De vorbă cu Egiptul

alex fog

Uneori şi Zeii sunt posomorâţi. Cei care odată se jucau cu razele peste mare şi îmblânzeau valurile, acum murmură prin văzduh. Nimeni nu ştie ce poate întrista un zeu într-atâta încât să ne tulbure apele, să ne plângă norii şi să îndoaie palmierii înalţi ca pe nişte paie, în mâna unui copil supărat. În toată această supărare, doar bărcile stau parcă nemişcate. Nici nu le vezi când suspină în spate şi în faţă, alunecând uşor peste apele cenuşii, ca o mângâiere. Îi şoptesc mării în mareză că ea este cea mai frumoasă, că nici o alta nu are atâtea culori şi nuanţe de azur şi verde, iar ea, mai aruncă un val spre ţărm întrebând unde îi sunt culorile, iar bărcile îi răspund…”la noi, le păstrăm dimineţilor când ţi le întindem pe chip, precum prinţesa îşi fardează ochii.” Iar marea adoarme. Şi mările au paznicii lor, suflete îndrăgostite de ea, până peste puterea zeilor. Iar mâine e o zi…şi iarna va trece peste frumoasa mea Alexandria, care acum, pare mereu somnoroasă, ascunsă sub un şal de ceaţă din care, uneori, ţâşnesc glasuri, păsări, rugăciuni din moschee şi Biserici şi viaţă. Din când în când, în amiezi, Zeii îşi amintesc să râdă. Şi când ei râd, e soare… Şi râd şi eu! Că mi-e drag de zeii fericiţi!

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.