de post ale bunicii, care le ţinea cu sfinţenie şi care deşi nu ne obliga, ne spunea şi nouă nepoţilor că nu ar fi rău să îl cinstim şi noi pe Dumnezeu cum se cuvine. Şi îl cinsteam. Ca şi copiii. Îi trăgeam clapa, deoarece când nu ne vedea buna, ne îndopam prin cămări cu de toate. Că aşa sunt copiii. Ce ştiu ei de post, de bine şi rău? La ei în suflet, toate sunt bune, toate sunt iubire, iar Dumnezeu mereu e frumos şi blând. Bine ar fi să ne amintim asta mereu.

Ies uneori pe balcon şi văd o iarnă caldă şi ploioasă. Un cer senin pe care se plimbă norii, ca şi cei din primăverile de acasă. oricât închid eu ochii, nu simt mirosul iernii, al zăpezilor, al gerului. Din cer nu cad fulgi mici care să se topească pe nasul meu, pe palme, pe limbă sau pe buze. Nu se aştern pe căciuliţa fetiţei mele de unde să îi culeg eu cu un sărut. E trist fără zăpadă, îmi spun. Mi-am amintit de asta, citind Peştişoara mea magică, adicătelea Romantica lu’pește. Ea scrie divin. Uneori, am impresia că îmi intră în suflet şi fură bucăţi de acolo. Bucăţi de amintiri, de gânduri, de mine! Fain mai este să te regăseşti în gândurile, rândurile şi sufletul altora. Este ca şi când te-ai redescoperi. Şi ea vorbea de zăpadă pe blogul ei. Nu fiţi tăntălă şi intraţi la ea. Citiţi-o! Vă dau cuvântul că este pansament sufletesc şi ambrozie.

Întreba Romantica mea dacă oamenii ştiu cât de fericiţi sunt având parte de nămeţi de zăpadă, de peisaje vii de iarnă în preajma lor, când unii dintre noi, nu avem parte nici măcar de un fulg. Sigur, că cei care au parte, îşi doresc să fie în ţările calde. Ştiu, că eram acasă când eu mă bucuram de zăpezi, iar colegii mei, mulţi dintre ei, îşi doreau să fie la plajă. Eu nu. Eu iubesc fiecare anotimp în parte. Dar ca să fiu sinceră, iarna cel mai mult. Totuşi, cred sincer, că oamenii habar nu au ce înseamnă să nu simţi aroma iernii când inspiri dimineaţa, ce înseamnă să nu îţi fie ger la mâini, la picioare şi să vrei să îţi fie! Nu ştiu şi bine că nu ştiu, ce înseamnă să vină iarna fără iarnă, fără zăpadă, fără sanie, fără derdeluş. Să vrei să strigii “pârtieee”, când ieşi din bloc şi încerci dunga de gheaţă sub bocanci, dar nu găseşti decât ciment şi ăla uneori înfierbântat. 🙂 Habar nu au oamenii împrejmuiţi de zăpadă, de miros de iarnă, de frig, cât de norocoşi şi binecuvântaţi sunt când iarna-i iarnă, iar de sub zăpezi, uneori ţâşneşte să te sărute o culoare, iar tu zâmbeşti. Era un toporaş.

Acum, ieşind din nou pe balcon, am impresia că şi Dumnezeu îmi trage clapa, cum o făceam eu când eram mică şi înfulecam cârnaţi în zilele de post. Cum mai eşti Doamne? Toate bune acolo Sus? Da chiar nici un fulg, Doamne? Ar fi frumos să mai laşi oamenii să creadă în minuni! Măcar aşa, un pic… Bine, am înţeles! Mai stai câteva clipe atunci, alături de mine, doar cât mai sor o dată din cafeaua asta şi le arunc bomboane la copiii care se joacă afară. Le aşteaptă!

Haideţi să magiem poveşti

4c2a65122947cac3ebc36dba8c578731

Eu şi fiica mea, când era ea mai mică, “magiam” poveşti şi împleteam vise din lâniţă fermecată. E bine să rămâi acolo, în căldura mirată şi dulce a magiilor magiate  care te fac să zâmbeşti întrebându-te dacă de fapt nu aia e lumea în care ar trebui mereu să ne oprim ca să ne tragem sufletul. Eu merg să împletesc vise!

Fie-vă noaptea lină şi “magiată” de somn curat!

ţi-ai făcut drum prin mintea mea

12065566_566932843470944_3671167038026298131_n

ţi-ai făcut drum prin mintea mea,
prin sufletul meu,
ai învăţat să te arunci cu paraşuta în gol,
ştiind că te voi prinde de oriunde, cu gândul
uneori, simt cum stai la intersecţiile din mine,
o iei când la dreapta, când la stânga,
îţi simt paşii, deoarece tu eşti în mine dintotdeauna.

te-am descoperit când m-am îndrăgostit prima dată de tine.
te găsisem cumva prin siturile arheologice din străfundurile mele,
ca şi cum, ne-am fi născut împreună pe aceeiaşi emisferă a iubirii
câteodată, râd singură, iar asta, când spui tu glume şi alergi prin mine,
cu mâinile în buzunare, desculţ, fluierând şi şoptind
vrute şi nevrute.

ce pot să îţi spun mai mult de atât?
lumea asta prin care tu te plimbi nestingherit şi descoperi galaxii,
e despre tine. poţi trasa linii, limite, graniţe, descoperi noi lumi,
poţi lua calea întorsă, poţi înainta prin desiş, sau pe căi de lumină,
e lumea ta! simte-te ca acasă!
eu sunt toată plină de tine. mi-ai luat mintea, sufletul,
nu îmi mai aparţin!

©Jurnalul unei copilării. Eu şi mama.

istockphoto-984852238-640x640

Era o zi oarecare când ne-am trezit. Tu stăteai ca de obicei pe treptele casei, sorbeai din cafea şi citeai, în timp ce alături de tine zăcea laptopul pe care după ce îţi trăgeai sufletul un pic, te apucai din nou să scrii. Citeam uneori ce scriai acolo şi mă întrebam cum reuşeai să scrii despre toate, atât de uşor. Îmi spuneai că din dragoste faţă de scris, o iubire care în timp, te-a ajutat să îţi găseşti drumul, calea şi să devină un fel de a fi, o profesie, care nu aducea mulţi bani, dar aducea multă linişte şi îndeajuns pentru a putea avea un trai decent. Niciodată nu ţi-ai dorit mai mult. M-am aşezat lângă tine, iar tu m-ai luat în braţele tale. Mereu mă aşezam între genunchii tăi, iar tu îţi înfăşurai braţele în preajma mea cu iubire şi căldură. Cel mai liniştit loc. Când eram acolo, nimic nu se putea întâmpla. Ştiam că tu, mama, erai omul care mă puteai proteja de orice în viaţa asta. Pentru mine, ai fost mereu eroul şi invincibila mea. M-ai sărutat pe creştet, pe nas, pe ochi, pe guriţă, pe bărbie, pe mânuţe şi m-ai legănat încet. Mereu mă sărutai toată, toată. Apa ta vie şi izvorul de energie. Aşa spuneai mereu că sunt. Şi cred că sunt, deoarece în preajma mea, tu nu eşti niciodată tristă sau obosită.

Uitându-mă la dimineaţa aceea frumoasă, care se adăpostea pe chipul tău aproape copilăresc, am zâmbit şi te-am întrebat:

– Mami, îţi aminteşti când am mers cu trenul ultima oară?
– Da, Gândăcel! A  fost când am mers la mare!
– Mami, parcă mi-e dor să merg cu trenul! Să facem integrame, să ne jucăm cu ce văd eu…

M-ai privit spiriduşeşte. Aveai strălucirea aia jucăuşă şi aparte în ochii tăi. De câte ori o aveai, se întâmpla ceva. Tu ai fost mereu spontană şi nebunatică. Cu tine, mami, nimic nu era la fel. Fiecare zi era diferită. De multe ori ne trezeam acasă şi apoi ne trezeam la mare, la munte, explorând împreună lumi. Poate de asta, copilăria mea a fost mereu atât, atât de minunată. Nu mi-au lipsit niciodată fraţii sau surioarele, copiii, deoarece tu erai de toate pentru mine. M-ai strâns în braţe, m-ai pupat lung pe frunte şi ai spus:

– Fugi şi te îmbracă! Mâncăm pe drum! Mergem la gară să luăm trenul către bunica!
– Mama! iar ochii mei aruncau steluţe mii şi mii, ca nişte licurici de fericire.
– Te-ai răzgândit? ai întrebat privindu-mă ghiduş sub gene,
– Nuu, dar poate eşti obosită. Şi munca ta?
– Munca mea poate aştepta. Oricum nu am nici o idee despre ce trebuie să scriu eu aici, mi-ai spus în timp ce râdeai senină şi distrată.

Ai oftat liniştit, ai închis ochii şi m-ai luat lângă tine. Am început să dansăm. Mă învârteai sub mâna ta şi eu râdeam fericită. Iubeam să dansăm. Era atât de frumos. Mai ales când afară se auzea vântul printre ramurile copacilor, iar soarele ne lumina şi ne încălzea.

– Azi pe ce melodie dansăm, m-ai întrebat?
– Tot pe Billie Holiday, am răspuns. Deşi, nu înţeleg eu nimic din muzica ei, dar e frumoasă, am spus izbucnind amândouă în râs.

După ce ne-am terminat interpretarea, ne-am înclinat, am aplaudat şi am fugit ca doi copii să ne îmbrăcăm. Nimic nu îmi amintesc din drumul către gară, decât că am urcat în autobuzul 1 şi eram în tren, mâncând biscuiţi, o felie de pizza şi un lolipop. Tu la fel. Urmăream amândouă copacii care alergau împreună cu noi de-a lungul şinelor, norii şi munţii Vrancei. Ştiam amândouă pe de rost traseul Focşani-Adjud. Tu iubeai ireal de mult aceste locuri. Mereu spuneai că aici m-am născut eu. Că eşti legată nu doar ombilical de aceste locuri, dar şi sufleteşte. Că te-ai născut a doua oară împreună cu mine. Ce copilărie frumoasă am eu mami cu tine! Mă uit la tine cum te bucuri de lolipopul ăla şi priveşti pe fereastra trenului. Îmi spui unde suntem. La Pădureni, aud pentru a nu ştiu câta oară că acolo am şi locuit. În apartamentul de deasupra gării. Îmi amintesc. Îmi amintesc că atunci, tata şi-a făcut timp să mă ia cu el la pescuit pe canal. Şi îmi amintesc că îmi plăcea să locuim acolo, dar era greu. Nu erau condiţii aproape deloc. La Mărăşeşti, îmi povesteşti istoria, despre oamenii aceia care au luptat pentru ca noi să putem să avem o viaţă mai bună, să avem o ţară şi să ne bucurăm de pămân românesc. Eşti mândră de ei şi de noi, de români în general.

Spuneai:

– Au spus: “Pe aici nu se trece!”! Şi nu s-a trecut Gărgăriţa mamei! Deşi n-au avut tehnică militară, poate nici haine militare adecvate ca alte armate de pe atunci, ei s-au ţinut de cuvânt. Înfriguraţi, înfometaţi, răniţi, au luptat şi şi-au ţinut promisiunea! Pe acolo nu s-a trecut! Uite şi Mausoleul! Acolo sunt ei! Într-o zi, te voi duce şi înăuntru să poţi citi câteva poveşti de viaţă, să vezi armele culese de pe front.

Era frumos când povesteai. Şi faptul că vedeam istoria acolo, în faţa mea. Când te auzeam vorbindu-mi de soldaţi, eu îi vedeam afară, pe câmpul acela mare, acum plin de iarbă verde, flori şi soare. În faţa ochilor mei se dădeau bătăliile de care tu îmi povesteai, doar că la sfârşit, ei nu mureau ci se întorceau către noi, salutau şi ne făceau cu mâna. Şi eu le făceam de fiecare dată înapoi.

-Mami, eu văd ceva alb, ca un fluture! şi aşa, începeam să ne jucăm de-a norii.
– Eu văd ceva sub forma unui căţel!
– Eu văd ceva sub forma unui munte!

Şi norii alergau cu noi. Zâmbeau, se dădeau peste cap, se transformau şi ne însoţeau în călătoria noastră. Uneori, vedeam pe câmpuri iepuri, vulpi, căprioare. Şi câte un şoim. Când vedeai şoimii, deschideai fereastra şi scoteai mâna afară. Scoteai un sunet ca ei, iar ei se înălţau şi se se roteau în aer. Iubeşti şoimii. Ei sunt libertate, spui şi cred că sunt, deoarece pare că tot cerul este al lor. Ca nişte regi ai azurului şi norilor.

– Vrei nişte apă sau o portocală? mă întrebi, în timp ce ştiind că vreau, tu o cureţi deja şi mi-o întinzi. Apoi, o cureţi şi pe a ta. Nu îmi amintesc să fi mâncat tu ceva înaintea mea, niciodată. Iar trenul cânta melodia lui şi al şinelor:

– Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc! Şi noi două cu el. E liniştitor.
– Uite, mami, uite! Am ajuns la podul de peste Siret! Trebuie să mergem la uşă. Imediat ajungem acasă.

Noi două, aveam două case întotdeauna. A bunicii Geta şi a noastră. Dar a bunicii, era casa care niciodată nu se muta şi era acolo, de oriunde ar fi fost să ne întorcem la ea.

– Cine bea apă din Siret, nu mai uită Adjudul şi nu mai pleacă niciodată de aici! repetai zâmbind. Câteodată, te întristai. Trecător. Ca şi cum, un nor mai cenuşiu ar fi trecut peste ochii tăi mereu senini. Îţi ştergeai ochii şi apoi mă luai în braţe râzând.
– Am ajuns! Am ajuns, Augu, iar glasul tău era emoţionat. Şi eu eram odată cu tine. Te strângeam tare, tare în braţe.

Tu o iubeai nespus de mult pe bunica. Deşi tu şi tata eraţi divorţaţi deja de mulţi ani, tu niciodată nu te-ai rupt de bunica şi de casă. Era cea mai bună prietenă a ta şi o iubeai ca pe o mamă. Îi duceai mereu câte ceva ce ştiai că îi place. Şi Mamaiei Maria. Nu uitai niciodată.

Restul? Poveste. Noi bătând la uşă, bunica radiind de fericire, mamaia pupându-ne toate, toate, iar uneori era şi tata acolo. Tu îi zâmbeai, îl pupai pe obraz şi îi dădeai şi lui cadoul. Apoi, toată lumea bea cafea în bucătărie, râdeaţi, discutaţi şi vă aminteaţi de toate. Eu niciodată nu am simţit că familia mea s-ar fi rupt. M-aţi iubit şi v-aţi iubit prea mult ca să uitaţi ce ne-a adus împreună.

Ce călătorie, mami! Şi când te gândeşti că ne întoarcem şi înapoi, iar norii vor dansa, se vor da peste cap şi vor alerga iarăşi cu noi!

vânzător de iluzii

24991491_1996889063659746_5114664204384499569_n

pentru mine, tu ai murit demult
când ai aşezat la rădăcinile iubirii, prima minciună

atunci, am înţeles, că pe noi nu ne despart continente,
nici oameni, ci tu şi neiubirea din vorbele tale

tu iubeşti cu vorba, dar inima ţi-e departe,
nu cred că ştii nici tu a cui mai este şi pe unde,

vânzător de iluzii! asta ai fost!
doar că eu, am învăţat, că nu tot ce străluceşte este lumină

 

Haideţi să dăm mână cu mână şi să rămânem aşa!

princip

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când vorbesc de patria mea, e ca şi cum aş vorbi despre mama, despre locurile copilăriei, despre bunici şi fetiţa mea. Mă emoţionează şi mă bucură! Ţara mea este o stare de fapt! Este o stare de a fi! De a respira şi inspira tot ce este românesc! Oriunde mă vor purta paşii, inima mea pe pământ românesc va umbla! Sărac nu este cine nu are bani ci acela care nu are o ŢARĂ! Eu am. Cea mai frumoasă din lume: ROMÂNIA! Am fost întotdeauna mândră că sunt Român şi nimic pe lumea aceasta nu poate să smulgă din mine patriotismul.

A fi patriot este ca şi cum ai fi îndrăgostit! Ori eşti, ori nu eşti! Nu există compromis sau cale de mijloc!

Poate că, asta ar trebui să învăţăm în şcoli sau în Biserici. Patriotismul! Patriotismul este acela care leagă o naţiune, care construieşte, care trage la acelaşi car pentru crezuri comune!

Cum am spus mereu, poate că România nu este perfectă şi în România nu toate merg bine, dar chiar dacă unora le place să sară peste faptle istorice, istoria vă arată clar cât de tragic destin a avut ţara noastră. Aflată la intersecţia Marilor Puteri, într-un spaţiu geografic strategic, având multe resurse naturale, România a devenit bucata de pământ pentru care s-au luptat toate imperiile trecute. Nu a existat unul care să nu fi dorit să invadeze România, să nu vrea să o rupă, să o cucerească. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că am avut măcar în trecut Domnitori patrioţi care au ştiut să lupte pentru ţara asta şi să nu o lase corbilor expansionişti.

Mulți se dezic de ea, iar și mai mulți o judecă, o împart și o raportează doar la aspectul politic, deși ea nu este vinovată de graba din oameni. De faptul că ei nu o cunosc. Că nu își fac timp să o citească, să o descopere, să o redescopere, să o viziteze, să o asculte. O țară nu înseamnă doar ceea ce ne place sau ceea ce ne-am dori. O țară nu înseamnă doar la bine și la mai bine! Nu! O țară înseamnă iubire. Necondiționare! O țară este un cămin, o familie, o iubire la bine și la greu! Nu părăsești pe cineva când este bolnav. Nici nu spui că este urât doar pentru că suferă de cancer și nu mai are păr. Nu! Țara este locul acela care oriunde ai fi, orice ai face, îl ai în tine. Pentru că în visele tale, în subconștientul tău, vei simți și gândi mereu în românește. Oriunde aș fi, îmi e dor de România. pentru mine ea este o stare de a fi, de a simți. Un dor! Mi-e dor uneori și de mirosul de grătare și mici din fața blocului. De vecinii care băteau la ușa mea să mă întrebe dacă vreau ceva din piață. Mi-e dor să vorbesc românește și să aud vorbindu-se în românește! Mi-e dor de limba română! Acolo am cunoscut-o prima oară pe mama. Și pe bunica. Pe tata, bunu și frații mei. Acolo am fost pionier. Și tot acolo am iubit prima oară. În România mea dragă, mi-am privit copila prima oară în ochi. Și am știut! Că voi fi pe veci a ei! Că țara asta va fi sfântă fie și numai datorită fetei mele. O țară poate fi bolnavă. Cangrenată de boli vechi în educație, sănătate, sociale, spirituale, dar se poate vindeca. Prin noi și cu noi. Toți. Uniți. Iubind-o și îngrijind-o. Nu e perfectă, dar nici nu trebuie să fie. Ea este ceea ce ne-a format ca popor și națiune. Este Ardealul, Maramureșul, Delta, Bucovina, Oltenia și Dobrogea, Basarabia şi alte teritorii smulse de la noi. Este Moldova mea dragă. Marea! Este pământul acela unde de pe mormântul bunicior mei au crescut flori și rădăcini care mă țin și mă cheamă. Oriunde aș merge, oriunde aș fi, România este în graiul, sângele și sufletul meu! Ca un ADN care mă alcătuiește și mă ajută mereu să îmi amintesc că România este casa mea, nu doar patria mea! Este nu un loc ci o stare de spirit care mă însoșește mereu! Pentru mine, România este Acasă!

România însăşi, cândva pe vremea lui Burebista un mare imperiu şi un imperiu de temut, niciodată nu a ivadat şi nu a dorit să se extindă peste hotarele altor ţări. A demonstrat că poate. Dar ne-am mulţumit între graniţele noastre cândva mult mai mari, ne-am ridicat ţărişoara, am îngrijit-o şi am trăit frumos între noi ca fraţii. Până când ne-au jupuit graniţele, ne-au sfâşiat şi ne-au despărţit fraţi de fraţi.

Cu un Cuza la putere, am reuşit să redevenim ceea ce am fost, dar cu cei care i-au urmat, ne-am pierdut demnitatea în negura istoriei, ne-am pierdut din nou fraţii cărora le facem cu mâna peste Prut, iar ei nouă şi ne întrebăm, oare nu ne va lăsa Dumnezeu bucuria de a-i primi din nou acasă, în România lor?

Ca acest vis să se împlinească este nevoie de noi toţi! De noi împreună! De noi mână cu mână ca pe vremuri! Este nevoie să ne ţinem strâns unul pe altul, să devenim responsabili, să redevenim români pentru copiii şi nepoţii noştri, pentru noi, pentru visele neîmplinite ale părinţilor, bunicilor şi strămoşilor noştri! Este nevoie ca românul să fie român şi să simtă româneşte! Este nevoie să fim fiecare un Cuza în străfundul fiinţei noastre şi să înţelegem că o naţiune nu poate deveni respectată şi demnă, dacă noi ca popor nu suntem astfel!

Haideţi să dăm mână cu mână şi să rămânem aşa!

Unioniştii lui Ion Leașcenco luptă pentru această unire, dar nu doar ei de acolo trebuie să lupte ci şi noi de aici. Unirea nu se poate realiza decât cu mare dragoste şi credinţă, iar acestea ne lipsesc momentan. Acum, naţiunea noastră trece prin vremuri de mari răscruci, când ne urâm unii cu alţii, suntem mai dezbinaţi ca niciodată parcă şi ne îndepărtăm foarte mult de Dumnezeu. Să sperăm că este doar o etapă a democraţiei, cum s-a întâmplat în toate ţările de-a lungul istoriei.

Trăiască România! Trăiască Unirea, actul fondării României moderne, fără de care nu ar fi existat momentul de la 1918!  La mulţi ani Românilor!

Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi Românii!

Ne dimineţim în Orriarria

5d1475ae51601841897b730a72de09c0

Azi, ne dimineţim cu ceai servit în cupele din ţinutul Orriarriei. Cupe meşteşugite din ghindele Bătrânului Stejar, despre care se spune, că nimeni nu i-ar cunoaşte vârsta, deoarece el, era în lumea aceasta, înaintea tuturor. Frunzele lui sunt vorbitoare ca el, iar rădăcinile îl poartă dintr-o parte în alta a ţinutului şi uneori, când Moş Stejar are chef de pălăvrăgeală şi de bucurie, îi lasă pe micuţii orrieni să se suie pe ramurile lui şi îi plimbă peste tot.
Jip şi Jup sunt doi şoricei ai ţinutului. Cândva, le-am trecut pragul şi m-am bucurat de ospitalitatea lor. Puncticel este o buburuză veselă. Ei totţi trei, împreună cu Păienjenel sunt prieteni dintotdeauna. Au străbătut apele şi munţii ţinutului şi lumea locului îi ştie de mari aventurieri. Unii pe la spatele lor spun că sunt nebuni că nu ştiu să îşi vadă de linişte şi casa lor, dar lor nu le pasă. Le place să adune aventurile, să exploreze.

La umbra frunzelor de trandafir, am să mă aşez să beau ceaiul cu ei! Mai vine cineva? Pentru o cupă de ceai e timp întotdeauna! ☕️

(Orriarria, Ramona Sandrina – Poveşti pentru copii mici şi mari)

©Stol de rândunici, copilăria – Miresmele copilăriei

42763922_2171225216283242_1472013999624159232_n

Nu mereu, dar uneori mă opresc în mijlocul drumului, aşa, ca şi cum aş avea senzaţia clară că am uitat ceva. Caut în buzunare, la gât, în geantă. Nu este. Apoi îmi amintesc că am o inimă în care nu am căutat. Parcă se face mai linişte, apoi mai senin. Acolo este. Simt. Şi inima simte, deoarece începe să bată mai repede şi de abia o mai ţin înlăuntrul meu. Mă întorc brusc și o iau la fugă înapoi. Unii mă privesc cu mirare. Alţii ştiu deja unde alerg. Au alergat şi ei de câteva ori. Am uitat ceva în urmă. Ceva fără de care nu găsesc mereu în mine curajul de a înainta. Am uitat ceva în urmă cu zece, douăzeci, treizeci de ani. Mi-am uitat copilăria. Acolo. În sat la bunica şi la bunicul, pe umărul tatei şi în braţele mamei. Ştiu că pot să o regăsesc. Încă aleargă desculţă, ştirbă şi mirată prin curtea mare, în care era un păr şi un nuc, iar la colţul verandei era un gutui, un cuptor de pită şi o tufă cu trandafiri, cărora le simt mirosul şi acum. Aşa ştiu să mă întorc mereu acolo. După mirosul copilăriei, care uneori, are miresme de trandafir, gutui şi pâine proaspătă scoasă din cuptor!