©Stol de rândunici, copilăria – Ce jimbată de copilă şi ce bunici de poveste

Ce jimbată de copilă şi ce bunici de poveste. Amintirile sunt asemeni unor câmpii ale copilăriei şi ale vieţii, pe care alergăm desculţi de griji, de tristeţi şi pe care le adunăm flroi, la reverul sufletului să ne fie de vreme bună pe mai târziu, la timpuri de restrişte. Că mi-e dor de ei? Nu trece ziuă pe faţa pământului să nu mi-i amintesc măcar o dată, să nu simt mirosul de lemne arse în sobă şi fum răsfrând pe lângă horn amestecându-se cu cel de vanilie şi alaluat fraged de cozonaci, pită sau cornuleţe şi Mărăşeştii lui bunu din camera alăturată. Nu este zi să nu îi aud sporovăind unul cu altul. Treburile casei. banale. Dar le vorbeau. Despre vacile, caprele din iştalău (grajd), despre porci şi galiţe, despre cum cade varul de pe cuptor şi buna tre să fcă iară noroi cu balegă şi paie să îl lipească, iar eu să joc în el d evoie bună, de parcă era o minunăţie. Şi era. Că nu jucam toată ziua în aşa ceva să mă moşcolesc (murdăresc) toată ca un negru venit din Africa.

Numa albuşul ochilor era alb, iar buna râdea de săreau hainele pe ea şi spunea:

-Bată-te bine şi fericirea copilă, da alta ca tine nici că poat fi! Zici că eşti neam cu ăl de jos aşa neagră, Doamne fereşte şi apără.

Iar eu râdeam! Ce treabă aveam eu de unde sunt? Eu eram de acolo. Din copilărie şi de la sânul ei. Din mijlocul căsuţei ăleia de pământ bătut, cu tărnaţ (pridvor) verde, în care bunu îmi vorbea de stele, daci şi romani, de matematică şi de cât de mult mă iubeşte el pe mine. Câteodată, când găsea tăria, vorbeam şi de războiul unde a fost el. De ruşi şi de prizonieri. de Siberia aia unde mie mi se părea că dacă pui doar piciorul îngheţi, de parcă însăşi Crăiasa Zăpezii te-ar fi atins. Vorbeam de prietenii şi bunătate. Să nu renunţi, să nu fi laş, să îţi iubeşti ţara şi poporul, chiar dacă suferi suferinţe de neimaginat pentru ele. Şi câteodată, sub vorba guturată şi blândă a bunului, în cricăituri dde greiri şi lăcuste, adormeam pe pieptul lui, care mirosea a tutun şi bunic bun, bun ca mierea lui Dumnezeu! Ce bine era! Şi el stătea acolo şi străjea somnul meu, de toţi zmeii copilăriei. Şi eu zâmbeam.

Şi buna îi spunea:

– Aluat eşti! Aluatul ei! Cum vrea ea te modelează! Doamne, că nici după pruncii tăi nu ai fost aşa topit! şi râdea.
– Apoi, pot fi şi clătită şi cozonac şi minciuneaua ei, că nu îmi pasă Jenică. tare mi-e dragă. Cât un pumn de viaţă mic a fost când a adus-o Neli la noi. Îmi era şi frică să o iau în braţe. Cum să nu o iubesc? Pe ea, am văzut-o crescând acilea, la mine în braţe, în casă la noi. Dapoi tu voroveşti, Jenică? Că nici nu poţi dormi fără ea!
– Apoi, io Mitrule, îs mai rău ca tine. Io îs de acolo din mintea ei. Şi râdeau amândoi pupându-mă.

Apoi, cum să nu creşti ca picii ăia din poveşti? Într-o zi ca alţii în trei? Că adevăratul aluat, eu eram! eu! Şi ei mă frământau cu grijă şi puneau ca ingrediente numai iubire, înţelepciune şi frumos. Nu îmi amintesc să fi primit un sfat rău de la ei, numai bune.

Să nu judec, că nu ştiu eu ce e în sufletul omului, că nu pot intra să văd!
Să nu fac rău, dacă nu pot face bine! Mai bine să nu fac nimic!
Să las oriunde merg, loc de bună ziua!
Să nu mă intereseze dacă intru în casă curată sau murdară, că nu ştiu niciodată unde e mizeria adevărată! Să intru pentru om, nu pentru ce are omul!
Să mă bucur şi de o cană de apă şi să spun: mulţumesc! Să beau din ea şi dacă e de la ţigani, că dacă ei au avut bunătatea să mi-o ofere, trebuie să am şi eu bunul simţ să beau!
Să nu mă uit la haine, că ele pot îmbrăca multe caractere urâte! Să mă uit la zâmbet şi la fapte!
Să nu îmi pese dacă omul e alb sau negru şi nici la care Dumnezeu se roagă, ci numai cum mulţumeşte omul Domnului, că EL oricum numai unul este!
Să nu îmi vorbesc fraţii, părinţii şi ţara de rău nici dacă m-or umple de păduchi! De păduchi poţi scăpa, dar de ura din suflet şi de indiferenţă, niciodată!
Să îl iubesc pe Dumnezeu cu fapta, cu sufletul şi nu cu vorba!

Şi i-am ascultat. Cât am putut eu. Uneori a fost uşor, alteori mi-a fost de lecţie grea prin viaţă. Dar nu i-am dezamăgit. Şi oriunde sunt ei acum, prin planetele acelea îndepărtate cu îngeri, eu îi am vii în mine. Precum gutuile acelea galbene de la ferestre şi de pe dulapul unde le punea buna să miroasă fain în casă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.