© Stol de rândunici, copilăria! – Crîstaveți și pită cu oloi

Ieri, Bunica din Chinteni mi-a amintit de Buna mea din Homorog și evident, de mine 🙂 . Un fel de Nică la feminin, de pe Canalul Homorogului ^_^ .
Ca toți pruncii, după 6 ani, am fost și eu strămutată de pe coclaurile copilăriei unde alergam desculță, fără griji, cu părul vâlvoi și câteodată moșcose (murdară) pe față ca un prunc a nimănui, cum zicea buna, la oraș.
Nimic mai greu nu am trăit în viața asta, ca strămutarea aia!
Nu tu greieri, nu tu aer curat, nu tu iarbă peste tot, numai zgomote de mașini, claxoane, țânțari, betoane și prunci încălțați, curați, pieptănați și codițați.
Printre altele, mă trimitea mama la aprozar cum era pe atunci, să mai iau căte o roșie, câte un cartof, castravete. Și luam. Și de fiecare dată vânzătoarea râdea cu lacrimi. Și oamenii de la rând. Și a răbdat Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului cât a răbdat, dar într-o zi, pusă straița ceea de plastic jos, brâncile în șolduri și se rățoi la ei:
– Auzîți? Da ce maica beteșigului aveți de tăt timpul, da tăt timpuțu ista când viu io aci să cumpăr crîstaveți și porodici, pe voi vă umflă râsul! O dat boala în voi, ori ce?
Puteți să vă închipuiți că s-or pus pe un râs și mai nebun. Unii se așezară pe caloriferul de la aprozar, alții se sprijineau de tarabă, vânzătoarea să moară de râs nu alta. Io și mai nedumerită:
– No, Doamne feri, că viți umfla de râs! Numa să nu pocniți!
O nană (a se înțelege Doamnă) mă pupă tătă, tătă. Doamna vânzătoare îmi dădu niște mere bonus, iar alții mă țucară și ei. Ajunsă acasă, îi povestesc mamei. Mama, care de felul ei are ochi mici și negri, ca a lui buna, făcu niște ochi mari, că eu nu credeam că poate așa ceva. Apoi suci de gură în dreapta, stânga, mustăci și ea pe sub mustăți și dă-i și asta la râs.
– Apoi, io cred că aci îi aeru strâcat!
După vreo oră, când apucă și ea să aibă aer și nu mai izbucnea în râs când dădea să vorbească ceva ( o lua plânsu deja de la râs), mama îmi spune:
– Măi, fată!
– Da!
– Dar la oraș nu poți să spui: porodici, crîstaveți și croampe!
– Da de ce? Aci nu aveți în grădină? Bieții de voi!
Mama dă-i iar la râs!
– Măi, copile! Nu avem, că aici sunt sere, locuri de alea..
– Știu! De alea unde crăsc aștea toate galbine ca pruncii iștia de la oraș. O avut și buna odată! Tăte ăs serbede. Dapoi dă alea mîncăm noi aci? Porodici fără gust?
– Roșii!
– Galbine! Nu le vezi?
– Nu măi, le spune roșii! Crîstaveții se numesc castraveți, iar croampele se numesc cartofi!
Bunu, care pentru prima dată în viața lui veni la oraș să șadă mai mult, clătina fotoliul de râs. Cred că numai o dată l-am mai văzut râzând așa. Înainte să moară când stăteam amândoi în pupul patului – de ăla înalt, cu saltea de paie  ^_^  unde eu mă simțeam ca într-un tron regal – și ne uitam la revelioanele alea de pe vremuri, cu artiștii noștri de aur. Era chiar sceneta cu Puiu Călinescu, ouăle și sportul. El venise cu mine să stea primul semestru de școală, ca să nu simt eu ruperea așa de tare. Și recunoascătoare îi sunt și o să îi fiu mereu lui bunu meu ca pâinea caldă, că mă lăsa să mă culcușesc la el în brațe când dormeam, să îi simt mirosul de Mărășești, ca să pot visa că îs la buna la țară. Fără el, cred că deveneam și eu ca roșiile alea de seră. Searbădă și bolnavă!
– Doamne feri ce voroave proaste aveți pe aci! Amu vrei tu să îmi spui mie că 6 ani am vorbit numa voarbe proaste? Că buna nu știe vorovi? Noa, iaca Doamne cum mă învață ea amu să vorovesc pe domnește! Auzi, mami, da tăte îs serbede aci la oraș. Și voroavele!
Săraca mama! Pedeapsă am fost eu pentru ea până m-am obișnuit cu toate. Ciorapii ceia de mătase, ștrimfii cum le zice la țară, numa zile negre mi-or făcut până am învățat să îi trag pe mine. Apoi, uniforma, pantofii, cordeluța, ghiozdanul. Ce coșmare! Visam și noaptea că tre să mă îmbrac.
O dată am venit desculță de la școală. Mama și-a pus mâinile în cap.
– D-apoi măi fată, cum să vii desculță?
– Nu oi sta cu ele în picioare dacă mă bat și îmi fac rană! Ori tu numa în păpuci ai umblat tătă viața ta?
M-am obișnuit în timp cu orașul, exact și fix ca boul cu jugul. Nu îmi plac orașele. Mi se par furnicare gălăgioase, pierdut, fără identitate. Nici la Beserecă nu apuci să meri! Nimic, nimicuța nu e la fel ca la sat! Numa băbuțele care vînd flori, ouă și verdețuri. Iubesc orașele mici și mijlocii, deoarece acolo, oamenii sunt ca o familie. Se cunosc, se ajută, sunt mai simpli, mai umani. Mai ca la buna la țară. Dor mi-e de ea și dor mi-e de bunu. Da de crîstaveții ei!! Și porodici mai roșii ca la ea, numa la mama amu în grădină mai văd. Amu și-o amintit și ea să umble fără papuci ^_^ ! Și mîncă pită cu oloi și ardei gras. Ca buna. Și io ca ele.
(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.