© Stol de rândunici, copilăria! – Iuaneeeeee, hai acasă!

 

Moșu Bun, așa cum îi spun eu la tatăl lui bunu, se născuse acolo în Cheile Râmețului, departe de civilizație, în locuri în care de jur împrejur nu vedeai decât doline, turnuri, peșteri, grohotișuri, creste care sărută cerul de un albastru incredibil, înconjurate de păduri, pajiști și fânețe, în care mișună toate vietățile pământului și care miros a acasă. Sora lui Moșu Bun, locuia la un deal distanță. Doar că nu se putea vedea casa, că era în oala dealului, cum spun cei de pe acolo. Adică, în vale. Dar ei aveau un fel al lor de a comunica. Când vroiau să vorbească, Moșul ieșea afară, ducea palmele ca un con la gură și o striga, iar după câteva clipe, din verdele acela crud și reavăn se întorcea glasul femeii. Câteodată, sus, sus, departe, pe drumul acela mic, îngust și șerpuit, numai din praf și pietre, trecea câte o rată. Șoferul oprea și striga către ei dacă vor să meargă la oraș. Așa ajungeau ei la oraș. În Teiuș, Aiud sau Alba să își cumpere ce aveau nevoie, când aveau nevoie. Numai că ei nu prea aveau nevoie de nimic. Numa de petrol pentru lampă. Lumina lor, era o lampă cu petrol. Sau o  luminare, cum spunea bunicul. Casa lui Moșu Bun era din scânduri vopsite cu albastru. Că acolo era pădurea. Scânduri brute, curățate și îndreptate de mâinile lui de meșter. Spatele casei este proptit direct pe stânca muntelui, care o ține parcă în palma sa puternică. Parte din el, iar el parte din ea. În față, este urcată pe două bârne groase de lemn. Cam de 2 metri. Are o cameră mare, iar sub casă, este un beci. Pe sub casă trece un pârâu de munte mic, cristalin și repede. Ca o dâră de viață prin care, uneori, apărea câte un păstrăv. Moșu confecționa viori din inimă de cireș. Era șchiop, timid, dar bun la suflet ca sfinții. Viorile lui au ajuns acuma viori de colecție, dar mie nu mi-a fost dat să pot ține vreuna în mână. Într-o zi, o cunoscuse pe mama lui bunu. După ce Ion veni pe lume, Mamă Bună muri. Tânără. Ion avea 4 ani. Moșu, de durerea din suflet începu să se stingă. O iubise dumnezeiește. Iar ea pe el. Îl îmbrățișă pe Ion, îl sărută pe frunte, pe mâini și îi spuse să își pună desaga cea pregătită de el în spate, să urce la calea aceea pe care trecea rata și să meargă ușor până la Măria, iar Dumnezeu va ști ce să facă cu el mai departe. Ion îl ascultă. Nu avea cum să știe că era ultima oară când îl vedea pe tatăl său. Vitreg, dar blând și bun ca soarele și pâinea din cuptor. Îl îngrijise, îl iubise ca pe ochii din cap. După mama lui, Moșu era singurul care l-a iubit necondiționat pe lumea asta. La 4 ani, Ion devenea slugă. Ducea boii la câmp și dormea cu ei în grajd. Visa la lumea de dincolo de munte și păduri. La orașe. Într-o zi, l-a văzut un șofer de rată și i-a fost drag. L-a luat ca un fel de copil de suflet, l-a dat la școală și așa a ajuns Ion șofer de rată. Avea să treacă de multe ori prin locul de unde, în sufletul lui încă mai auzea cum Moșu încerca viorile, iar mama îl chema dulce la mâncare. După o vreme, Ion le uită vocile, dar niciodată nu uită să îi pomenească. La casa părintească a mai fost doar de două ori. O dată cu tata și o dată cu mine. Ion este bunicul meu. De aia sunt eu lipită de pământul românesc, de verde, de munte și de cer. Acolo mi-s rădăcinile. Adânci. În munții ceia înalți de calcar ai Trascăului pe unde râul Mânăstirii sau Geoagiului cum se știe și-a făcut potecă de basm, străbătându-i ca o șerpuire de poveste. Peste tot numai aluni, fagi, brazi și florile voinicului. Păsări și moara veche de apă. Clopotele și toaca Mănăstirii. Uneori, când viața îmi dă răgaz, merg pe acolo să culeg bureți, fragi și alune. Îmi amintesc de bunul cum mă ducea la cules și cum venea acasă cu brațele pline de bunătăți pentru mine. Uneori, mă ducea la șezătorile de acolo. Vara și toamna. Dormeam în podul grajdului sau sus pe claiele de fân. Numai țârâit de greieri și lăcuste. Miros și râset de bunic, povești frumoase, dar grele de viață. Bunul știa cât iubesc eu natura și îmi spunea: Ramonuță! Niciodată, numele meu nu a sunat mai frumos decât rostit de bunul. Om calm, blând, poate prea blând, mereu, dar mereu râzâtor, pus pe glume și șotii și cu drag de Dumnezeu. Avea în cursă o cutiuță în care oamenii puneau bacșișul. Era al meu tot când mergeam la el în vacanțe. Și avea un scăunel mic, pe care îl ținea mereu lângă scaunul șoferului. Acolo stătea Ramonuța lui când îl însoțea în cursă. Într-o vacanță, când am mers la Aiud, l-am găsit mergând către casă. Avea mâna într-o fașă și era palid. Apoi, într-o zi, nu s-a mai putut ridica din pat. Avea temperatură internă mare. O ciroză. Când a fost mic, făcuse hepatită. Netratată. Și acum, boala se întorcea să mi-l ia pe Iuăn al meu. L-am dus la spital, dar l-au dat acasă. Nu am înțeles atunci de ce. Bunul însă, râdea. Eu stăteam lângă el și am făcut un evantai mare, din coperțile unui bloc de desen cu care îi făceam vânt. Și îi puneam pe burtă mereu câte un prosop umed. Bunul îmi spunea: Bată-te norocul și binele, Ramonuță, ce idei îți vin! Îmi venea din iubire pentru el. Într-o dimineață, am mers cu mama către Oradea. Mi-am luat rămas bun de la bunul. L-am strâns tare în brațe, cât pentru o viață. Bănuiam poate, dar nu vroiam să cred că de pe acum, Moșul meu Iuăn , cum se zice prin locurile alea, avea să plece la îngeri, să îl audă pe Tată Bun și Mamă Bună din nou. Câteodată doar, când trec pe la Bojdeuca lui, cum îi spunea el, îl aud strigând: Ramonuțăăăăă! Ramonuțăăăăă! și apoi, râsul lui umple valea, munții și pădurile. Eu nu o să îi uit vorba și râsetul niciodată. Și când mă uit adânc pe drum, îl pot vedea cum vine cu brațele pline de caș, urdă, alune și lapte de bivoliță! Sărumâna, bunule. Într-o zi, o să fac mâna con și te-oi striga din inima Trascăului: Iuaneeeeeeeee! Iuaneeeeeeeee! Hai acasă, Iuaneeeee, că mi-e dor de tine!, iar tu o să mă auzi din Cheile Îngerilor și o să cugeți câteva clipe peste fruntea mea de om mare de pe acuma, Bunule!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.