©Sub zodia iubirii

6e7269f38804d234ab5f47b1c5094628

Lângă tine, privindu-te și ținându-te de mână, am convingerea că pot străbate orice fel de drumuri. Că iubirea poate face pod peste lumi și tunele prin piatră. Pentru că e iubire și se susține prin ea însăși. Pentru că se ia. Se propagă. E caldă și umple tot în jur. Nu doar înăuntru! Nu este drum să nu îl putem străbate împreună! De la Cer la Pământ, toate ne sunt la îndemână în iubire!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

în cealaltă viață

43551166_2417676098247705_1100887529139208192_n

de ceva vreme, m-am (des)suflețit
lăsându-te să pleci din mine departe, acolo, unde mor oamenii
și se nasc iubirile adevărate
nu regret nimic, nu mi-e rău, nu mi-e trist nimic
sunt mai întreagă ca niciodată doar că, mi-e dor să umblu cu sufletul tău,
cu papucii tăi în picioarele mele

înțelegi?
mi-e dor de mine prin tine! atât!
în rest, poți fi unde vrei. deja îmi e totuna!
cam așa cum îți este și ție de mine.

te salut! rămâne să ne mai vedem în cealaltă viață!
(iubire…)

n cealaltă viață, Ramona Sandrina)

La mulți ani, Armata României!

Unii întreabă: da’ ce, militarul trebuie tratat altfel? El nu e tot om? Sunt cu stea în frunte!?

Aş spune că DA!

Sunt cu stea! Ei înşişi sunt de fapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer. – Catchy, Ramona Sandrina

Astăzi este despre TATA! El e Tata! A fost Locotent, Căpitan, Maior! Funcțiile au fost mult mai multe…comandant de batalion printre altele. Picii sunt frații mei. Au apucat și ei să îl viziteze de câteva ori la unitate. 

La mulți ani, Armata României!

tăcerea

1385548_234977703333128_1577379426_n

nu cred că mai ştiu drumul
de una singură
este din nou răscruce de vânturi
văd doar turla bisericii undeva departe
peste trei coaste de gheaţă
nici o umbră de om în jur
în oraş cântă cocoşii zăpezilor
nici un suflet la colţ de privire
sunt doar eu şi seara rece din mine
o pojghiţă atât de groasă
încât nu ştiu cum am să aplec
speranţa peste ea să o rupă
într-un singur drum
sau în mii
sau poate doar într-un pas
înainte de a mă înghiţi
pentru totdeauna
tăcerea

(tăcerea – Ramona-Sandrina)