©Jurnalul unei copilării. Eu şi mama.

istockphoto-984852238-640x640

Era o zi oarecare când ne-am trezit. Tu stăteai ca de obicei pe treptele casei, sorbeai din cafea şi citeai, în timp ce alături de tine zăcea laptopul pe care după ce îţi trăgeai sufletul un pic, te apucai din nou să scrii. Citeam uneori ce scriai acolo şi mă întrebam cum reuşeai să scrii despre toate, atât de uşor. Îmi spuneai că din dragoste faţă de scris, o iubire care în timp, te-a ajutat să îţi găseşti drumul, calea şi să devină un fel de a fi, o profesie, care nu aducea mulţi bani, dar aducea multă linişte şi îndeajuns pentru a putea avea un trai decent. Niciodată nu ţi-ai dorit mai mult. M-am aşezat lângă tine, iar tu m-ai luat în braţele tale. Mereu mă aşezam între genunchii tăi, iar tu îţi înfăşurai braţele în preajma mea cu iubire şi căldură. Cel mai liniştit loc. Când eram acolo, nimic nu se putea întâmpla. Ştiam că tu, mama, erai omul care mă puteai proteja de orice în viaţa asta. Pentru mine, ai fost mereu eroul şi invincibila mea. M-ai sărutat pe creştet, pe nas, pe ochi, pe guriţă, pe bărbie, pe mânuţe şi m-ai legănat încet. Mereu mă sărutai toată, toată. Apa ta vie şi izvorul de energie. Aşa spuneai mereu că sunt. Şi cred că sunt, deoarece în preajma mea, tu nu eşti niciodată tristă sau obosită.

Uitându-mă la dimineaţa aceea frumoasă, care se adăpostea pe chipul tău aproape copilăresc, am zâmbit şi te-am întrebat:

– Mami, îţi aminteşti când am mers cu trenul ultima oară?
– Da, Gândăcel! A  fost când am mers la mare!
– Mami, parcă mi-e dor să merg cu trenul! Să facem integrame, să ne jucăm cu ce văd eu…

M-ai privit spiriduşeşte. Aveai strălucirea aia jucăuşă şi aparte în ochii tăi. De câte ori o aveai, se întâmpla ceva. Tu ai fost mereu spontană şi nebunatică. Cu tine, mami, nimic nu era la fel. Fiecare zi era diferită. De multe ori ne trezeam acasă şi apoi ne trezeam la mare, la munte, explorând împreună lumi. Poate de asta, copilăria mea a fost mereu atât, atât de minunată. Nu mi-au lipsit niciodată fraţii sau surioarele, copiii, deoarece tu erai de toate pentru mine. M-ai strâns în braţe, m-ai pupat lung pe frunte şi ai spus:

– Fugi şi te îmbracă! Mâncăm pe drum! Mergem la gară să luăm trenul către bunica!
– Mama! iar ochii mei aruncau steluţe mii şi mii, ca nişte licurici de fericire.
– Te-ai răzgândit? ai întrebat privindu-mă ghiduş sub gene,
– Nuu, dar poate eşti obosită. Şi munca ta?
– Munca mea poate aştepta. Oricum nu am nici o idee despre ce trebuie să scriu eu aici, mi-ai spus în timp ce râdeai senină şi distrată.

Ai oftat liniştit, ai închis ochii şi m-ai luat lângă tine. Am început să dansăm. Mă învârteai sub mâna ta şi eu râdeam fericită. Iubeam să dansăm. Era atât de frumos. Mai ales când afară se auzea vântul printre ramurile copacilor, iar soarele ne lumina şi ne încălzea.

– Azi pe ce melodie dansăm, m-ai întrebat?
– Tot pe Billie Holiday, am răspuns. Deşi, nu înţeleg eu nimic din muzica ei, dar e frumoasă, am spus izbucnind amândouă în râs.

După ce ne-am terminat interpretarea, ne-am înclinat, am aplaudat şi am fugit ca doi copii să ne îmbrăcăm. Nimic nu îmi amintesc din drumul către gară, decât că am urcat în autobuzul 1 şi eram în tren, mâncând biscuiţi, o felie de pizza şi un lolipop. Tu la fel. Urmăream amândouă copacii care alergau împreună cu noi de-a lungul şinelor, norii şi munţii Vrancei. Ştiam amândouă pe de rost traseul Focşani-Adjud. Tu iubeai ireal de mult aceste locuri. Mereu spuneai că aici m-am născut eu. Că eşti legată nu doar ombilical de aceste locuri, dar şi sufleteşte. Că te-ai născut a doua oară împreună cu mine. Ce copilărie frumoasă am eu mami cu tine! Mă uit la tine cum te bucuri de lolipopul ăla şi priveşti pe fereastra trenului. Îmi spui unde suntem. La Pădureni, aud pentru a nu ştiu câta oară că acolo am şi locuit. În apartamentul de deasupra gării. Îmi amintesc. Îmi amintesc că atunci, tata şi-a făcut timp să mă ia cu el la pescuit pe canal. Şi îmi amintesc că îmi plăcea să locuim acolo, dar era greu. Nu erau condiţii aproape deloc. La Mărăşeşti, îmi povesteşti istoria, despre oamenii aceia care au luptat pentru ca noi să putem să avem o viaţă mai bună, să avem o ţară şi să ne bucurăm de pămân românesc. Eşti mândră de ei şi de noi, de români în general.

Spuneai:

– Au spus: “Pe aici nu se trece!”! Şi nu s-a trecut Gărgăriţa mamei! Deşi n-au avut tehnică militară, poate nici haine militare adecvate ca alte armate de pe atunci, ei s-au ţinut de cuvânt. Înfriguraţi, înfometaţi, răniţi, au luptat şi şi-au ţinut promisiunea! Pe acolo nu s-a trecut! Uite şi Mausoleul! Acolo sunt ei! Într-o zi, te voi duce şi înăuntru să poţi citi câteva poveşti de viaţă, să vezi armele culese de pe front.

Era frumos când povesteai. Şi faptul că vedeam istoria acolo, în faţa mea. Când te auzeam vorbindu-mi de soldaţi, eu îi vedeam afară, pe câmpul acela mare, acum plin de iarbă verde, flori şi soare. În faţa ochilor mei se dădeau bătăliile de care tu îmi povesteai, doar că la sfârşit, ei nu mureau ci se întorceau către noi, salutau şi ne făceau cu mâna. Şi eu le făceam de fiecare dată înapoi.

-Mami, eu văd ceva alb, ca un fluture! şi aşa, începeam să ne jucăm de-a norii.
– Eu văd ceva sub forma unui căţel!
– Eu văd ceva sub forma unui munte!

Şi norii alergau cu noi. Zâmbeau, se dădeau peste cap, se transformau şi ne însoţeau în călătoria noastră. Uneori, vedeam pe câmpuri iepuri, vulpi, căprioare. Şi câte un şoim. Când vedeai şoimii, deschideai fereastra şi scoteai mâna afară. Scoteai un sunet ca ei, iar ei se înălţau şi se se roteau în aer. Iubeşti şoimii. Ei sunt libertate, spui şi cred că sunt, deoarece pare că tot cerul este al lor. Ca nişte regi ai azurului şi norilor.

– Vrei nişte apă sau o portocală? mă întrebi, în timp ce ştiind că vreau, tu o cureţi deja şi mi-o întinzi. Apoi, o cureţi şi pe a ta. Nu îmi amintesc să fi mâncat tu ceva înaintea mea, niciodată. Iar trenul cânta melodia lui şi al şinelor:

– Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc! Şi noi două cu el. E liniştitor.
– Uite, mami, uite! Am ajuns la podul de peste Siret! Trebuie să mergem la uşă. Imediat ajungem acasă.

Noi două, aveam două case întotdeauna. A bunicii Geta şi a noastră. Dar a bunicii, era casa care niciodată nu se muta şi era acolo, de oriunde ar fi fost să ne întorcem la ea.

– Cine bea apă din Siret, nu mai uită Adjudul şi nu mai pleacă niciodată de aici! repetai zâmbind. Câteodată, te întristai. Trecător. Ca şi cum, un nor mai cenuşiu ar fi trecut peste ochii tăi mereu senini. Îţi ştergeai ochii şi apoi mă luai în braţe râzând.
– Am ajuns! Am ajuns, Augu, iar glasul tău era emoţionat. Şi eu eram odată cu tine. Te strângeam tare, tare în braţe.

Tu o iubeai nespus de mult pe bunica. Deşi tu şi tata eraţi divorţaţi deja de mulţi ani, tu niciodată nu te-ai rupt de bunica şi de casă. Era cea mai bună prietenă a ta şi o iubeai ca pe o mamă. Îi duceai mereu câte ceva ce ştiai că îi place. Şi Mamaiei Maria. Nu uitai niciodată.

Restul? Poveste. Noi bătând la uşă, bunica radiind de fericire, mamaia pupându-ne toate, toate, iar uneori era şi tata acolo. Tu îi zâmbeai, îl pupai pe obraz şi îi dădeai şi lui cadoul. Apoi, toată lumea bea cafea în bucătărie, râdeaţi, discutaţi şi vă aminteaţi de toate. Eu niciodată nu am simţit că familia mea s-ar fi rupt. M-aţi iubit şi v-aţi iubit prea mult ca să uitaţi ce ne-a adus împreună.

Ce călătorie, mami! Şi când te gândeşti că ne întoarcem şi înapoi, iar norii vor dansa, se vor da peste cap şi vor alerga iarăşi cu noi!

2 thoughts on “©Jurnalul unei copilării. Eu şi mama.

  1. Intotdeauna te-am admirat pentru imaginatia ta, pentru capacitatea ta de a zambi chiar si atunci cand situatia e grea. Mereu mi-am dorit sa pot fi asa! E norocoasa Augu ca te are, si amandoua, ca va aveti!

    Liked by 1 person

    1. Ce face omul când nu mai poate? Zâmbeşte şi astfel, mai poate o cale, un drum! Imaginaţia este cumva calea aia lactee pe care ne purtăm sufletul ca să ne găsim puterea de a depăşi orice situaţie :). Augu a avut bucuria de a beneficia de o mamă cu multă imaginaţie :))). A împrumutat-o evident! Mulţumim, draga mea…

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.