©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Toamna aia a fost altfel. Stăteam doar acolo așa, mă uitam în depărtare și așteptam. Nu știam că sunt plecări care pleacă de tot. În minteam mea, cumva, oamenii mereu se întorceau. Am aflat însă că sunt plecări care ne rup. Ca și cum ne-am pierde o mână, un picior, o inimă, o bucată de suflet. Și am rămâne așa, ciuntiți de noi pentru totdeauna. Și de simțuri. Ele devin ogari care aleargă tot cerul și pământul, fără să mai găsească urma a ceva. Și totuși, noi așteptăm. De parcă toată viața asta devine o așteptare. O gară. Iar speranțele și oamenii sunt trenuri care din când în când, ne lasă semne de trecere. Sper doar, ca tot ce nu am mai găsit atunci, să nu fi risipit din prea multă tristețe. Văzând însă chipul Augustei, îmi dau seama că tot ce crezusem pierdut sau dureros, se transformase în timp în binecuvântări. Ți deși unele traume ale noastre ca mame-copii locuiesc încă în coșmarele noastre, eu nu i le-am dat și ei. Nici temerile. Nici prejudecățile în care am crescut eu și cu care am fost crescută. Din tristeți am făcut avioane cu motor care ajung la nori. Și iarăși, mi-am dat seama că toamna asta, chiar era altfel! Mi-am aninat speranța cea nouă de surâsul ei și l-am suflat spre cer, sus, sus, să se împlinească!

(Jurnalul unei copilării. Eu și mama – ©Ramona Sandrina)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.