Paşte Româno-Egiptean

Sărbători de Paşti luminate şi binecuvântate vă dorim!

Hristos a Înviat!

Hristos înseamnă înainte de toate Iubire! Iubirea înseamnă a fi mai bun, mai solidar, mai empatic, mai uman! Iubirea este cheia cu care deschidem întregul Univers. De noi depinde. De toţi şi de fiecare în parte. Ura, războaiele sunt întreţinute de lipsa iubirii şi a bunătăţii. De înstrăinarea noastră unii de alţii. Uităm mereu că toţi suntem un întreg. Uităm şi uitând îl crucificăm pe Iisus mereu. Cu fiecare moarte a iubirii şi a emoţiilor din noi. Nu cuiele l-au ucis pe Hristos ci lipsa iubirii din oameni!

Să avem Sărbători de Paşti, pline de Iubire, pline de Hristos!

Hristos a Înviat! Să îl primim cu Iubire!

#EchipaDeElita: Ramona Sandrina Ilie și cuvintele ei care pătrund în sufletul oamenilor!

Ramona Sandrina

Am păstrat pentru finalul acestei serii de articole poate cel mai emoționant portret din echipa noastră. De fapt, cred că este cel mai greu articol pe care l-am scris de când mă știu. Ramona Sandrina trebuie înțeleasă în toată complexitatea ei, iar asta nu este cel mai ușor lucru.

De ce spun asta? Când citești pentru prima dată un text semnat de ea, te-ai putea gândi că exagerează. Că ridică în slăvi, poate în mod excesiv, oameni care, fără îndoială, merită apreciați.

Dacă însă repeți exercițiul și o citești din nou, începi treptat să o înțelegi. Pornești cu Ramona pe un drum fascinant, în care își pune sufletul pe tavă, într-un mod deopotrivă autentic și înălțător.

Începi să simți la fel ca ea. Tu, pragmaticul preocupat de științe ceva mai exacte, simți cum zidul se dărâmă și ies la iveală sentimente de care nu credeai că ești capabil!

Efectiv te bucuri, împreună cu ea, de succesul, de sufletul, de viziunea oamenilor excepționali despre care scrie. Ajungi să te întrebi prin ce noroc ți-au căzut ochii peste cuvintele unui asemenea făuritor de povești…

Ramona Sandrina este jurnalistul dedicat emoției. Ba nu, rectific. Ramona Sandrina este OMUL dedicat emoției. Tot ce înseamnă ea, reprezintă pasiune, emoție, dragoste pentru frumos.

Cum s-a format un asemenea om, încercăm să descoperim în cele ce urmează!

Eroii unei copilării

Într-o zi friguroasă de februarie, în anul 1977, la maternitatea din Oradea, o femeie dădea naștere primului ei copil. Tatăl, ofițer în Armata Română, se odihnea în curtea spitalului după o misiune de salvare a câteva sute de vieți de la o intoxicație alimentară. Îi îmbarcase pe toţi într-un camion militar şi i-a adus cum a putut până la Oradea.

De la fereastra salonului, bunicii nou-născutei Ramona Sandrina își strigau bucuria către un militar prăbușit de oboseală. Acesta și-ar fi dorit un băiat, dar s-a bucurat și de fetiță.

Până să apară și cei doi băieți (Rareș în 1987, Răzvan în 1989), părinții și-au crescut fetița cum au știut. Ramona a învățat să joace fotbal, să pescuiască, să se apere de oricine se lega de ea prin sat sau în fața blocului.

Ramona Sandrina

Pentru Ramona, „la țară” a însemnat în satul Homorog, undeva la vreo 45 km de Oradea. Bunicii din partea mamei, Mitru și Jenica, au fost „Alfa şi Omega mea, protectorii minţii, sufletului şi spiritului meu”.

Jenica era din Homorog, un exemplu de bunătate, de frumusețe umană și de dăruire. Mitru – un maramureșean care făcuse războiul şi fusese prizonier la ruşi în cel mai groaznic lagăr din Siberia. Fost milițian, Mitru era un mare iubitor de cărți, iar dragostea aceasta a ajuns la toți urmașii săi.

M-am căţărat în toţi copacii din curtea bunicii sau din sat, m-am dat în sanie, am avut căţel, pisică, am fost cu gâştele pe mirişti, am ajutat-o la munca de la colectiv, m-am agăţat de toate căruţele care aduceau fân, am fost la colindat, am fost cu Viflaimul, am ascultat poveştile vecinilor despre război şi am învăţat să spun că sunt a Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului. Era un fel de Tatăl Nostru în sat să ştii a cui eşti. Am fost extraordinar de neastâmpărată, dar mi-am iubit bunicii dumnezeieşte. Şi părinţii şi fraţii. Iar mama… Mama este farul care mă ghidează oriunde…

„Până în clasa a opta, nu mai aveau ce să îmi dea să citesc!”

De la 5 ani de când bunicul o învățase să citească, Ramona a citit tot ce se putea citi. Cărți de povești, lecturi obligatorii, o lume magică a cuvintelor, a întâmplărilor şi personajelor care mai de care mai diferite.

În camera ei din apartamentul din Oradea, chiar și astăzi mai există o bibliotecă mare, plină de cărți deosebit de valoroase.

Acasă, mă ascundeam cu veioza sub plapumă să citesc. Era să iau foc într-o noapte. Aţipisem. După păţania asta, mama m-a certat şi mi-a spus să nu mai citesc noaptea. Nu aveam cum. Eu dacă luam o carte, trebuia să o termin. Nu puteam dormi altfel. Aşa că, am găsit altă soluţie. Am acoperit fereastra uşii de la camera. M-a descoperit şi aşa. Apoi, m-am băgat sub pat. Iar m-a desconspirat. Ultima invenție a fost să mă bag în dulap cu veioza. Asta a ţinut până am plecat de acasă. Nu m-a mai prins.

De fapt, cam totul a fost făcut pentru a nu-și dezamăgi mama și bunicul. Mai târziu, pe doamna învățătoare Păduraru Florica, primul dascăl care a simțit creativitatea micii scriitoare.

Ramona Sandrina

Pentru că, da, Ramona, pe lângă citit, începuse deja să se joace cu scrisul și compunerile. Iubea să-și imagineze diverse lumi și să le descrie. Întâi pentru ea, apoi pentru ochii mamei și bunicului, mai târziu pentru un public tot mai larg! 

Moș Traian, profesorul de română din liceu, a predat mulți ani poeziile semnate Ramona Sandrina!

Chiar în clasa 1, Ramona a scris prima sa poezie, dedicată mamei. Mie personal nu mi-a mai fost dat să văd așa ceva, un copil de 7 ani care să înțeleagă ritmul, rima și măsura, la o vârstă la care cei mai mulți abia ce învață să scrie…

În toți anii de școală, scrisul a fost mereu alături de Ramona. În fiecare an, a fost selectată pentru olimpiadele de limba și literatura română, cu rezultate excelente la nivel de țară.

O primă recunoaștere majoră a apărut în clasa a X-a, când Ramona a simțit că este un pion important al liceului ”Aurel Lazăr” din Oradea. Atunci, profesorul de română Traian Moș a lansat prima revistă a liceului, unde au fost publicate foarte multe poezii și texte ale Ramonei.

Domnul profesor a predat generaţiilor de după mine, poeziile scrise de mine. Asta mi-a dat şi mai multă încredere şi forţă să cred în talentul meu. Mi-a spus mereu că am capacitatea de a vedea prin oameni, dincolo de ei, să anticipez şi să transform oamenii în poveşti frumoase. Am încercat să fac asta de-a lungul experienţei mele jurnalistice şi nu doar.

 

De la Oradea la Adjud și cei doi copii (aproape) gemeni: Augusta-Maria și Presa!

După ce a încercat două facultăți în Oradea (Drept Juridic și Geografia Mediului), în viața Ramonei a apărut prima schimbare majoră. Alături de primul soț, Ramona s-a decis să se mute în Adjud în Vrancea, un județ de care s-a îndrăgostit imediat.

În 2008, avea să apară fetița lor, Augusta-Maria. Cam în aceeași perioadă, Ramona a lansat „Hanul Poveștilor”, un blog unde, pe lângă poezii, proză, gânduri, participa activ la campanii umanitare, sociale sau educaționale.

Treptat, și-a construit un nume, sub pseudonimul Ramona Sandrina. A început să câștige proiecte de content editor, copywriter sau designer web. S-a bucurat de un program flexibil, de faptul că își câștiga banii din marea ei pasiune și că avea șansa să nu piardă niciun moment din viața fiicei sale.

Primul care i-a oferit încredere a fost Cristi Irimia, Fondatorul Vrancea Media. Cristi îi urmărea blogul și și-a dorit să o aibă pe Ramona în echipa sa. Au urmat colaborări cu jurnaliști deosebiți, cei mai importanți fiind Laura Breană de la Monitorul de Vrancea, Silvia Vrânceanu de la Ziarul de Vrancea, Aurora Martin sau Mihaela Cârlan (fondator la Catchy).

Bineînțeles, Stelian Tănase, din a cărui echipă a făcut parte o bună perioadă de timp. Însă, cel mai important, Sorin Tudor de la WebCultura, platforma mereu deschisă pentru orice text semnat Ramona Sandrina.

De ce nișa de cultură și lifestyle?

În timp, Ramona a preferat să-și canalizeze energia către presa de cultură și lifestyle. Este locul unde se poate exprima cel mai bine, deoarece relatarea evenimentelor zilnice nu o reprezintă.

În viziunea ei, rolul unui jurnalist este acela de a trezi conştiinţa, de a atinge, de a schimba, de a participa activ la modelarea umană, socială şi intelectuală a societăţii. În jurnalismul actual, cuvântul a devenit o armă foarte periculoasă, o formă de manipulare sau de distrugere.

Cuvântul, mai poate şi vindeca. Acolo unde alţii au manipulat, cuvântul poate mângâia şi ajuta. Poate modela şi transforma. Poate întinde cumva o altfel de mână omului ca individ şi ca societate şi poate schimba în bine.

Tocmai de aceea, și-a păstrat doar acele colaborări unde are ocazia să promoveze oameni frumoși și talentați. Oameni care îşi depăşesc condiţia, care nu cred în „nu se poate”. Care au înţeles că, indiferent de cât de greu ne este în viaţă, oricâte praguri am avea de trecut, toate soluţiile se află la ei şi la nimeni altcineva.

Genul acela de subiecte pe care jurnalistul obișnuit preferă să le evite. Pentru că, chipurile, nu aduc trafic. Pentru că nu fac parte din filosofia trustului. Sau pentru că el, jurnalistul, pur și simplu nu este capabil să realizeze un portret inspirațional…

Rezultate și planuri

Rezultate? Apariții în peste 20 de reviste de cultură, din țară și din afară. Texte publicate într-o antologie internaţională. Apariție în cartea unui mare critic literar.

Un volum de poezii, premii câștigate pentru cele mai bune şi frumoase texte, invitată la o mulțime de evenimente naţionale de cultură sau de motivaţie a tinerilor.

Ce lipsește, încă?

Mi-am dorit mereu să am un fel de centru în care să adun bătrânii şi copiii nimănui. Să fie împreună. Pe cei tineri să îi învăţ să preţuiască oamenii în vârstă şi să le dăruiesc astfel o altfel de familie, iar celor în vârstă, să le ofer şansa de a da mai departe învăţăturile şi înţelepciunea lor şi a le bucura bătrâneţile. Poate că printre ei ar merge şi câteva pisicuţe şi câţiva căţeluşi. Cred eu că animalele vindecă sufletul uman de durere.

Are, de asemenea, trei cărţi la care încă lucrează. Un jurnal despre ea şi fiica ei, o carte despre Egipt și un roman cu titlul „Sub zodia iubirii”.

Mai are de finalizat o carte de poveşti pentru copii. De zece ani este aproape gata, i-ar mai trebui însă cineva care să se ocupe de grafică.

Eu nu mă grăbesc să lansez. Nu sunt interesată să devin best seller sau să fac bani din scris. Pe mine mă interesează doar ca ceea ce scriu să ajungă la sufletul oamenilor şi să fie exact ce trebuie să fie. Cred că şi cărţile au un timp al lor în care trebuie să se nască. Eu nu le grăbesc.

Stilul Ramona Sandrina, o visătoare cu texte în regulă

Despre stilul Ramona Sandrina, nimeni nu poate povesti mai bine, în afară de chiar autoarea acestuia:

„Consider că fiecare trebuie să ajungă la un moment dat, după multe critici, eşecuri, căderi, căi sinusoidale, să fie el însuşi. Unicitatea este aceea care face diferenţa în orice şi întotdeauna!

Nu sunt cea mai bună, nu sunt perfectă, poate uneori abordez prea personal subiectele sau persoanele despre care scriu, dar nu mă voi compromite niciodată, pentru niciun editor şi pentru nicio revistă.

Am luptat mult să ajung aici, să îmi formez un stil, să ajung la oameni prin mine însămi. Nu mă voi lepăda de mine, ci voi încerca să devin o versiune mai bună a mea.

Iubesc să văd cum creativitatea mea poate să fie un fel de punte de lansare a unor servicii sau produse. Este interesant să vezi cum datorită magiei din cuvinte, poţi să faci oamenii să se oprească din alergatul lor pe internet, să dea like, să rămână, iar apoi să devină fideli unui anume stil.

Numele meu e Ramona Sandrina. Pentru prieteni sunt Ramo, înșiruitor de gânduri şi visătoare cu texte în regulă. Sunt de „meserie” publicist. Uneori sunt content editor. Alteori copywriter.

Scriu despre copilărie știrbă, cu zâmbet larg și senin. Scriu despre julituri pe genunchi și julituri pe suflet. Scriu despre bunici și mame! Când ele suflă peste suflet, toate trec!

Scriu despre iubire. Cu încăpățânare chiar! Deoarece cred în faptul că iubirea este cheia tuturor lucrurilor bune din noi și din lume.

Scriu despre utopie uneori. Pentru că e bine să construim vise în care credem cu adevărat. Castele în mijlocul cărora să ne adăpostim de tot ceea ce ne rănește, să ne lingem rănile și să ieșim pe fereastră zburând. Să devenim fluturi din dureri!

Scriu despre oameni. Pentru că îi iubesc iremediabil! Și deși mă tot rănesc și mă tot dezamăgesc, eu văd dincolo de răni și dureri. Văd în sufletul lor și mi-e drag de ei! Și de mine cu ei!

Scriu despre școală și anii de școală. Scriu despre prietenii. Prietenii frumoase precum pâinea caldă a bunicii!

Și mai scriu despre fiica mea și pentru fiica mea! Ea este tot ce am și sunt eu mai frumos. Povestea mea magică despre imposibilul mereu posibil!

Scriu despre viață. Așa cum este ea. Nefardată și neregizată.”

Și dacă voi cumva credeați că nu mai sunt lucruri de spus despre Ramona…

Ramona Sandrina și Nassif Mechel, o iubire ca în fime!

S-au cunoscut în 1984, când un egiptean ortodox venea în vacanță cu familia, la Băile Felix. Ea avea 7 ani, el 15. S-au revăzut din 2 în 2 ani, ultima dată când Ramona avea 16 ani.

Atunci, el i-a propus să se căsătorească și să fugă în lume! Ramona s-a temut, a refuzat și a regretat timp de 22 ani.

Ea s-a căsătorit în cele din urmă la 30 ani. El – la 37. Fiecare în țara lui, cu altcineva. Din ambele căsătorii, între timp eșuate, s-au născut două fetițe minunate, Augusta și Marli.

Știi… așa am început să scriu poezii și texte. Mă gândeam că sunt un fel de răvașe în sticluțe pe care le arunc în spațiu, în timp, iar el le va găsi și va veni pe urmele lor până la mine. Mai tot ce am scris era de dor, de sfâșiere, un strigăt fără încetare pe care mulți îl luau în derâdere, dar eu nu m-am lăsat! Era ceva în mine care se simțea vinovată și deloc întreagă! Căutam mereu…. în toate persoanele, în toți ochii, în toți bărbații. Auzeam toate firișoarele de nisip, beduinii, faraonii… și pe el deasupra tuturor!

S-au regăsit în 2015, când el i-a scris pe Facebook. Toate trăirile ei erau împărtășite! O zbatere profundă, din care își trage seva o mare scriitoare, s-a transformat în liniștea pe care ți-o oferă un cămin.

Ramona Sandrina

Astăzi, Ramona, Augusta, Nassif și Marli formează o familie în care iubirea nu mai poate fi destrămată. Locuiesc în Alexandria, Egipt, o țară de care, nu întâmplător, Ramona a fost fascinată încă din copilărie, când ea se considera, pe bune, Cleopatra…

Cuvânt de încheiere

Așa își încheie Ramona fiecare articol. Cu un mesaj pentru cel/cea despre care scrie. Încerc să fac și eu la fel, deși nu sunt deloc capabil să mă ridic la același nivel de trăiri emoționale.

Îi mulțumesc că a spus Da la un mesaj pe Facebook pe un grup obscur, în care ne-am nimerit întâmplător. Că a acordat încredere Elitei și mi-a dat ocazia să descopăr un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Că îmi acceptă observațiile, intruziunile și remarcile pe formă.

Fără să îi cer asta, Ramona Sandrina Ilie mă măgulește cu un ultim gând:

Profesional, poate cea mai de suflet realizare a mea este Elita României. Deoarece aici am cunoscut o echipă deosebită, te-am cunoscut pe tine, care ai ştiut mereu să găseşti la mine resursele necesare de a scoate în evidenţă ce am eu mai bun în mine ca jurnalist, m-ai stimulat şi m-ai ambiţionat şi totodată mi-ai oferit ocazia de a scrie şi mai frumos despre oameni autentici, de valoare umană şi profesională, care au capacitatea de a schimba destine şi chiar societatea.

Știți ce e cel mai fain? Am ajuns să nu mai consider astfel de cuvinte drept exagerări, cum scriam în introducere. Cred că pornesc din spiritul Ramonei, un suflet autentic, născut pentru a face oamenii să se simtă mereu mândri de realizările lor.

 

SĂ DESCOPERIM, SĂ SUSȚINEM și SĂ PROMOVĂM împreună adevăratele valori românești!

Dacă ai vizionat clipul de mai sus, ai deja o idee cu ce ne ocupăm și ce părere au o parte din personalitățile cu care am lucrat:

  • Scriem despre oameni obișnuiți care AU REUȘIT
  • Prezentăm într-un mod unic inițiative care INSPIRĂ
  • Aducem în lumina reflectoarelor doar acei ROMÂNI CARE MERITĂ

Câteva cifre:

  • Publicăm minim 5 reportaje noi pe săptămână;
  • Fiecare articol are cel puțin 1000 cuvinte. Cele mai multe au în jur de 2000 cuvinte;
  • 3 din 4 români despre care am scris își regăsesc reportajul din Elita României pe prima pagină din Google, la o căutare după numele lor!
  • 12 redactori scriu pentru Elita României.

Sunt doar câteva elemente care ne definesc astăzi. De mâine, trecem la nivelul următor! Adică:

  • Mai mulți redactori = Vom deveni spațiul preferat de exprimare al jurnaliștilor pasionați de pozitivul românesc;
  • Mai mare expunere = Ne transformăm într-un etalon pentru modul în care se face presă în România și se scriu advertoriale;
  • Mai multe articole = Voi, cititorii, veți avea mai multe exemple de așa da, care să vă încarce pozitiv și să vă inspire să faceți lucrurile mai bine;
  • Mai mult decât scris = evenimente regionale, podcasturi, interviuri video, facebook live, campanii, concursuri cu premii, implicare în cauze umanitare.

Am creat o pagină de donații pentru a ne alinia unei tendințe la nivel global, pe care o simțim și noi pe „pielea noastră”.

Reclamele în online nu mai reprezintă o sursă sustenabilă de venituri. Nu fac decât să întrerupă cititorii și să îi enerveze.

Marile publicații internaționale se bazează tot mai des pe donațiile din partea cititorilor, pentru a supraviețui.

De aceea, căutăm primii 400 cititori suficient de loiali încât să fie gata să ni se alăture. Lansăm oficial campania… 10 lei pe lună!

Dacă îți place Elita României, dacă vrei să avem un cuvânt și mai greu de spus în media românească, de acum ne poți ajuta și tu să creștem!

De acum, pe Patreon, poți contribui la bugetul nostru cu 10 lei pe lună. Atât înseamnă donația minimă, de 2 dolari + TVA – aproape 10 lei.

Oferi mai mult de 2 dolari, primești mai mult (vezi beneficiile în secțiunea „Tiers”). Cum?

  • Accesezi butonul „Become a Patron”;
  • Îți alegi una din cele 5 variante de donație sau stabilești tu o altă sumă;
  • Îți creezi cont pe Patreon sau te loghezi cu contul tău de Facebook;
  • Completezi doar o dată datele de card sau Paypal, complet în siguranță, la fel ca în orice magazin online;
  • Poți renunța oricând la plata lunară, însă noi sperăm că vei rămâne aproape de noi, pentru a vedea cum ne ținem de promisiuni!

Pentru tine, 10 lei mai mult sau mai puțin pe lună – nu e mare diferență. Pentru noi, însă, da.

Cu câțiva lei de la multă lume, ne putem plăti redactorii care vă aduc atâtea și-atâtea surse de inspirație. Cu 10 lei pe lună de la multă lume, construim bugetul pentru a adăuga noi și noi beneficii.

Ce vom face cu banii:

  • Când strângem donații de 500$ pe lună, introducem o extragere lunară, în urma căreia unul dintre dontaori va câștiga, lunar, 10% din totalul veniturilor;
  • După 800$ pe lună, introducem versiune audio pentru fiecare articol, astfel încât reportajele noastre să ajungă mai ușor la voi, în căști, la volan sau în metrou;
  • După 1500$ pe lună, ne vom permite să creștem frecvența interviurilor filmate, tot pentru ca voi să aveți mai multă inspirație într-un format cât mai accesibil;
  • După 2000$ pe lună, vom aloca lunar 10% din buget către o cauză umanitară, pe care o vom alege împreună.

În plus, donațiile voastre ne vor ajuta să investim în creșterea audienței naționale. În organizarea de evenimente locale, prin care Elita României să vină mai aproape de români frumoși din toate colțurile țării.

În multe alte idei, pe care le putem testa alături de „patronii” noștri!

Haideți SĂ DESCOPERIM, SĂ SUSȚINEM și SĂ PROMOVĂM împreună adevăratele valori românești!

Mulțumim!

 

Magda Săvuică, îngerul păzitor care ajunge acolo unde numai Dumnezeu mai ajunge

Magda Săvuică
Copiii şi familiile încercate din Vaslui, una din cele mai sărace zone ale Uniunii Europene, și-au găsit un înger păzitor în Magda Săvuică. Magda a lăsat Capitala, un job frumos în publicitate şi comunicare şi a decis să se implice din 2018 în ajutorarea celor care nu mai aveau nicio speranţă de bine sau bucurie.

Magda Săvuică are studii în drept şi jurnalism. Este iniţiatoarea proiectului „273 de locuri pe care trebuie să le vizitezi înainte să pleci din România”, care avea drept scop promovarea valorilor autentice ale ţării noastre şi a unor zone mai puţin cunoscute. Un fel de semnal către cei care se dezrădăcinau prea uşor.

În anul 2011 a ajuns alături de o echipă de voluntari în Negreşti, Vaslui şi, atunci, a înţeles că viaţa ei se va schimba radical. În acel moment, Magda Săvuică s-a lovit pur şi simplu de realitatea cruntă a câtorva oameni care trăiau în condiţii aproape imposibil de imaginat. În timp, acei câţiva oameni s-au transformat în sute de poveşti de viaţă!

Tot atunci, avea să îl cunoască şi pe pastorul Paul Marica, care a impresionat-o prin implicarea sa în viaţa oamenilor nevoiaşi din zonă.

M-a impresionat foarte mult ceea ce am găsit aici. Sărăcia cruntă din viaţa acestor familii care trăiau pur şi simplu în condiţii greu de imaginat, au făcut brusc ca toate problemele mele să pară mai mici sau chiar neînsemnate.

Din momentul respectiv, Magda Săvuică a început să strângă fonduri şi să meargă de două ori pe an la Negreşti. După aproape 7 ani de drumuri, de oboseală, depresie chiar, Magda şi-a dat demisia de la muncă şi în 2018 s-a mutat la Negreşti.

Magda Săvuică, povestitor care încearcă să pună în cuvinte ceea ce trăieşte

Magda Săvuică ştie cel mai bine că, într-o eră în care greu ne putem imagina viața fără utilităţi de bază, fără curent electric, apă potabilă, paturi, ferestre, mâncând la câteva zile, există oameni nevoiţi să îşi ducă în acest fel traiul şi să se adapteze.

Oamenii trebuiesc ajutaţi şi nu judecaţi. Trebuiesc reabilitaţi şi nu etichetaţi sau marginalizaţi. Situaţia lor se datorează unei societăţi haotice, a lipsei de educaţie şi de viziune. Sigur, acestea se leagă, dar când te naşti într-o familie care are acelaşi istoric în ce priveşte sărăcia, lipsa de educaţie, abuzurile sau alcoolul este greu cumva să crezi în şanse sau în faptul că poţi să îţi depăşeşti condiţia.

Descurajată uneori, Magda simte că orice ar face, nu reuşeşte să îi scoată din zona lor gri, că nu îi poate ambiţiona să vadă mai departe de problemele lor, de condiţia lor. Chiar şi aşa, ea continuă să spere şi să ajute, crezând în ideea că poate măcar viaţa unor copii se va putea schimba în mai bine.

Pentru a face oamenii să îi înţeleagă munca şi poveştile de viaţă ale acestor familii, Magda a început să scrie un fel de jurnal online pe facebook, dar şi pe site-ul „Asociaţiei Dragoste Desculţă”.

Magda a ajuns pe pagina Asociaţiei de pe Facebook, la Ziua 69, anul 2: „Viaţa de la oraşe e aşa de diferită de realitatea din satele astea prin Vaslui. Parcă-s două filme cu profil diferit, dar care se întâmplă simultan la câteva sute de km distanţă. Într-unul din satele unde activam s-a întâmplat ieri o tragedie. Un copil de doar 1 an a fost găsit mort ieri dimineaţa. Făcuse febră în timpul nopţii, nu au avut medicamente să-l trateze, a făcut convulsii febrile şi până dimineaţa nu a mai fost.”

Această zi de jurnal îmi aminteşte despre cum a făcut ea cunoştinţă cu aceste cazuri umanitare şi sociale. Moș Ștefan care a luat în cămăruța lui 5 copii pentru a-i îngriji atunci când au rămas fără părinți. Familia îndurerată al cărei copil murise de frigul intrat prin plasticul care ținea loc de ușă. Fetița blondă care s-a liniștit din plâns când am luat-o în brațe și care s-a bucurat când a văzut cadourile.

Aceeași fetiță blondă care murea 2 luni mai târziu deoarece căsuța de lut a luat foc mult prea repede și nu a mai putut fi salvată. Povești spuse cu durere în zona județului Vaslui.

Atunci, viaţa ei s-a schimbat şi ştia că nu va mai putea niciodată dormi liniştită în confortul locuinţei sale din Bucureşti, în timp ce alţii mor de frig, de foame şi de lipsă de speranță.

 „Dragoste desculţă” s-a născut din dragoste faţă de oameni şi din multă credinţă faţă de Dumnezeu

Mulţi se ascund într-o carapace sub care se simt mai puţin vulnerabili. Unde dacă nu văd moartea, sărăcia, boala, simt că ele nu există.

În multe zone ale ţării, copii mor îngheţaţi de frig sau de foame. Merg desculţi la grădiniţă. Se sting în dureri crunte pe paturi de spital sau acasă, pe lutul bojdeucilor.

Cred că ne place să ne închidem în cutiuţa noastră şi să ignorăm pe cei din jur etichetându-i. Dar oamenii când au fost creaţi, Dumnezeu i-a chemat din nefiinţă în fiinţă după numele lor mic, a şoptit cu dragoste: Vasilică, Magda, Georgică etc. Aşa am rămas cu toţii în ochii Lui, rătăciţi sau aproape de El, cel care nu ne pune etichete şi ne acordă mereu şi mereu prezumţia de nevinovăţie sau Mila Lui pentru a încerca din nou şi din nou.

Ca să ne scuzăm lipsa de reacţie şi de responsabilitate faţă de oamenii de lângă noi mai puţin norocoşi, scoatem din mânecă tot felul de şabloane şi etichete. Arătăm cu degetul către ei şi îi considerăm ţigani, puturoşi, asistaţi, iresponsabili. Pe femei le judecăm şi mai mult, sub pretextul că nu ar fi trebuit să facă copii în anumite condiţii sau ar fi trebuit să plece de lângă soţul violent în alte condiţii.

În fond, problemele sunt mult mai profunde, iar în fapt, nu este dreptul nostru să îi judecăm ci să ajutăm sau măcar să nu desconsiderăm. Într-o societate superficială, probleme acestor năpăstuiţi devin şi mai acute şi mai profunde, din lipsa de empatie şi de profunzime.

Accesul la educaţie, implicarea administraţiilor locale, a asistenţei sociale (la un nivel mult mai uman), poate sunt acelea care ar face diferenţa şi care poate ar fi schimbat foarte multe în cazul familiilor pe care Magda le ajută fără să se întrebe, să judece sau să emită vreo aroganţă. Deşi ea, poate că ar avea dreptul!

Rămâi umil, respectă-i pe cei din jur, dă-ţi voie să crezi în minuni

Mulţi dintre noi nu ne descurcăm cu propriile noastre probleme minore în comparaţie cu altele. Magda în schimb aleargă de una singură pe toate coclaurile, prin toate bordeiele şi mahalalele. Ascultă oamenii, caută soluţii şi aduce speranţe de viaţă şi de bine.

Cum face, nu ştiu?! Ştiu doar că, deşi s-a lovit de situaţii grele, de firea umană care stipulează situaţiile, manipulează, bârfeşte, a încercat mereu să treacă peste acestea şi să fie acolo unde trebuie. Recunoaşte că de multe ori nu a înţeles anumite familii sau femei pe care le-a ajutat şi care au reacţionat neaşteptat, dar nu îşi asumă dreptul să judece. Cel mult să încerce să înţeleagă sau să aprofundeze şi mai mult pe viitor.

Magda Săvuică

Ce face Magda Săvuică am văzut cu toţii, dar cine este ea şi de unde vine, mi-am dorit tare mult să aflu ca să pot înţelege de unde i se trage această energie divină şi spiritul plin de umanitate şi bunătate.

Magda a crescut în mijlocul unei familii numeroase, ei fiind 12 copii. Tatăl ei este pastor într-o comunitate mică lângă Bucureşti, lucru care m-a făcut să înţeleg clar ca lumina zilei de unde are ea impregnată în suflet şi mentalitate empatia, iubirea faţă de aproape, de Dumnezeu şi dorinţa de a ajuta oamenii nevoiaşi.

Magda iubeşte oamenii în vârstă care îşi fac curaj pentru un zâmbet când vrei să le cumperi o îngheţată. Iubeşte ochii miraţi ai copiilor care nu ştiu că ei s-au născut într-o lume fără prea multe şanse. În general, iubeşte ceea ce face.

Iubesc iubirea care se naşte în mine de când m-am ataşat de nişte oameni care „nu merită” şi pentru care toată lumea îmi spune că mă consum degeaba. Este o altfel de dragoste. E dragoste desculţă!

Magda nu are copiii săi încă, dar are în grijă două fetiţe, pe Teodora şi Roxana de care s-a ataşat extraordinar de mult. Nu-și poate închipui viața în altă parte, decât lângă ele.

Zâmbind, recunoaşte că nu regretă nicio clipă cât de mult a investit sentimental, emoţional şi sub alte forme în oamenii de care s-a ataşat şi în fetele sale.

Doar alături de fete, Magda și-a dat seama că viaţa ei a fost una privilegiată şi fără de griji. Dacă vreodată acestea au existat, ele pălesc în comparaţie cu ceea ce au trăit Roxana și Teodora.

Om frumos, modest, plin de seninătate, deşi simt că în sufletul ei a adunat drame şi dureri din fiecare om şi poveste pe care a trăit-o, Magda spune despre ea că nu se consideră geniu, nici măcar vreun elev sau student care a excelat în ceva. Crede sincer că nu are nicio calitate care să o deosebească neapărat în mulţime.

Spune despre ea că este doar o picătură de suflet într-un ocean de oameni. O altă viaţă într-o lume complexă şi nedreaptă cu unii, inegală în şanse. O femeie care a decis să nu stea cu capul în nisip precum struţii.

Cuvânt de încheiere

Într-o lume care parcă este din ce în ce mai departe de ceea ce ar trebui să fie, se nasc uneori oameni cu destine speciale care au capacitatea de a schimba şi chiar salva vieţile celor pe care în drumul lor. Îngeri care din cauza faptului că ne le putem vedea aripile, îi numim, simplu, Magda.

Magda Săvuică

Consider că nu este nicio greşeală în felul sau locul în care ne naştem. Toate au o logică şi un scop. Este deci, o bucurie. O bucurie că locuim într-o Românie în care sunt atât de multe lucruri de făcut şi în care este atât loc de făcut bine. Că rău se face destul!

Nu degeaba am lăsat acest citat al Magdei aici. Ca să ne fie şi mai clar faptul că unii oameni pur şi simplu fac diferenţa prin unicitatea şi autenticitatea propriilor suflete şi modestii ieşite din comun. A unui bun simţ înnăscut şi antrenat cumva de felul de a fi!

Pentru Magda Săvuică, bunătatea este nu stare de spirit ci o stare de a fi! Şi ar fi bine să se ia la câţi mai mulţi dintre noi. Aşa, am putea înmulţi talanţii şi am transforma această Românie a sărăciei, într-o României a lucrurilor făcute din suflet pentru suflete!

Dacă vreţi să fiţi alături de Magda, puteţi face donaţii în bani sau puteţi trimite la sediul asociaţiei din Negreşti bunuri de toate felurile. De la lemne, alimente, pachete pentru proaspete mămici (siropuri, biberoane, scutece, hăinuţe) până la ghete şi haine pentru copiii care merg la şcoală, rechizite, pături groase, aşternuturi, alimente, electrocasnice, mobilier. Cei mai curajoşi, puteţi „adopta” o familie, ceea ce înseamnă că vă veţi ocupa de la depărtare (sau nu) de bunăstarea lor.

E nevoie de dragoste în multe forme. Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă.

ASOCIATIA DRAGOSTE DESCULTA
Banca Comerciala Romana
IBAN ROL: RO30RNCB0262161578590001
IBAN EURO: RO03RNCB0262161578590002
SWIFT: RNCB RO BU

Adresa pentru primirea coletelor

Magda Săvuică
Str. Mihail Kogalniceanu, nr 27A
Oras: Negresti
Cod postal 735200
Jud. Vaslui
*Telefon: 0741 010 988

 

Ohara Donovetsky, omul, femeia, scriitoarea şi profesoara care, dacă nu era, trebuia inventată

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică,

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

 

Echipa de la Elita României

elita

Pe la mijlocul lui martie, ne-am dat seama de un lucru. Noi la #ElitaRomaniei realizam portretele celor care schimba Romania. Sunt deja 160 astfel de portrete, insa lipsesc 12… Portretele celor care va aduc atatea si atatea surse de inspiratie!

Asa ca am suflecat manecile, am facut un tur de forta insemnand 12 reportaje in vreo 10 zile și am decis.

Toata saptamana viitoare, vom posta aceste articole, in care veti descoperi povesti de viata cu nimic mai prejos decat cele cu care v-am obisnuit!

Ei sunt elita jurnalismului romanesc, iar incepand de maine, ii veti cunoaste si mai bine, unul cate unul!

Saptamana Mare este complet dedicata unei echipe mari: #EchipaDeElita, poate cea mai puternica din media online romaneasca! De la stanga la dreapta, de sus in jos:

Daniela Palade Teodorescu
Florin Caramavrov
Dani Godja
Ramona Sandrina
Bogdan Socol
Mitrea Bogdan
Roxana Elena Roseti
Lavinia Peter
Oana Păuna
Camelia Starcescu
Adina Lukacs
Robert Popa

Pregatiti-va asadar de o gama extrem de variata de trairi!

Florii binecuvântate

57425213_2703497709665541_3041141105346215936_n

57504452_2703497766332202_5634029947321319424_n

Astăzi, celebrăm cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele ! În ziua sfântă de Florii, creștinii ortodocși sărbătoresc intrarea Domnului Hristos în Ierusalim, înainte de Patimile și Învierea Sa.

Tuturor sărbătoriților zilei, vă doresc un gând binecuvântat, în lumina credinței care, de fiecare dată, ne-a unit!

Creştinilor catolici, le urez un Paşte luminat si binecuvântat!

fără chipuri cioplite

92d4c761654266e65c0fadffdb1a238f

în tine…
mă întorc

de fiecare dată
când mi-e prea frig în viaţă
sau mi-e prea greu cu mine

nu iau cu mine nimic
decât sufletul,
iar în palme,
o flacără ce nu se mai stinge

mă descalţ încet de tristeţi şi dureri,
de amăgiri şi abisuri deşarte,
îmi las lacrimile aninate pe gene
şi intru tiptil ca şi o adiere
sau ca o părere
în fiecare gând de al tău,
în fiecare răsuflare,
în fiecare murmur interzis

nu ştiu cum însă,
de fiecare dată tresari,
de fiecare dată fruntea ta se apasă
de atâta eu…
şi fără să ştii îmi iei mâinile
în mâinile tale
şi ţi le treci prin păr,
peste ochii încă atât de frumoşi,
peste buze
şi le afunzi în piept până în inimă,
iar apoi zâmbeşti amintiri…
amintiri nepârguite
şoptindu-mă atât, atât de aproape
de inima mea,
iar eu stau ghemuită în tine
şi te privesc

eşti primul şi ultimul meu templu
fără chipuri cioplite
unde
mă întorc

de fiecare dată
când mi-e prea frig în viaţă
sau mi-e prea greu cu mine
de-atâta tu
şi plâng o lacrimă căpruie

de fiecare dată ultima

(din volumul lansat “farul de la capătul tuturor lumilor mele”)