©Sub zodia iubirii

4e8a633a8dfb0b0a5edbbb64300113bf

Chiar dacă ai plecat lumina ochilor mei, vreau să ştii că ai să-mi alergi iubito, precum dervişii deşertului printre gândurile negre ale zilelor şi ai să mă aduni de peste tot. Ai să dai sens ceţurilor din mine. Pentru că tu-mi eşti lumină în acest întuneric crunt. Tu, ai să-mi răsari din adâncul cel mai adânc al tristeţii, ca o Lună mare, albă şi strălucitoare şi ai să-mi fii mereu nordul, sudul şi toate punctele cardinale de care mă agăţ disperat să îmi găsesc un punct de echilibru. Pentru că tu eşti Sora Lunii! Îţi aminteşti când te strigam aşa? Aerul meu, simt că mă prăbuşesc fără tine. Nu mai simt nimic care să îmi spună că sunt bărbatul acela pe care tu îl iubeai. Nu mai găsesc nimic cu sens, cu rost. Sunt pe un drum care nu mai duce nicăieri, Lea. Ştii ce fac când simt că mă rătăcesc, iubita mea? Închid ochii! Închid ochii şi îmi duc mâna la piept ascultându-mi inima. Cât timp ea bate, tu eşti cu mine. Aici. Oriunde. Oricum. Mă aduci acasă. Mă simt rătăcit fără tine! Stau închis în acest templu fals denumit căsnicie, viaţă, demnitate, pe care societatea, familia, tradiţiile, religia, l-au ridicat în jurul fiinţei mele ca o închisoare, construindu-l direct din carnea şi sângele meu, jupuindu-mă de tot ce ar trebui să însemn eu ca bărbat în lumea asta. Ca soţ. Ca tată. Iubito, ajută-mă! Ieri am strigat la copii. Când fetiţa mea a ridicat ochii la mine, am simţit că se rupe pământul sub picioarele mele. Cumva, te-am văzut pe tine. Când te-a alungat unchiul. Ei spun că îmi redau demnitatea, dar mă îngenuchează! Şi mă tem iubito. Mă tem că departe de tine, am să urăsc pe toată lumea, deoarece fără vocea şi zâmbetul tău în preajmă, nu mai este nimic care să mă îmblânzească. Mă simt ca un animal gata să urle, să lovească şi chiar să ucidă. Nada îmi râde în faţă. Mă face slab. Spune că nu sunt bărbat, nu sunt soţ. Nici tată nu mai sunt. A prins curaj datorită familiei. Azi am prins-o de mână şi am privit-o în ochi. I-am amintit că niciodată nu ne-a legat nimic. Că eu nu am iubit-o. Că nu i-am spus niciodată ce acum ar trebui să o rănească. Că eu doar i-am fost promis. A râs ca un animal rănit. A rădicat bărbia şi palma dreaptă gesticulând. Mi-a spus că mă leagă copiii, nu vorbele. Dar că străina mi-a luat minţile. Am vrut să o lovesc. Dar ţi-am văzut zâmbetul coborând prin lumina de la fereastră. I-am spus că poate să îi mulţumească străinei pentru că încă sunt uman. A râs. Ca un demon. Lea, voi dărâma totul, chiar dacă voi începe cu mine! Ce sunt eu, dacă eu nu mai îmi aparţin şi nu mai ajung la mine? Nu e nimeni să îmi zâmbească. Nu e nimeni să îmi spună că va fi bine. Nu e nimeni care să mă ia de mână. Toţi mă lovesc cu pietre de cuvinte. Nu am comis nici un păcat. Nici unul pe care bărbaţii din familia mea să nu îl fi comis. Oare, bărbaţii trebuie doar să fie precum munţii ce răsar din deşert? Din piatră? Atunci de ce avem inimă? De ce ne dă Allah inimă dacă nu să iubim? De ce m-au născut părinţii mei, dacă viaţa mea nu îmi aparţine şi totul a fost alegerea lor? Dacă nu te-aş fi întâlnit, nici măcar nu aş fi ştiut că eu sunt viu! Că sunt capabil să simt. Credeam că un bărbat are doar datoria de a munci, de a veni acasă, de a vedea ce are familia lui nevoie, de a-şi petrece timpul cu copii şi a intra în dormitor ca într-o cuşcă de lei unde nu îl aşteaptă nimic decât un schimb de carne, nu de suflet, Lea! Sufletul meu este la schimb doar cu sufletul tău şi pentru tine! Pot să mor de acum! Pot să mă ucidă cu pietre. Cumva, mă simt liber!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

5fc3627f5cf0ae872268ca8a4a73252d

Uneori, din sufletul meu ies himerele acelea cu noi. Himerele pe care eu le țin încătușate și amorțite, Mohamad. Care mă țin departe de tine, de noi. Și mă ucid. Tot mai mult și mai adânc de fiecare dată. Aleargă nebune la tine de fiecare dată. Nu le pot opri. Le-aș urma. Știi cum le-aș urma iubitul meu? Ca o nebună! Aș vrea să am puterea aceea de a sta în fața ta și a-ți spune că te iubesc, soarele meu. La fel cum te-am iubit mereu. Aș vrea să te pot salva. Să mă pot salva. Aș vrea să cad în genunchi și să îți cer iertare. Dar nu pot. Iubirea este aceea care mă ține legată de locul unde sunt. Iar dacă am să alerg către tine, ucid tot ce a fost frumos între noi. Dar mi-e dor. Mi-e dor de noi ori de câte ori inspir și expir. Mi-e dor de vocea ta, de zâmbetul tău. Nu plânge iubire! Viața asta toată îmi este un pumnal. Nu îl răsuci și tu mai mult. Mi-e dor să te văd râzând larg și senin. Să te știu fericit. Ce viața avem și noi, dragostea mea. Exilați de toate și de tot. Dar tu trăiește, Mohamad! Cât tu trăiești, pot să duc crucile vieții oriunde și oricât. Pentru că ești! Și când lumile dorm, eu îți sunt. Noapte de noapte, sufletul meu adoarme lângă tine. Când tu nu vei fi, am să rup lanțurile și am să te găsesc. Atunci, nu va fi nimic pământesc să mă mai oprească. Vom fi împreună!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)