©Jurnalul unei copilării. Eu și mama.

– Mami, eu îmi doresc într-o zi să prind soarele! O să pot?

– Bineînțeles că ai să poți! Oamenii, draga mamei, pot orice! Oamenii nu au limite decât dacă ei înșiși și le pun! Ia privește în dreapta și stânga ta, în sus, în jos! Vezi vreo limită?

– Păi pământul!

– Păi, da valea aia unde pescuiești tu? Uite, e mai jos decât unde stai tu! Vezi? Apa nu crede în limite! A înaintat, a înaintat, până a săpat în pământ un drum ca să călătorească!

– Și călătorește la infinit?

– Da!

– Cum??? Că bunu spune că nu e lungă valea!

– Nu este. Bunul are dreptate! Dar valea asta se aruncă în alt râu! Se scladă și valea în râu! Râul în fluviu, fluviile în mare, iar mările în oceane!

– Păi și atunci, vezi că nu este infinită?

– Este! Apa din oceane se evaporă, ajunge nori și apoi, ajunge iar aici, în valea ta, în grădină, în răuri, oceane! Totul este cumva ciclic, nesfârșit!

– Mami, atunci pot prinde soarele!

– Tu poți orice! Trebuie doar să crezi asta și să găsești înțelepciunea de a-ți atinge toate visele!

– Mami, dar dacă toate în natură sunt așa, oamenii de ce mor și nu mai revin?

– Păi, bunica mea spunea că oamenii când mor se mută în stele și ne protejează de acolo de sus. Eu cred, că dacă toate sunt ciclice și viața este. Noi cunoaștem omul sub formă de trup. Nu știm cum ne vizitează după ce moare. poate e ploaia care ne udă chipul! Poate e raza de soare! Poate e vântul care ne zburzulește părul! Sau poate, ne mutăm în voi, copiii! stăm pitiți acolo în inimile voastre și vă iubim cu fiecare bătaie!

– Tu o să te muți în stele mami?

– Eu mă mut în inimioara ta, Augusta! Iar inimioara ta va ști!

– Mamiiiiiiiii, mamiiii, uite, am prins soarele!

– Vezi și nici nu a trebuit să zbori! Și ești un gândăcel micuț! Dar când vei fi mare? Vei cuceri Universul, fata mea! Trebuie doar să crezi în tine că poți!

– Cu tine, pot toate!

– Nu, Augusta! Cu mine le înveți pe toate până le vei învăța cu tine! Cu tine le poți pe toate!

Și soarele stătea cuminte în undița Augustei. O undiță făcută dintr-o creangă de măr, cu o ață albă și un ac de gămălie. Uneori, cu cele mai firești și nebănuite unelte, putem dresa munții și avea cerul! Nu e nevoie să avem tehnologie avansată ca să reușim sau să credem în noi! Trebuie să știm că dacă ne suntem la îndemână, avem de toate!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)