©Sub zodia iubirii

p1025080549-5

Era un soare roșu, care ardea parcă nu doar nisipul de sub tălpile noastre, ci pe noi. Nu doar mâinile, chipul, ci sufletul, topindu-l fără nici o putință de a-l vindeca. Mă priveai adâncindu-te în ochii mei ca într-o fântână în care ai fi vrut să te îneci. Te văd și acum cu te plimbai în sus și în jos, lovind din când în când țărmul apei, frângându-ți mâinile și uneori spunând:

– Ya, Allah!

Apoi te-ai oprit și m-ai întrebat de ce este iubirea atât de necruțătoare. Ca o oază amăgitoare care le apare dervișilor în deșert, ducându-i la pierire.

– Pentru că iubirea, Mohamad este cel mai mare dar de la Dumnezeu și așa trebuie să rămână! Pentru că iubirea aparține doar celor care îndrăznesc, care frâng limite și bariere! Nu am nevoie alături de un bărbat slab care să îmi insufle milă, ci un bărbat puternic care să îmi insufle siguranță, încredere! Vreau să știu că nu ești un înfrânt, că iubirea asta nu este un troc, ci este ceva puternic care ne-a întărit nu doar pe noi, ci pe tine! Ca om!

– Nu înțelegi nimic! Nimic! Lumea mea este diferită! Avem reguli, legi! Tu doar ceri! Ceri totul ca și când altora nu li s-ar cuvine nimic!

Apoi te-ai oprit și m-ai privit. Ai realizat ce ai spus. Cât de adânc ai înfipt pumnalul cuvintelor în singura ființă care te iubea cu adevărat. De fapt tu știai că eu înțeleg. Ba chiar știu.

– Arogantule! M-ai încătușat ani de zile în legile și regulile tale de care nu te puteai rupe. Tu, nu eu! Eu puteam oricând, deoarece eu eram liberă. Dar m-am lăsat încătușată ca să îți arat că așa cum eu mă leg de tine, tu te poți dezlega de ceea ce te țintuiește într-o lume de fum! Amăgitoare! Nu ești în stare de nimic, Mohamad! Nici măcar să recunoști când eșuezi! Nu știi să iubești! Tu încătușezi lumea, nu ea pe tine! Tu te legi de alții, nu ei de tine! Într-o zi ai să înțelegi asta, dar eu voi fi departe, iar pentru tine va fi prea târziu pentru toate!

Și au trecut mulți ani de atunci. De sute de ori a apus și răsăsrit soarele peste mare și deșert. De sute de ori am venit și revenit în locul acela care demult parcă nu îmi mai spunea nimic, dar îmi amintea de mine. Nu știu unde ești, nici ce faci. Sunt zeci de ani de când nici nu mă mai întreb. Lângă mine însă, a crescut o fetiță frumoasă. Are ochii și zâmbetul tău. Și părul negru și buclat, lung. Doar tenul îl are de fildeș și fin ca un porțelan. Încrederea o are de la mine și tot ce are nevoie pentru a putea înfrunta viața și a ști că totul îi stă în putință. Nu ai pierdut nimic, Mohamad! Decât o viață de om și fericirea.

– Mama! Haide să alergăm în mare!

O privesc cum zâmbește liniștită și senină. Fericită! Cum încearcă marea cu vârful degetelor și lovește nisipul țărmului din când în când. Fără să vreau, îi iau chipul în mîini, îi sărut fruntea, ochii și îi spun:

– Înțeleg totul! Dar nu te pot lega de mine, când tu nu te vrei dezlegat de lumea ta!
– Mama?
– Gata, iubita mea! O clipă am avut viziuni. Năluci ale trecutului care m-au bântuit atâta mar de vreme. Acum însă, putem alerga în mare. Au plecat. Sunt în sfârșit liberă!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.