©Sub zodia iubirii

c75351c77c4f00901df2fe22fdd1819f

Am hotărât să scriu despre noi, iubirea mea. Dar nu un roman. Asta nu este o carte oricât de mult ar părea a fi. Este o confesiune. O urmă clară a faptului că noi doi am existat, am fost reali și ne-am iubit dumnezeiește de mult. Și orice aș face, nu treci cu nimic! Și cu nimeni! Mă bântui. Astfel că, am hotărât să îmi exorcizez sentimentele. A mele. A tale. Ale noastre. Pe noi, de noi! M-am gândit că poate așa, va exista o șansă să lăsăm totul să treacă. Să îngropăm în cuvinte, ceea ce noi nu am fost în stare niciodată să trăim până la capăt și am abandonat. Este ca și cum aș privi din afara mea în interiorul meu. Un priveghi sufletesc. Poate după ce vom vedea scris negru pe alb cum am murit noi doi, o să înțelegem să trăim ce ne-a mai rămas. Te voi scrie așa cum ești, așa cum am fost, apăsat, liber, în genunchi, alergând! Te voi iubi, te voi alunga, te voi ucide și te voi învia! Te voi iubi din nou! Voi retrăi, voi răsuci pumnalul până la capăt, iar apoi, voi aștepta să dispărem ca o furtună în deșert, Mohamad! Nu mai sunt urme. Nisipul este la fel, ca și când, nimeni nu a trecut vreodată pe acolo. Furtunile șterg totul de pe suprafața pământului!

„- Și din noi? Cum poate să șteargă o furtună ceva ce ți-e scris direct în sânge? În ADN? Ceva ce te bântuie, dar te alcătuiește pe interior? Te susține tuturor zilelor ce vor fi să fie și fără de care nu ai putea face un pas?! Spune-mi tu, Sora Lunii, cum șterg furtunile iubirea născută de Dumnezeu? Nu există furtună atât de puternică!”

Am să o nasc eu! O furtună care spală sângele, gândurile, inima și naște iasomii! Apoi, vom trăi! Fiecare în colțul lui de lume și de viață. Doar că, eu trebuie să fac aceste însemnări ale existenței noastre. Ca să pot trăi! Trebuie să înțeleg că există viață și după iubire! După unica și marea iubire din viața mea!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

961baee6065eca3d8466c7d86eac91d9

Oamenii sunt asemeni pământului, Mohamad, iar eu am înțeles asta de abia acum, când privesc cum se prăvălesc peste tine bulgării aceia fini, care închid în ei poarta mea spre lume, viață și mine.Oamenii sunt alcătuiți din mai multe straturi, sensuri, trăiri și de cele mai multe ori, duc vieți paralele, ca și când, Universul ar încerca să le mai dea șanse să poată culege în suflet măcar o parte a unei particule care să îi poată întregi. Cunoaștem la ei doar pojghița fină de la suprafață. Cea cu care intrăm în contact și pe care, de cele mai multe ori, în superficialitatea noastră, nu ne dăm voie să o pătrundem. Uneori din egoism, alte ori din teamă și în cazul nostru, din prea multă iubire și datorie. Mă uit la femeia aceea străină ție cu care ai împărțit mai bine de 20 de ani. Stă acolo din datorie. Ți-a fost alături de nevoie. Sau din obligație. V-au legat oamenii, tradițiile și mentalitățile. V-au înfierat pe fiecare. Pe mine, m-a scos viața în calea ta, să te iubesc. Nici măcar nu m-a întrebat dacă asta vreau. Nu mi-a pus indicatoare care să mă ferească de tot ce trăiesc acum și am trăit. Nici să mă alunge. Dar acum, ce ne diferențiază? Sau ce ne-a diferențiat vreodată? Rostul ei a fost să îți deschidă ochii. Al meu să îți deschid sufletul. Am existat în viața ta pentru a te ajuta să trăiești poate cea mai esențială parte din ea: pe tine. Te-am ajutat să percepi alegerile, să suferi, să zbori, să rupi lanțuri, să lupți, să ajungi cumva la tine în tot desișul acesta cu oameni. Am existat în viața ta ca să te redau pe tine ție și pe tine mie. Iar eu am rămas aici, plină doar de tine și fără mine. Sub pământul acela, m-ai luat cu tine pentru o eternitate. M-ai îngropat de vie! Vor crește din dorurile mele flori de iasomie albă și plângătoare, soarele meu, iar din povestea noastră, va țâșni către cer o pasăre sângerie. M-am despicat deja de durere de mii de ori de când te-am lăsat să pleci. Știu cum este să mori deja. Știu cum este să te priveghezi. Știu cum este să nu mai fii. Și totuși aveam un far care lumina în întunericul morții mele. Ochii tăi. Erau acolo, undeva și luminau, iar sufletul meu se ghida după lumina lor. Acum însă, am înțeles că nu am să îți mai pot vedea ochii niciodată. Sub pământul acela mi-au îngropat ochii care îmi luminau existența. Sunt două feluri de a muri, Mohamad. Ca tine și ca mine. Oare cum să urlu ca să îmbunez zeii să deschidă mormintele și să elibereze sufletele? Cum să eliberez din mine moartea aceasta adâncă pe care nu o pot nici măcar expira de teamă să nu pierd vreo amintire cu noi? Eu acuma, farul meu…ce am să fac? Cum am să trăiesc eu fără tine? Și au început bocetele. Și rugăciunile. O parte din mine s escurge în pământ, iar alta se ridică la lumină. Cu puțin noroc, poate ne întâlnim curând, iubirea mea! Au înflorit noptițele, iar eu le-am ucis pe toate.

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

c311a02f1845887cb9bcce0781df4750

Uneori, mergând de-a lungul coastei mării, unde nisipul doarme încălzit, iar eu îl răscolesc copilăroasă cu vârful picioarelor, mă întreb unde am dispărut noi doi. Părem un fir aproape transparent de fum, dragostea mea. Ca și cum nici nu am fi fost. Dacă nu te-aș regăsi mereu în inima mea, aș jura că am fost o iluzie despre fericirea perfectă. Îți amintești, cum ai luat marea și mi-ai pus-o la picioare? Cum ai luat luna, stelele și mi le-ai pus în păr și în privire? Spuneai că sunt „Sora lunii” și ochii mei strălucesc în străfundul apelor din sufletul tău! Că sunt nordul, sudul și toate punctele cardinale ale vieții tale. Îți amintești cum ai luat iubirea aia sălbatică, cum ai îmblânzit-o și cum ai așezat-o cuminte în inima mea? Ca un pur sânge arab liber și totuși al meu pentru totdeauna. Îmi amintesc cum alergam râzând și cum luam micul dejun împreună vorbind despre toate. Cum ne vedeam copiii mari, la casele lor, iar noi îmbătrânind împreună și dansând până la 90 de ani pe malul mării. Mă țineai în brațe și îți cufundai chipul în părul meu și spuneai că vrei să mă inspiri în tine. Să mă duci peste tot unde ești tu! Că ți-e dor de mine, cu mine în brațe! Ai luat toate planurile și visurile pământului și mi le-ai dăruit. Le-ai împlinit pe toate. Apoi, ai plecat! Mi-ai luat tot ce aveam. Nu mi-ai lăsat nimic. Nici măcar un semn de cale, de suflet, de speranță! M-ai îngropat de vie, la mijlocul vieții, iar eu trebuie să trăiesc așa, Mohamad! Goală, vie și departe de tot ce este firesc și lumesc. Nu mai curge prin venele mele nici un pic de sânge. Doar disperări de-a valma! Nu mai respir aer! Doar tristeți! Nu mai am vise, doar dorința de a nu mă mai trezi! Nu mai văd! Doar scrutez mii de depărtări, sperând că vei găsi din nou drumul spre casa ta. Cea pe care ai ridicat-o în mine! Eu te aștept, iubirea mea mare! Nu știu să fac altceva…

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

Nu mai avem nici un nord în noi!

68412953_2931931570155486_7650042705065541632_n

Problema cea mai mare a societății zilelor noastre este neimplicarea acolo unde este nevoie și implicarea masivă acolo unde nu ar fi necesară mediatizarea! Programe media lipsite de substanță, prostituție intelectuală, morală, sufletească, manipulare și ipocrizie crasă!

Problema societății este nu dezumanizarea ci desuflețirea și lipsa de moralitate interioară! Nu mai avem nici un nord în noi!

Dan Solcan, profesorul de istorie ”Out of the Box”

©Bună, Baby!

368f55d53706230cefe372fc6467b5c5

tu ești în tot ce sunt
de la suflet, la trup, dincolo de toate și timp
nu am nevoie să mi te amintească nimic și nimeni
noi doi, funcționăm pe bază de ADN prin timp
ne regăsim prin bătăi de inimă
și ne știm pur și simplu

(©Bună, Baby! , pur și simplu – Ramona Sandrina)

Cristina Chiriac, Ambasador al antreprenoriatului feminin, dar și un brand de țară cu „Flori de ie”

Cristina Chiriac

Cristina Chiriac este mamă, femeie de afaceri, realizator TV la Canal 33, fost director general al World Trade Center Bucureşti. Cristina a primit două titluri importante: Ambasador al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană a Femeilor Ambasador ale Antreprenoriatului” şi de Mentor al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană de Mentori pentru Femeile Antreprenor”, ambele acordate de către Comisia Europeană în anul 2010, respectiv 2011.
Câmpulung Muscel a ales-o, iar Cristina Chiriac se mândrește cu locurile natale

Cristina Chiriac s-a născut la Câmpulung Muscel, județul Argeș, iar eu bănuiesc că a fost ceva magic în clipa în care s-a născut ea, sau că acele plaiuri sunt fermecate. Altfel nu îmi explic energia debordantă, inteligența sclipitoare și viziunea antreprenorială, fără pic de cusur în tot ceea ce face. Cred că la nașterea ei, planetele au fost aliniate perfect, dăruind României un om de mare excepție!

„Eu nu sunt ceea ce s-a mi s-a întâmplat, ci ceea ce aleg eu să devin”, ne spune Cristina Chiriac citându-l pe Jung.

Cristina Chiriac de azi e doar versiunea mai înţeleaptă a celei care am fost în copilărie. Am dus cu mine, iar acum am reluat sufletul ţinutului natal, cu tot ce are el mai frumos şi mai reprezentativ, cu muncă şi pasiune, cu îndrăzneală şi visare, cu perseverenţă şi dragoste. M-am născut printre culorile şi farmecul plaiului muscelean şi tocmai frumuseţea şi bogăţia cea mai fragilă – costumul popular al acestei zone, m-a făcut să revin, să-i reevaluez valoarea şi să visez să o pun în evidenţă, să o aduc la rangul care i se cuvine. Sunt ambiţioasă şi fiecare piedică apărută a fost un motiv să muncesc mai mult, mai eficient, să mă dezvolt şi să-mi demonstrez, în primul rând mie, că limitele există doar pentru a fi depăşite.

Tata a fost cel care i-a încurajat spiritul independent şi voinţa de a fi mereu activă, de a nu se mulţumi cu victoriile facile şi mai ales să nu se oprească odată cu atingerea unui obiectiv. Abia acum când el nu mai este, Cristina realizează cât de norocoasă a fost cu un asemenea mentor.

Mamă, femeie de afaceri, Ambasador al Antreprenoriatului şi Mentor al antreprenoriatului feminin

În urmă cu doi ani, a început construcția primei confederaţii dedicată antreprenoriatului feminin. Este, de fapt, un corolar al tuturor ipostazelor menţionate, simțindu-se nevoia unei coeziuni în iniţiative, dar şi a unui cadru generos de colaborare, împărtăşire a experienţelor, o tribună puternică de la care femeile să își poată susține interesele, să combată prejudecăţile şi să convingă mediul de afaceri, societatea, administraţia centrală şi locală, legislativul şi executivul să le trateze în mod egal şi nediscriminatoriu.

Cristina Chiriac

Mă întrebaţi cum reuşesc? Întrebaţi-vă de ce nu reuşesc mai multe femei şi veţi înţelege că e nevoie de multă perseverenţă şi voinţă, să nu te laşi intimidat şi ispitit mai ales de activităţile neconstructive. Dacă nu muncesc, prefer să-mi petrec timpul alături de fiii mei, ceea ce e tot un fel de muncă, dar una în care muncesc pentru viitor. Al lor şi al celor care vor fi alături de ei. E o „investiţie” plăcută şi aducătoare de calde satisfacţii, plină de responsabilitate. Acolo nu am voie să greşesc, pentru că dacă în afaceri, erorile se pot corecta, când e vorba de copii şi viitorul lor, trebuie să fie ca la un desen în creion, fără radieră. Cu ei nu avem voie să greşim. Şi atunci sunt de două ori mai interesată să fac totul cât mai bine, pentru ca mai târziu să regret doar trecerea timpului.

Și cum nu ar fi fost deja îndeajuns, faptul că este peste tot parcă, Cristina Chiriac a prezentat IA românească, tradițiile și obiceiurile noastre ca Ambasador, peste tot în lume. Din Dubai, până în Anglia și America, toată lumea a aflat cât de frumoasă este România îmbrăcată în IA sa, în portul său tradițional alături de folclorul care ne reprezintă ca națiune.

Pe lângă antreprenoriat, Cristina Chiriac s-a implicat și în proiecte de caritate, cum ar fi „Ajută-i să respire!” – campanie organizată pentru copiii bolnavi de tuberculoză.

Antreprenoriatul feminin în România, între a fi sau a nu fi?

Cristina Chirac ne spune că putem vorbi despre antreprenoriatul feminin în România, de vreme ce există Confederaţia Naţională pentru Antreprenoriat Feminin, o iniţiativă ce coagulează grupuri locale şi regionale din diverse arii de business.

În tot ceea ce face, ea pledează mereu frumos pentru femeile din România, având încredere în capacitatea acestora de a ieși din tipare, de a se evidenția și iată, de a genera afaceri de succes.

Cristina Chiriac

La noi încă persistă mentalităţi prăfuite, dar acestea încep să rămână ca insule conservatoare într-o lume în permanentă transformare şi actualizare. Să nu uităm că abia au trecut 100 de ani de când avem prima femeie inginer şi 73 de la prima femeie ministru. Nu sunt o feministă, dar cred în puterea femeilor de a-şi croi drumul aşa cum ştiu şi pot ele mai bine, pe măsura înţelepciunii, a voinţei, a puterii lor, a visurilor lor. Femeile pot să construiască viitorul alături de bărbaţi şi trebuie tratate nediscriminatoriu, ca demne luptătoare, care ştiu să fie şi mame şi antreprenoare, să se preocupe şi de educaţia copiilor şi de destinele celor ce aleg să muncească alături de ele.

Proiectul „Flori de ie”, zestre de autenticitate care a cucerit premii, podiumuri, festivaluri, mentalități și inimi

Flori de ie este proiectul de suflet al Cristinei Chiriac, matricea din care s-a născut festivalul RomânIA Autentică şi cel care a făcut din aceasta o mare susținătoare a antreprenoriatului în mediul rural.

A început mai întâi să colecţioneze costume populare, poate din nevoia de a se reconecta la trecut, la Muscelul sufletului său, la pământ, la valorile acestui popor. Cum nu este egoistă, s-a gândit că şi alţii s-ar putea bucura de aceste splendide exemple de virtuozitate artistică şi meşteşugărească.

Ştiam că acasă femeile au rămas în afara unor surse constante de venit, odată cu transformările peisajului economic al României. Ele aveau talentul şi îndemânarea de a coase, eu ştiam ce, cum şi unde să desfac produsele, eu aveam costumele vechi de peste o sută de ani, ele capacitatea de a prelua modelele, de a le da o nouă viaţă. De aici şi până la a contamina alte câteva creatoare cu imaginaţie a fost un pas, iar azi produsele noastre străbat cu mândrie mapamondul.

Premiile nu sunt importante în sine, ne spune Cristina Chiriac, dacă nu au venit ca rezultat al muncii şi efortului individual şi de grup. Altfel nu sunt mai mult decât obiecte de pe care se poate cel mult şterge praful, în rest fiind goale de conţinut.

Diploma fără acoperire în talentul şi efortul personal nu foloseşte decât orgoliului celui care deja s-a declarat înfrânt şi neputincios. Dar premiile sunt o confirmare uşor vanitoasă că nu ai muncit în zadar. Într-un fel, faptul că astăzi stăm de vorbă, e o formă de premiere, ce nu ar fi avut loc dacă munca mea nu ar fi avut şi rezultate.

A te reinventa este poate cel mai greu și necesar lucru

„Fiecare viaţă e construită din greşeli şi învăţături, din aşteptare şi dezvoltare, exersând răbdarea şi fiind perseverenţi”. – Billy Graham

Cristina Chiriac ne întărește și mai mult credința că este impetuos necesar să iubim ceea ce facem, spunând că nimic din ceea ce facem fără satisfacţii sufleteşti nu are sorţi de izbândă, cel puţin nu pe termen lung. În cel mai nefericit caz, construim fără să iubim, luând mereu câte ceva din noi.

Eu am ales să fac ceea ce îmi place şi îmi bucură deopotrivă inima şi ochiul, odată cu realizarea din punct de vedere financiar a demersurilor. Am învăţat să îmi ating obiectivele, dar să renunţ atunci când nu mă mai regăseam în valorile unui proiect. Să ştii să te reinventezi e poate cel mai greu şi mai necesar.

Cristina Chiriac

Ca un om modest și frumos, care știe respecta valorile interioare și intelectuale ale fiecăruia, Cristina nu se consideră neapărat în măsură să dea sfaturi. Prin CONAF, însă, femeile antreprenor pot să le ceară, sunt sprijinite, iar un astfel de cadru este cel potrivit schimbului de idei, de experienţe.

În rest, în viaţă fiecare ascultă propria sa chemare, urmează tradiţia părinţilor, alege în funcţie de modă sau negativ, refuzând ceea ce ştie sigur că nu ar vrea să facă. Reuşita ţine de mulţi factori, fie că vorbim de performanţa în sine ori de câştigul financiar, dar fără perseverenţă, ea nu este posibilă. Şi mai e ceva: atunci când ai în vedere interesul unor grupuri mai mari, când te implici şi dincolo de propriul interes, parcă se aliniază alte energii, care te propulsează spre victorie. „Unde-s doi puterea creşte” şi realitatea o dovedeşte mereu, atunci când egoisul face loc speranţei şi generozităţii.

Nu a luat niciodată în considerare că ar putea să locuiască în altă parte decât în România. Educația sau spiritul insuflat de către părinții săi pot să fie motivul sau faptul că iubește acest pământ..

Câtă vreme am ceva de spus, de făcut bine şi eficient aici, câtă vreme am ce să arăt lumii, cred că aceasta e direcţia potrivită pentru mine. Când nu voi mai avea ce arăta lumii poate că voi lăsa lumea să-mi arate ce vrea ea.

Cuvânt de încheiere

Este pentru prima dată când sunt încurcată și nu știu ce să spun, deoarece simt că nu aș putea cuprinde în înțelesul cuvintelor mesajul pe care simt să îl dau mai departe.

Cu siguranță, Cristina Chiriac este un exemplu nu doar pentru antreprenoriatul feminin, dar pentru lumea de succes a afacerilor din România. Este un om care a clădit frumos, constant, care nu s-a abătut de la drumul său și a crezut în viziunea ei, dar și în forța tradițiilor românești.

Ca să clădești ceva la acest nivel este nevoie de o anumită sclipire cu care te naști. Este nevoie să ai acel ceva pe care să știi că îl ai, să îl dezvolți și să îl dai cumva mai departe tuturor celor cu care ai venit în contact de-a lungul vieții.

Nu știu cum a reușit Cristina Chiriac tot ce a realizat până acum. Nu cred într-o rețetă a succesului. Nu știu nici cum poate să se implice atât de mult în atât de multe activități și totuși să fie o mamă extraordinară, apropiată de copiii săi cu care face omlete din când în când, se plimbă prin parcuri, mănâncă înghețată. Da, Cristina Chiriac este un om ca oricare altul! Și totuși, veți spune! Ei vedeți dumneavostră, exact acest totuși este cel care face diferența între un om care perseverează, crede în faptul că nu există limite, ba chiar le mută cu puterea voinței mai departe. Aviz celor care găsesc mereu scuze pentru banalul vieții de care nu se pot desprinde!

Fiți INIMA și bateți frumos!

40397816_2340516902630292_1242032386552627200_n

Fiecare suntem ceea ce alegem să fim. O sumă a propriilor decizii! De aceea, ar trebui să alegem întotdeauna ceea ce simțim să fim, simțirea fiind măsura inimii, busola cea mai corectă! În fiecare dintre noi se dă o luptă între minte și suflet, între conștiință și inimă, dar până și cei mai raționali oameni își folosesc inima în anumite situații sau pentru a învinge și a-și învinge proprii demoni. Toți îi avem. Într-un procent mai mare sau mai mic. Fiți ce doriți să fiți, dar fiți mereu centrul umanității, bunătății și frumuseții. Fiți INIMA și bateți frumos! Inima și iubirea ne vindecă până și de noi înșine! – Ramona Sandrina

Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea…

Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea. Nu ai fi spus. Mulți o compară cu muntele. Dar nu. Omul seamănă cu marea cel mai mult. Nici măcar cu oceanele. Au fluxuri și refluxuri, gropi adânci, abisale, închid în ei bariere de corali, lumi, munți uitați și urcați demult, sunt răvășiți de furtuni și îmblânziți de senin. Seninul din ei înșiși sau din cei care îi iubesc. Frumosul din divinitate. Uneori, suntem valuri care se ridică în depărtare, strigă, urlă, iar spre mal se sparg cu furie. Alteori, suntem valuri care deși înspumate de dureri și tristeți, doar ating țărmul, ca să nu îl rănească. Avem în sufletul nostru culori neasemuite și propriul șevalet. Soarele nostru este iubirea și empatia. Țărmul ne este visul împlinit, regăsirea, ajungerea, punctul zero! Eu sunt o astfel de mare și mă zbat cu propriile valuri și furtuni. Uneori însă, mi-e și liniște. Multă liniște. Mai ales, când apele fragile ale copilei mele, dau din aripi alături. Doar atunci, devin un ocean, care încercuiește marea ei care trebuie să învețe să zboare! Nu e așa? Unele mări și plutesc!

Alexandria și Mediterana mea…

Școala ar trebui să pună aripi

67331678_2291157537646601_862212167821164544_n

Școala ar trebui să fie gândită ca o instituție care crește oameni mari, adulți echilibrați și nu tineri extenuați de informații pe care nu le știu folosi sau care nu își au utilitatea practică în viața de zi cu zi! Școala ar trebui să pună aripi, nu să abandoneze destine! Școala ar trebui să dezvolte aptitudini, nu să înhibe personalitatea! – Ramona Sandrina