Dumnezeu înlemnise

11947619_1191562740859053_8878783001474010196_n

“Gărgăriță-riță/Zboară-n poieniță
Unde oi zbura,/Acolo-i casa mea”

striga ea în timp ce mama o pieptăna
sărutându-i șuvițele
cum Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile
așa o pieptăna ea și o îmbrăca,
o dezmierda și o îngrijea
de șapte ori câte șapte,
în toate cele șapte spuse și făcute
privind în ochii ei se ruga câte în lună și în stele
ca într-un altar unde EL este atât de printre noi
până într-o zi
când gărgărițele din palma fetei se ridicară toate la cer
ploua de jos în sus
numai ea, mama, înlemnise
lumea spunea că și Dumnezeu a înlemnit atunci în ea
stătea așa
cu genunchii și unghiile înfipte în pământ,
cu ochii și gura larg deschise
fără să scoată nici un sunet,

nici o lacrimă

din an în an se ridica din pământ
și culegea gărgărițe până-și umplea căușul palmelor de ele

“Gărgăriță-riță/Zboară-n poieniță
Unde oi zbura,/Acolo-i casa mea”

când zburau, își smulgea părul din cap,
își rupea hainele cu tot cu ea și striga în timp ce devenea și mai pământ:

“zburați și blestemați pământul și cerul, iarba și soarele,
sânul meu crud și zilele mele până la ultima
zburați și aduceți mânia lui Dumnezeu peste mine
să mă ia”

dar, așa cum spuneau oamenii, Dumnezeu înlemnise atunci în ea
nu venea să o ia
o lăsa acolo așa…cruce din carne vie și pe față și pe dinăuntru
carne de mamă fără fată
peste ea crescuseră bălăriile anilor ca și peste un mormânt
bătrân nesfințit

oamenii spun însă că în unele nopți, din gura ei iese un lup
și sfârtecă luna
apoi ziua se naște pe un cer roșu

(Dumnezeu înlemnise, Ramona Sandrina, poezie  publicată pe agonia.ro)

sunt un orb

3bec0edeff2cfa9f0c7882bd75a5e396

mă întorc desculță către mine
mi-s tălpile goale, rănite și fierbinți
gleznele mi-s frânte sub gânduri
m-aș ghemui în mine ca într-o placentă
de vise
am învățat că trebuie să mă nasc munte
până să devin câmpie verde
cu flori sălbatice și râuri în căuș
de palmă

nu cred că am să încap azi în mine
azi știu că sunt o mare
am să-ți bat malul privirii încet
scuturându-mi scoicile lacrimi

drumul către tine
nu-l fac cu pasul, gândul sau amintirea
sunt un orb
te simt doar cu sufletul
nu am nevoie de tălpi!

Am ales să trăiesc

16142258_1747022885323793_5649736655190296010_n

Nu demult, scriam despre drumuri. Despre regăsiri. Regăsirea de sine. Scriam despre ploi. Despre faptul că ele ne obligă să deschidem umbrela sau să luăm decizia de a deschide brațele și a închide ochii. De a primi ploaia zâmbind, fără să ne gândim. La capătul ploii se poate naște curcubeul. Nu cel care străbate cerul, ci acela care străbate oamenii. Dintr-un capăt în altul al inimii. Uneori, după ploi, se poate naște curcubeul în oameni. La capătul acestuia însă nu vom găsi sacul cu bani ascuns de spiriduș. Vom găsi un sac cu strădanii, lupte, împliniri, căderi, gânduri. Cu eşecuri. Veţi zâmbi. Eu nu. Eşecurile sunt bune. Eşecurile îţi trag vreo două palme şi un şut în fund de nu te vezi şi atunci ori înţelegi că trebuie să faci ceva cu viaţa ta, ori o laşi baltă începând să te victimizezi şi să te plângi. Am făcut-o şi eu de câteva ori. Jalnic. Totuşi, omenesc! Mai cad şi oamenii câteodată în bot. Stai cu capul în nisipul propriei plângeri de milă, dar apoi, dacă ești suficient de înțelept și puternic, ți-l scoți repede de acolo. Viața e prea scurtă să o pierzi pentru persoane, lucruri și momente care oricum nu sunt să fie ale tale, care te-au îndepărtat cu sau fără motiv sau te-au rănit. Primește rana, vindec-o, învață lecția și mergi mai departe. Ce nu este să fie deschide mereu ușa către ce trebuie să se întâmple!

Catchy, Ramona Sandrina, Am ales să trăiesc

atât cât poate fi ea, eternitatea

c934ad9d5386c20e3d6abac06b2b5532
Nu am pretins niciodată că ştiu totul despre iubire. Din contră aş spune. Sunt omul care ştie cel mai puţin despre ea. Dar cred în ea. Şi cred în faptul că ea ne schimbă din clipa în care ne-a atins. Eu, sunt doar femeia care iubeşte. Aşa cum ştie. Aşa cum îi cântă inima. Şi nu mă tem de cuvinte. Nu mă tem să vin aici…goală de mine în faţa voastră şi să spun: “Iubesc!”. De ce m-aş teme? De ce ar trebui să tac? Nu am furat nimic. Doar simt! Simt… Simt că sunt vie! Simt că trăiesc! Simt cum inima mi-e cuprinsă de milioane de emoţii şi bate frumos. Uneori o ia razna ca o nebună. Alteori stă mică, mică…doar într-o bătaie. Atunci îi e dor. Şi, o ia razna din nou. Zboară! Iubirea crede. Nu se îndoieşte. Poate totuşi, uneori se ţine într-o zvâcnire de teamă. Teama că poate totul e un vis. Dar tot ea inima ştie. Ştie că dacă e iubire, nu e vis! E zbor. E căldură. E un cuib în care locuiesc două suflete. Din clipa aceea, nimic nu mai va fi la fel. Două suflete, vor merge mână-n mână şi se vor uni într-o bătaie de inimă pentru totdeauna…atât cât poate fi ea, eternitatea!

Vă amintiţi cum era copilăria?

711d163164c77bc7abf51ab228f203c2

Vă amintiţi cum era copilăria? O altă lume! Un tărâm nestrăbătut încă de paşii noştri firavi, dar îndrăzneţi care nu se temeau de nimic! O lume pe care nu o cunoşteam, străină, dar pe care o exploram de dimineaţa până seara, uneori şi în vis. Un tărâm neumblat, cu mări nestrăbătute, cu ceruri pe care navigau visele noastre de copil în corăbii mari de piraţi, cu pânze care se umflau în bătaia stelelor. Noi nu zburam cu vântul ci cu gândul! Copilăria era o lume cu oameni nenăscuţi încă în gândurile noastre, în joaca noastră, în viaţa noastră. Noi îi năşteam, pe rând, când înţelegeam rostul lor în lumea aceea fascinantă şi mare, ca o lună noaptea, care coboară prea mult spre pământ şi ne miră, transformând totul într-o magie atât de firească.
 
Vă amintiţi cum după ce mai făceam un pas, se mai năştea o luptă cu un dragon, cu o vrăjitoare, cu un căpcăun care mai tam-nesam ieşeau din cărţi să ne coloreze zilele şi câteodată, mai cuceream un castel, un prieten, un deal pe care agăţam steagul sau o vale unde ne aruncam undiţa să prindem peştişorul auriu. Toate ne vorbeau pe limba noastră în copilăreşte pe atunci. Înţelegeam albinele, furnicile, norii, vântul, peştii, apele. Toţi vorbeau limba noastră şi era minunat să îi putem auzi!
 
Vă amintiţi? 🙂

Viaţa, nu este o carte din care să te inspiri

taylorelizabeth-800x500

Dacă nu aş fi învăţat că în viaţă, deciziile ne formează ca oameni şi structuri morale, intelectuale, sufleteşti, aş fi spus…”păcat”, dar nu este. Nu este nici un păcat să facem alegeri greşite, să intrăm în mariaje care mai târziu rămân doar nişte semne de cale, de viaţă, că am fost şi noi pe acolo, învăţând să creştem oameni mari, frumoşi şi cuminţi. sau nu. depinde de la oameni la oameni!

Viaţa, nu este o carte din care să te inspiri, deşi, pe parcursul eiو  vom cunoaşte multe persoane care ne vor fi inspiraţie, incusiv familia noastră, învăţătorii, profesorii, prietenii, oamenii de cultură, cărţile şi cei care le-au scris, viaţa însă, se scrie! Cu noi! Cu trăirile, emoţiile şi deciziile pe care luăm de-a lungul ei, cu bune şi mai puţin bune, cu greşeli, cu multe căderi, cu bucurii, succes, etc Spun mereu şi simt totodată să mă repet mereu, când spun că nu este absolut nimic greşit în a fi oameni şi în a greşi la un moment dat în viaţă. Nimic nu ne pregăteşte să fim perfecţi. Nici nu e nevoie ca noi să fim perfecţi. Este nevoie să fim oameni, să învăţăm din toate experienţele noastre să avem o fineţe a firii, blândeţe, respect, bunătate şi umanitate!

Sigur, iubirea este cel mai mare loz în plic al vieţii, deoarece se bazează pe emoţii şi de cele mai multe ori, călcăm greşit!

Ferice de aceia care reuşesc de prima dată să găsească bărcuţa perfectă în care să navigheze o viaţă şi cu care să ajungă împreună la ţărm!

nu există nimic altceva în iubire, decât iubire

1462923_634018243308617_67350863_n

nu există cât sau cum,
nu mi-am impus limite în iubire
te iubesc, atât cât se întinde sufletul meu,
de la marea din adâcurile lui neatinse,
până la munţii ce duc către cerul gândurilor,
uneori, urc încet către Dumnezeu şi te tac, te rog, te cer
în genunchii inimii
 
nu există nimic altceva în iubire, decât iubire!
 

Când tac, mă scufund în locul unde totul îmi vorbește despre tine! 

16195838_1622220367793286_5982058137735719173_n

Când tac, mă scufund în locul unde totul îmi vorbește despre tine!

Toţi avem câte un dor în noi. Un dor care nu trece cu nimeni şi cu nimic. Un glas care ne strigă de departe şi dinlăuntrul nostru. Amintiri pe care le credeam pierdute, uitate, îmblânzite, dar care revin să ne răscolească rănile. Răni în care tot sângerăm ne-moarte. Nu ştiu ale voastre cum sunt, al meu este iremediabil!

 

Reîntregirea sinelui

sinele

Despre trecut, prezent și viitor. Și mai ales, despre noi.

Fiecare om este alcătuit din trecut, prezent și viitor. Acestea sunt etapele din viață care ne așează, asemeni unor piese de puzzle, la un loc. Ne transformă și ne dau forma omului care suntem. Totuși, indiferent cât de mult trecut purtăm în noi – sau cât de mult trecut poartă ființa iubită în ea – trebuie să dorim să ne cunoaștem pe noi înșine și pe cei dragi prin ceea ce suntem și ne sunt în prezent. În toate clipele.

Nu trebuie să dorim să cunoaștem pe cineva prin trecutul său. Nici alții pe noi prin trecutul nostru. În trecut, toți am avut de învățat lecții. De făcut greșeli. De luat decizii proaste. De crescut mari și drepți. De ridicat și de dărâmat castele de vise, de dragoste, de așteptări. Nu se poate altfel. Dacă nu greșim în viață și dacă nu ne învățăm lecțiile, nu avem cum să știm ce ne dorim de la viitor, de la noi și de la cei din preajma noastră.

Trecutul este un fel de câmp de bătălie cu noi înșine, în care trebuie să câștigăm lupta cu propriile trăiri – dar și cu propriile lecții – pentru a putea contura forma viitorului nostru. A așteptărilor noastre. A noastră. Învățând din greșeli nu facem altceva decât să creăm, să reparăm, să modelăm, să dăm naștere unui nou tipar, unui nou standard, după care vom încerca să ne trăim viața. Un standard care să nu mai treacă pe unde am fost, ci să dea naștere unor drumuri noi și frumoase. A unor căi nestrăbătute care nu mai au cum să ne sperie și unde să lăsăm ceva din noi. Ca semn de cale. De trecere. De “noi”.

Niciodată nu vom ajunge să ne cunoaștem – pe noi sau unii pe alții – altfel decât prin noi înșine. Prin ceea ce ne suntem și ne vom fi nouă și unul altuia. Trecutul ne-a modelat, ne-a schimbat, a demonizat, într-un fel sau altul, părți din noi. Dar noi, prin înțelegere, respect și iubire putem să ne “curățăm” de demonii trecutului și proprii noștri demoni. Și niciodată nu reușim mai bine, mai minunat și mai frumos acest lucru ca atunci când iubim cu adevărat și știm că suntem iubiți cu adevărat.

Atunci, sentimentul acesta ne intră în suflet, în carne, în sânge și ne transformă. Ne face mai buni! Ne dă echilibru. Ne exorcizează de tot ce nu ne dorim a fi. Ne face să fim o persoană nouă chiar și pentru noi! Scoate la iveală tot ce suntem noi mai luminos și ne ajută să strălucim. Ne redă pe noi nouă și celui iubit.

Însă, indiferent de cât de mult ne transformăm, ne redăm și ne schimbăm, fiecare trebuie să rămână el însuși. În primul rând sie însuși! De ce? Pentru a putea dărui ce avem mai de preț celui pe care îl iubim și celor care ne sunt în preajmă. Pe noi înșine, de la suflet la trup! Pentru că fiecare avem în noi multe lucruri bune, vii, luminoase și frumoase de dăruit!

Eu, încep cu tine, pentru că nimic nu îmi este mai de preț în viață decât viața și inima mea cu tine, prin tine. Și familia. Familia noastră.

Nu vă întrebați de ce nu vine dragostea. Întrebați-vă dacă sunteți pregătiți să o primiți. Dacă v-ați primenit sufletul, gândurile și viața. Dacă sunteți pregătiți să renunțați la voi pentru un altfel de voi. Dacă știți că fericirea nu înseamnă să îți găsești jumătatea ci… întregul! Când răspunsul vine din interior calm, cald și firesc, priviți bine în jur. Mai mult ca sigur că dragostea este undeva în preajmă și vă caută. Ieșiți în întâmpinarea ei!

Viața nu e ușoară. Însă pentru nimeni și nimic în lume nu merită să o lăsăm netrăită!

WebCultura, Ramona Sandrina