©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

42711120_469298173571172_6351199136821280768_n

Dincolo de orice altceva, am înțeles încă o dată cât de mult, viața este despre viață. Nu perfectă, nu o mașină de împlinit vise, dar de trăit. Ce poți, cum poți, la un anume timp. Trebuie să înțelegem că asta avem: o familie, pe noi, pe cineva pe care îl iubim și este îndeajuns ceea ce am primit.

Sigur, unii primim mai mult, alții mai puțin, alții viață lungă, povești uimitoare, călătorii, alții cancere, lupte, greutăți. Dar nimeni nu spune că toți ne naștem să trăim aceleași experiențe. Fiecare cu ale lui. Am văzut câteva filme zilele acestea. Se pare că oamenii înțeleg foarte greu că viața nu are manual de utilizare. Nu are fișă tehnică. Și se pare că devenim din ce în ce mai mult o societate desuflețită. Nu mă mai doare. Am înțeles că face parte din evoluție sau involuție. Depinde de noi toți cum vom înțelege ce să facem mai departe. Individual nu schimbăm lucrurile decât într-un cerc foarte restrâns și cel mai mult pentru noi înșine.

Oamenii nu vor să accepte că boala, cancerul, accidentele, li se pot întâmpla și lor. Cred că înainte de nepăsare este un fel de instinct de conservare. O carapace care ne ține în afara lucrurilor care ne pot răni și dezechilibra. Unii reacționează, sunt acolo. Alții sunt închiși în carapace. Alții s-au dezumanizat. Nu îi judec. Nu știu ce poate aduce omul în faza în care renunța la orice moralitate, suflet, conștiință. Observ că omenirea începe să fugă de responsabilitatea de părinte, de familie, de relație. Este și asta o consecință a alegerilor noastre ca omenire, de-a lungul vremurilor.

În tot acest amalgam cu oameni, alegeri, temeri, am ales să fiu mamă. Să cresc cu copila mea. Să scriu despre viață, frumos, iubire și oameni. Unii spun că sunt defectă. Alții că alerg împotriva vremurilor și înot contra valurilor. Unii mă judecă, alții mă înțeleg. Chestia este că nu am trăit niciodată după reguli sau opinii. Eu sunt un om de cursă lungă. Nu îmi place să trăiesc fără viziune. Nu îmi fac planuri, dar de regulă îmi împlinesc visurile. Planurile mele țin de suflet. Am trăit așa cum am știut, cum am putut și mi-am creat regulile mele.

Nu alerg împotriva a nimic ci în ciuda valurilor, eu dau din mâini, mă țin la suprafață, încerc să supraviețuiesc și eu în această lume, cu viața care mi s-a dat. Și vreau să înaintez. Nu e nimic greșit în a vrea să trăiești și să te bucuri de călătoria pe care o faci, de oamenii pe care îi ai alături! În călătoria asta, mie mi-a plăcut să o am alături de mine, pe fiica mea. Și nu văd nimic rău în asta. Alții aleg un partener. Alții prietenii. Alții pachetul de țigări, rucsacul și o sticlă de whisky. Eu am ales-o pe Augusta, un rucsac, uneori o sticlă, alteori o vată de zahăr, câteodată o bere la 320ml cu căpșuni și de cele mai multe ori cicolată amăruie. Și întotdeauna, mânuța ei în mâna mea! Așa, am înțeles că pot citi orice hartă a lumii și a vieții! Toate punctele cardinale sunt la mine!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona Sandrina)

În fiecare din noi sunt destui îngeri care să ne salveze și destui demoni care să ne înghită!

1458557_776994668982531_350412006_n

 

De nimic nu îmi este mai dor, cum îmi este de firesc, umanitate și bunătate! Bunătatea aia caldă, a inimii curate, deschide, neivadată de frustrări, temeri și complexe.

Paradoxul timpurilor în care trăim este că deși oamenii pretind că au nevoie unii de alții, că vor să fie iubiți, se închid în ei, resping iubirea și croșetează din propriile lor iluzii, lumi în care nimeni nu poate pătrunde. Cumva, nu politica, nu societatea, nu progresismul este cel care ne desparte, ci inima noastră! Ea este singura care poate face separarea și distincția clară dintre bine și rău, ură și iubire, loialitate sau trădare! O linie, asemeni unui ax al Pământului, care ar trebui să ne treacă prin inimi, ale noastre ale fiecăruia și apoi ale tururor, în orice colțișor de lume ar fi! Această linie, nu trebuie să ne treacă prin inimi ca să ne despartă pe longitudinea și latitudinea omenirii, sufletului, spiritului ci, să ne unească pe toate coordonatele umane!

Nu cred în răutate deplină, cum nu cred în bunătate deplină! În fiecare din noi sunt destui îngeri care să ne salveze și destui demoni care să ne înghită! De noi depinde însă, ce alegem să creștem în inimile noastre: îngerii sau demonii! și tot de noi depinde ce eliberăm apoi! Frumosul sau răul!

© Stol de rândunici, copilăria! – Iuaneeeeee, hai acasă!

 

Moșu Bun, așa cum îi spun eu la tatăl lui bunu, se născuse acolo în Cheile Râmețului, departe de civilizație, în locuri în care de jur împrejur nu vedeai decât doline, turnuri, peșteri, grohotișuri, creste care sărută cerul de un albastru incredibil, înconjurate de păduri, pajiști și fânețe, în care mișună toate vietățile pământului și care miros a acasă. Sora lui Moșu Bun, locuia la un deal distanță. Doar că nu se putea vedea casa, că era în oala dealului, cum spun cei de pe acolo. Adică, în vale. Dar ei aveau un fel al lor de a comunica. Când vroiau să vorbească, Moșul ieșea afară, ducea palmele ca un con la gură și o striga, iar după câteva clipe, din verdele acela crud și reavăn se întorcea glasul femeii. Câteodată, sus, sus, departe, pe drumul acela mic, îngust și șerpuit, numai din praf și pietre, trecea câte o rată. Șoferul oprea și striga către ei dacă vor să meargă la oraș. Așa ajungeau ei la oraș. În Teiuș, Aiud sau Alba să își cumpere ce aveau nevoie, când aveau nevoie. Numai că ei nu prea aveau nevoie de nimic. Numa de petrol pentru lampă. Lumina lor, era o lampă cu petrol. Sau o  luminare, cum spunea bunicul. Casa lui Moșu Bun era din scânduri vopsite cu albastru. Că acolo era pădurea. Scânduri brute, curățate și îndreptate de mâinile lui de meșter. Spatele casei este proptit direct pe stânca muntelui, care o ține parcă în palma sa puternică. Parte din el, iar el parte din ea. În față, este urcată pe două bârne groase de lemn. Cam de 2 metri. Are o cameră mare, iar sub casă, este un beci. Pe sub casă trece un pârâu de munte mic, cristalin și repede. Ca o dâră de viață prin care, uneori, apărea câte un păstrăv. Moșu confecționa viori din inimă de cireș. Era șchiop, timid, dar bun la suflet ca sfinții. Viorile lui au ajuns acuma viori de colecție, dar mie nu mi-a fost dat să pot ține vreuna în mână. Într-o zi, o cunoscuse pe mama lui bunu. După ce Ion veni pe lume, Mamă Bună muri. Tânără. Ion avea 4 ani. Moșu, de durerea din suflet începu să se stingă. O iubise dumnezeiește. Iar ea pe el. Îl îmbrățișă pe Ion, îl sărută pe frunte, pe mâini și îi spuse să își pună desaga cea pregătită de el în spate, să urce la calea aceea pe care trecea rata și să meargă ușor până la Măria, iar Dumnezeu va ști ce să facă cu el mai departe. Ion îl ascultă. Nu avea cum să știe că era ultima oară când îl vedea pe tatăl său. Vitreg, dar blând și bun ca soarele și pâinea din cuptor. Îl îngrijise, îl iubise ca pe ochii din cap. După mama lui, Moșu era singurul care l-a iubit necondiționat pe lumea asta. La 4 ani, Ion devenea slugă. Ducea boii la câmp și dormea cu ei în grajd. Visa la lumea de dincolo de munte și păduri. La orașe. Într-o zi, l-a văzut un șofer de rată și i-a fost drag. L-a luat ca un fel de copil de suflet, l-a dat la școală și așa a ajuns Ion șofer de rată. Avea să treacă de multe ori prin locul de unde, în sufletul lui încă mai auzea cum Moșu încerca viorile, iar mama îl chema dulce la mâncare. După o vreme, Ion le uită vocile, dar niciodată nu uită să îi pomenească. La casa părintească a mai fost doar de două ori. O dată cu tata și o dată cu mine. Ion este bunicul meu. De aia sunt eu lipită de pământul românesc, de verde, de munte și de cer. Acolo mi-s rădăcinile. Adânci. În munții ceia înalți de calcar ai Trascăului pe unde râul Mânăstirii sau Geoagiului cum se știe și-a făcut potecă de basm, străbătându-i ca o șerpuire de poveste. Peste tot numai aluni, fagi, brazi și florile voinicului. Păsări și moara veche de apă. Clopotele și toaca Mănăstirii. Uneori, când viața îmi dă răgaz, merg pe acolo să culeg bureți, fragi și alune. Îmi amintesc de bunul cum mă ducea la cules și cum venea acasă cu brațele pline de bunătăți pentru mine. Uneori, mă ducea la șezătorile de acolo. Vara și toamna. Dormeam în podul grajdului sau sus pe claiele de fân. Numai țârâit de greieri și lăcuste. Miros și râset de bunic, povești frumoase, dar grele de viață. Bunul știa cât iubesc eu natura și îmi spunea: Ramonuță! Niciodată, numele meu nu a sunat mai frumos decât rostit de bunul. Om calm, blând, poate prea blând, mereu, dar mereu râzâtor, pus pe glume și șotii și cu drag de Dumnezeu. Avea în cursă o cutiuță în care oamenii puneau bacșișul. Era al meu tot când mergeam la el în vacanțe. Și avea un scăunel mic, pe care îl ținea mereu lângă scaunul șoferului. Acolo stătea Ramonuța lui când îl însoțea în cursă. Într-o vacanță, când am mers la Aiud, l-am găsit mergând către casă. Avea mâna într-o fașă și era palid. Apoi, într-o zi, nu s-a mai putut ridica din pat. Avea temperatură internă mare. O ciroză. Când a fost mic, făcuse hepatită. Netratată. Și acum, boala se întorcea să mi-l ia pe Iuăn al meu. L-am dus la spital, dar l-au dat acasă. Nu am înțeles atunci de ce. Bunul însă, râdea. Eu stăteam lângă el și am făcut un evantai mare, din coperțile unui bloc de desen cu care îi făceam vânt. Și îi puneam pe burtă mereu câte un prosop umed. Bunul îmi spunea: Bată-te norocul și binele, Ramonuță, ce idei îți vin! Îmi venea din iubire pentru el. Într-o dimineață, am mers cu mama către Oradea. Mi-am luat rămas bun de la bunul. L-am strâns tare în brațe, cât pentru o viață. Bănuiam poate, dar nu vroiam să cred că de pe acum, Moșul meu Iuăn , cum se zice prin locurile alea, avea să plece la îngeri, să îl audă pe Tată Bun și Mamă Bună din nou. Câteodată doar, când trec pe la Bojdeuca lui, cum îi spunea el, îl aud strigând: Ramonuțăăăăă! Ramonuțăăăăă! și apoi, râsul lui umple valea, munții și pădurile. Eu nu o să îi uit vorba și râsetul niciodată. Și când mă uit adânc pe drum, îl pot vedea cum vine cu brațele pline de caș, urdă, alune și lapte de bivoliță! Sărumâna, bunule. Într-o zi, o să fac mâna con și te-oi striga din inima Trascăului: Iuaneeeeeeeee! Iuaneeeeeeeee! Hai acasă, Iuaneeeee, că mi-e dor de tine!, iar tu o să mă auzi din Cheile Îngerilor și o să cugeți câteva clipe peste fruntea mea de om mare de pe acuma, Bunule!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

Construiește partitura și vei avea cântecul mereu la tine!

Tot mai mult, în ultima vreme, oamenii vorbesc despre fericire. Sau nefericire. Mulți oameni, au devenit nefericiți, triști, neîncrezători. Un rod al unei societăți care se îngrijește mai mult de consum decât de fericire și de suflet!

Am ajuns ca totul să fie de vânzare, iar fizicul și sexul se vând cel mai bine. Inclusiv marile guverne ale lumii cuceresc voturi pe promisiuni de acest gen. Nu mai este o noutate că un element atât de intim a devenit atât de vulgarizat. Și e trist.

E trist că până și Bisericile se golesc. În primul rând de Preoți adevărați, pioși, care ar trebui să salveze sufletele. Ar trebui să le ofere calea către o parte a acestei fericirii. sau măcar liniște. Umplem Bisericile de aur și le golim de Dumnezeu și de spirit! Le umplem cu goliciunea din noi!

Ignoranța și aroganța umană, merge mână în mână cu nefericirea cu care ne înconjurăm. Și pe care o așteptăm sau o căutăm de parcă fericirea e un loc de vacanță pe care ar trebui sigur să îl găsești undeva anume!

Fericirea nu e un loc unde să mergi când totul în jur se năruiește ci este locul pe care noi trebuie să îl construim din toate acele ziduri sau vise surpate și abandonate! Le culegem, le dăm un sens, un țel, creăm o viziune a ce ne dorim și lucrăm la ele. Nimic nu cade din cer!

Nu există o insulă a fericirii și chiar dacă ar exista, după un timp ne-am da seama că am consumat tot ce ne oferă ea și ne dorim altceva! Fericirea nu este continuă! Are și ține ritmul inimii! Câteodată o simți, câteodată nu!

Construiește partitura și vei avea cântecul mereu la tine! Și înțelege că fericirea nu trebuie să fie egoistă, individuală sau trufașă! Aceea e doar o iluzie! Fericirea este ceva care creează și ea fericire la rândul ei!

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama.

– Mami, eu îmi doresc într-o zi să prind soarele! O să pot?
– Bineînțeles că ai să poți! Oamenii, draga mamei, pot orice! Oamenii nu au limite decât dacă ei înșiși și le pun! Ia privește în dreapta și stânga ta, în sus, în jos! Vezi vreo limită?
– Păi pământul!
– Păi, da valea aia unde pescuiești tu? Uite, e mai jos decât unde stai tu! Vezi? Apa nu crede în limite! A înaintat, a înaintat, până a săpat în pământ un drum ca să călătorească!
– Și călătorește la infinit?
– Da!
– Cum??? Că bunu spune că nu e lungă valea!
– Nu este. Bunul are dreptate! Dar valea asta se aruncă în alt râu! Se scladă și valea în râu! Râul în fluviu, fluviile în mare, iar mările în oceane!
– Păi și atunci, vezi că nu este infinită?
– Este! Apa din oceane se evaporă, ajunge nori și apoi, ajunge iar aici, în valea ta, în grădină, în răuri, oceane! Totul este cumva ciclic, nesfârșit!
– Mami, atunci pot prinde soarele!
– Tu poți orice! Trebuie doar să crezi asta și să găsești înțelepciunea de a-ți atinge toate visele!
– Mami, dar dacă toate în natură sunt așa, oamenii de ce mor și nu mai revin?
– Păi, bunica mea spunea că oamenii când mor se mută în stele și ne protejează de acolo de sus. Eu cred, că dacă toate sunt ciclice și viața este. Noi cunoaștem omul sub formă de trup. Nu știm cum ne vizitează după ce moare. poate e ploaia care ne udă chipul! Poate e raza de soare! Poate e vântul care ne zburzulește părul! Sau poate, ne mutăm în voi, copiii! stăm pitiți acolo în inimile voastre și vă iubim cu fiecare bătaie!
– Tu o să te muți în stele mami?
– Eu mă mut în inimioara ta, Augusta! Iar inimioara ta va ști!
– Mamiiiiiiiii, mamiiii, uite, am prins soarele!
– Vezi și nici nu a trebuit să zbori! Și ești un gândăcel micuț! Dar când vei fi mare? Vei cuceri Universul, fata mea! Trebuie doar să crezi în tine că poți!
– Cu tine, pot toate!
– Nu, Augusta! Cu mine le înveți pe toate până le vei învăța cu tine! Cu tine le poți pe toate!
Și soarele stătea cuminte în undița Augustei. O undiță făcută dintr-o creangă de măr, cu o ață albă și un ac de gămălie. Uneori, cu cele mai firești și nebănuite unelte, putem dresa munții și avea cerul! Nu e nevoie să avem tehnologie avansată ca să reușim sau să credem în noi! Trebuie să știm că dacă ne suntem la îndemână, avem de toate!
(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)

Sâmbătă cu zâmbete de liliac și iasomie vă doresc!

5a9bc746e80a1c11eb613304e3b81a3c

În viaţă nu călătorim singuri. Fiecare om lasă în noi un semn de carte pe care îl descoperim mai devreme sau mai târziu. Trebuie doar ca printre asemănări să ştim să ne regăsim, să ne recunoaştem şi să ne iubim individualitatea ! Oamenii pe care îi atingem şi care ne ating de-a lungul drumului nostru sunt culorile care ne transformă în cel mai frumos curcubeu, iar iubirea şi credinţa sunt cele care ne dau strălucirea!

Sâmbătă cu zâmbete de liliac și iasomie vă doresc!

icoană

650cc104faee82033151144a33a4a464

nopţile aveau forma braţelor tale,
mă ţineau lângă piept şi mă legănau încet
luna mă privea prin ochii tăi
intrând adânc în ai mei şi încălzindu-i
stelele îmi zâmbeau,
iar şoaptele din gând îmi cântau de noapte bună
temerilor din copilărie

mamă

alături de abecedar, nu uitam niciodată
să te aşez pe tine icoană
îmi murmurai din spatele fiecărei litere:
“A, un turn din castel, cu o fereastră micuţă,
B, un bunic burtos şi plin de zâmbet,
C, o jumătate de lună frumoasă…”
uite aşa am învăţat eu să cresc până la nori

fată

ploile aveau gustul lacrimilor tale când plecam
în vacanţe la bunica
sau mai departe pe drumul unde se duc copiii,
drumul paşilor: un pas, doi paşi, treizeci de paşi, patruzeci,
tu îmi rămâi undeva departe tresărindu-mi în suflet,
ori de câte ori privesc peste umăr
în locul unde îţi deschizi aripile

mamă

mi-a crescut numărul la pantofi, puloverele mi-au rămas mici,
rochiţele le-ai aşezat pe păpuşi,
tu eşti un pic mai mică, mai căruntă,
uneori aş jura că încapi în cămaşa mea de altădată
ştii tu, cea de dantelă în care mă îmbrăcai altar ţie
gândurile îţi sunt mai multe, dar mai aproape,
de mine, icoana altcuiva

fată-mamă

(Icoană, Sandrina-Ramona~Lady Allia)

©Bună, Baby! – cântecul rândunicilor

3c21c0cd94f52cc93e023c9559a654e1

uneori, încerc să ajung la mine
luându-mă la pas
vreau să alerg de la stânga la dreapta,
de sus în jos
cineva mi-a spus, mai demult ca pe o poveste
că nu trebuie să cobor
adânc în mine şi nu trebuie să caut prea mult
ca să mă găsesc
deoarece adâncul meu este tot la suprafață
o apă în care oamenii se oglindesc frumos
poate mai frumoși decât se știu,
dar eu știu că adâncurile din noi
sunt cele în care avem cele mai senine ape
și cele mai ascunse doruri
pe care le culegem în pumni,
ne adăpăm din ele plini de sete ca să putem
înainta zilelor ce vor urma,
apoi, stând în liniștea aia grea
mi se părea că aud ceva în mine,
prelung, frumos ca un vânt pe care
nu l-am mai auzit în vânteza mea născocită
de o minte de copil care aleargă desculț prin gânduri
ce frumos vorbea, iar eu am simțit să mă iau de mână
să mă așez lângă mine, să așez fantasme
care mi-au colindat fiinţa cândva, demult, când eu mă
căutam, mă adunam, mă transformam, mă cunoșteam
ciudat cum toți au stat în mine să mă aştepte, știind
că mă voi întoarce cândva,
iar rândunicile cântă,
se întorc toate la cuib
cu mine,
în mine,
ca mine

(cântecul rândunicilor, Ramona Sandrina)