Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea…

Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea. Nu ai fi spus. Mulți o compară cu muntele. Dar nu. Omul seamănă cu marea cel mai mult. Nici măcar cu oceanele. Au fluxuri și refluxuri, gropi adânci, abisale, închid în ei bariere de corali, lumi, munți uitați și urcați demult, sunt răvășiți de furtuni și îmblânziți de senin. Seninul din ei înșiși sau din cei care îi iubesc. Frumosul din divinitate. Uneori, suntem valuri care se ridică în depărtare, strigă, urlă, iar spre mal se sparg cu furie. Alteori, suntem valuri care deși înspumate de dureri și tristeți, doar ating țărmul, ca să nu îl rănească. Avem în sufletul nostru culori neasemuite și propriul șevalet. Soarele nostru este iubirea și empatia. Țărmul ne este visul împlinit, regăsirea, ajungerea, punctul zero! Eu sunt o astfel de mare și mă zbat cu propriile valuri și furtuni. Uneori însă, mi-e și liniște. Multă liniște. Mai ales, când apele fragile ale copilei mele, dau din aripi alături. Doar atunci, devin un ocean, care încercuiește marea ei care trebuie să învețe să zboare! Nu e așa? Unele mări și plutesc!

Alexandria și Mediterana mea…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.