© Sub zodia iubirii

90e762e974092a9e7fd7ef5359744ee1

 

Te caut în apele acestea albastre și te caut în ceruri. În vânt, în nisipul fierbinte, în praful care îmi inundă uneori plămânii, în frunze, în briză. Încerc să te reculeg de peste tot. Mă închin la Dumnezeu și tuturor zeilor egipteni, doar să trimită un semn care ar avea culoarea neagră a ochilor tăi. Azi, am fost la far. Cândva, tu erai farul meu. Luminai și eu găseam drumul către mine și către casă. Chiar dacă ea nu mai era demult. O găseam Mohamad! Și mă găseam. Acum, privesc la un far și nu mai găsesc nimic. Nici un drum. Nici o răspântie măcar. Nici o potecă. Aș vrea să găsesc desișuri, să le rup cu inima, să le frâng în mâini, să răzbat, dar nu găsesc. Găsesc doar țărmuri și ape care par că nu duc nicăieri. Decât la întinderi și mai mari pe care nu mai le pot străbate deloc și mă tem că dacă mă arunc în ele, ajung în abisuri și mai întunecate. Ai luat toată lumina lumii. Te caut mereu în ea. În diminețile în care soarele răsare. Îți amintești? Erai soarele meu. Ești. De aceea, îmbrățișez razele dimineții când se opresc uneori pe trupul, chipul și mâinile mele. Uneori plâng. Dar le las să mă mângâie, să mă sărute și să plece din nou în lumile acelea din care au venit. Ale noastre s-au închis pentru totdeauna. Le mai deschid eu uneori cu inima. Cu eroism. Și mor de fiecare dată și mai adânc. Dar nu de tot. Și mi-e dor să mor în brațele tale.

(© Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

piata

 

Când Lea și Mara au coborât din avion, o boare caldă le-a atins fața și umerii. Nu va uita niciodată valul acela de aer cald și mirosul din aer. Nu poate nici acum să îl descrie perfect. Mirosea a nisip și ape. Era ca și cum de la primul ei pas în Egipt, i se așternea în față o parte din povestea pe care avea să o trăiască. Zâmbi. Nici nu își amintiră cum ajunseră la hotel, apoi în pat. Adormiră buștean. A doua zi, ieșiră la plimbare. Pas cu pas, trecând podul peste Nil, ajunseră într-o piață locală. Publică. Ridică din sprâncene și rămase așa preț de câteva clipe. Nu ajungi mereu într-un asemenea loc. Oameni, zarzavaturi, animale libere, țipete, forfotă, apă murdară, iar pe ici-colo resturile aruncate pe sub tarabele improvizate. Mara ridică ochii negri spre Lea. Începu să râdă cu poftă. Lea o urmă. Scoase aparataul din geantă și făcu fotografii. După jumătate de oră, se simțea ca și cum ar fi revenit într-o lume din care nu a fost niciodată plecată. În toată nebunia aia, fiecare om și lucru avea un scop precis, un loc al său. Telefonul sună. Era Ibrahim. Urmau să se întâlnească după câteva zile pentru a discuta despre documentar. Într-o oră, trebuia să fie la hotel, deoarece un anume Ahmed, urma să le conducă la locuința lor. Lea venise mai devreme ca să se familiarizeze cu locurile, cu oamenii. Să intre în peisaj. Și nu îi păru rău. Chiar avea peisaje la discreție. Doar că, o luă foamea. În drum spre hotel, își luară o șaorma. Nu își închipuia niciodată că ar fi putut să îi placă. De acum, nu doar că îi plăcea, dar devenise numărul unu pe lista mâncărurilor ei favorite.

– Hai, Mara! Trebuie să mergem să ne vedem căsuța! Taxiii!
Un taxi galben opri, iar un omuleț zâmbitor întrebă:
– Madame, urcați?
Lea îi zâmbi, urcă și până la hotel îl ascultă pe șofer povestindu-i aproape toată viața lui.
(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

O mică incursiune în lumea țesătorilor din Egipt

“Pentru fiica mea 3 piese realizate manual cu suport pentru sigiliu, fiind zestrea ei. Și nu uitați să scrieți numele ei” ..

Cu mult timp în urmă, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, nici o fată nu s-a căsătorit fără acea zestre, care era socotită o mândrie. De-a lungul secolelor, covorul realizat manual a fost zestre pentru mândrie, în Persia, apoi  în Egipt. Familia miresei condiționa familia mirelui pentru a carpeta casa cu covoare realizate manual,  pe care să fie gravat numele, ca în exemplul de mai sus.

“Lână, mătase, bumbac,  fibră de palmier, in” .. Acesta este tot ce are nevoie pentru a începe să lucreze la producerea  covoarelor, care erau și sunt încă adevărate minunil artistice rafinate, inspirate și deosebite.

Activitatea de țesător de covoare manuale,  este una dintre cele mai vechi meserii cunoscute de om; ea a început cu epoca faraonică, cu mai bine de 5000 de ani î.e.n.. Dovezi au fost găsite în satul Hmamih Asyut, în  Valea Centrală, unde s-au descoperit modele de războaie de țesut pentru confecționarea covoarelor din in și bumbac,  două din materialele pentru care Egiptul a fost renumit în antichitate. Inul și firele de in erau comercializate și folosite din timpurile faraonilor, dar pe lângă acestea, s-au mai găsit și materiale din lână, fibră d epalmier, ierburi vopsite, etc

Vopsirea țesăturilor a apărut în Egipt în a 3-a dinastie faraonică, iar femeile erau cele care se îndeletniceau în mare parte cu producția de textile, lucru specificat și în textele lui Thutmose al III-lea. Ele apar și pe templele din Karnak și Luxor, fiind una din meseriile de bază practicate în aceste temple.

Țesutul manual a prosperat în epoca Mameluk și Saladin, când în Egipt au apărut adevărate fabrici, castele de țesut, care erau cândva foart prospere. Ele au apărut în mai multe zone ale Egiptului, răspândinsu-de ulterior cam peste tot. Se mai practică și în anumite școli, când copiii, încă de mici sunt inițiati în această meserie.

Cele mai populare covoare egiptene sunt „Qashqai” și „Shirazi”, ele fiind confecționate din lână, prin tehnica  Obison,  folositî la anumite tipuri de materiale folosite în covoarele handmade sau a portretelor, unde  sunt 4 tipuri de tehnici Obison egiptean, francez și chinezesc, de obicei multicolor. Egiptenii folosesc o gamă de tehnici foarte diversificată pentru obținerea produsului final.

„Lucrări de artă și fantezie .. Abilitatea de a gusta frumusețea culorilor și a simetriei”. Unul dintre cele mai importante elemente de muncă din industria textilă realizată manual, deoarece acestea depind de imaginația lucrătorului în producție, cslități dobândite de la o vârstă fragedă și formare continuă.

©Jurnalul unei copilării, Eu și mama

Îmi amintesc doar, că pentru prima dată, am văzut trecând peste chipul tău, mama, o umbră. Era mare și groasă. Părea că te răscolise adânc în suflet, în gânduri. Niciodată nu ți-am văzut ochii mai triști, decât când tanti doctor mi-a verificat inimioara. Tu, mereu te bucurai de Moș Nicolae. De când ne trezeam, îmi făceai cartofi pai, ninși cu brânză, ouă și cacao cu lapte, mâncarea mea preferată. Mâncai cu mine, iar la sfârșit, pescuiam bucățile de pâine înmuiate în caco. Făceam concurs. Mereu câștigam. Știu că mă lăsai, iar tu știai că știu, dar așa era jocul nostru. De sub norii negri ai tristeții, m-ai privit pentru o clipă. Ai oftat. Nici nu știam că poți ofta! Apoi, ai zâmbit larg și senin. Ai spus:
– Hai, ce mai aștepți? La pescuit de pâine!
Cât m-am bucurat să mâncăm iar mâncarea noastră și să râdem. Ai lustruit ghetuțele cu mine, iar Bruno și Zuza ne-au ajutat și ei. I-ai îmbrățișat și pe ei și i-ai pupat. Apoi, am mers ca de obicei în oraș. Era frumos. Iubeai Focșaniul mai mult decât orice alt oraș. Eu cred că îl iubești așa, deoarece acolo am făcut eu primul pas și am crescut împreună. Noi două. Apoi noi două, un cățel și o pisică. Cam zuză ea. Ne-am luat ciocolată caldă și ne-am plimbat mai mult decât niciodată. Apoi, m-ai dus la Zanfir să mănânc felia mea obișnuită de pizza. Tu nu îți luaseși de data asta. Ai băut doar o limonadă. Când am terminat, am ieșit iarăși afară. Am admirat toate vitrinele, le-am dat note și ne-am plimbat până în parcul Bălcescu. Noi umblam mult. Nu luam niciodată autobusul. Doar când vroiam să ne amuzăm sau eram rău tare pe fugă. Aici, unde stăteam acum, în Golești, eram mereu pe fugă. Domnii șoferi ne știau toți și se jucau cu noi uneori, dar mereu ne așteptau. Tu le duceai covrigi calzi și câte o cafea la pahar. Nu uitai niciodată. Pe toți îi știai pe nume. Iar ei pe tine. Și toată lumea te îndrăgea. Nici tu nu știai de ce. Dar eu știu! După ce ne-au înghețat nasurile, ne-am întors acasă. Am alergat la ghetuțe, dar Moșul nu venise. Pe fața ta, iar se adunaseră norii. Apoi, ai spus că trebuie să mergi până la magazinul de peste drum, deoarece ai uitat să iei pâine. Ai mers și ai venit repede. Te-ai dezbrăcat și ne-am uitat la „Mickey și Crăciunul”. Ăla unde se tot repeta Crăciunul. Apoi ne-am uitat la Grinch. Când am mers la baie, am văzut pe scaun în masa din bucătărie o luminiță ciudată. Cizmulițele mele erau pline. Venise Moșul!
– Mammmmmaaaaa! Maaammmaaa! Uite, păpușa aia și jocul de-a doctorița! Și uite plastilină și dulciuri! Mami, pot să îi dau ceva și prietenei mele? La ea nu vine niciodată Moșul?
– Sigur că da! 🙂 Dacă tu dai acum, de acolo de unde ai dat, Dumnezeu va crește un Rai frumos să știi!
– Adică, oamenii buni și darnici sunt Rai?
– Întotdeauna, draga mea! Acesta este Raiul pe pământ!
– Atunci, o să fac un loc mare, unde o să fie mereu Rai!
– Ai făcut deja unul, scumpa mamei! Tu ești toată un Rai!
– Și tu ești Raiul meu, mami!
Acum, anii au trecut și am înțeles că nu este Moș Nicolae. Mi-ai spus că el chiar dacă nu este faptic, este prin emoția zilei, a clipei și a spiritului. Că Moș Nicolae este de fapt Spiritul Bun care dăinuiește în oameni peste ani și ne îndeamnă la fapte bune. Că numai aomenii care nu au credință nu cred în Moș Nicolae!
Un Rai, așa cum a fost cel de atunci, despre care am vorbit. Și brusc mi-am amintit de norii tăi negri. Acum știu de ce erau. Pentru că tu nu aveai servici de mai multe luni de zile și ți-ai tot căutat. Nu aveam bani nici de chirie, mami. Și ai lucrat tot felul de scrieri de alea de ale tale și ai scris povești pentru copii, ca să putem plăti totul. Tu nu aveai Moș. Nici cine să îți pună în ghetuțe. Ți-ai pus singură o mandarină și o ciocolată și mi-ai spus că darul tău sunt eu, iar mandarina și ciocolata îți amintesc de cea mai frumoasă perioadă din viața ta, copilăria. Nici nu doreai mai mult. Nici eu. Ne aveam una pe alta. Apoi am înțeles cum a venit Moșul. Ai scris o poveste pentru tanti de la magazin, iar ea a plătit cu Spiritul Faptei Bune!
Cred că acela, a fost cu adevărat Moș Nicolae cel adevărat…deoarece a făcut Rai în sufletele noastre! Tu ești Moșul meu preferat, mama! Pentru că ești reală și bună, așa cum sunt personajele acela din desenele la care ne uităm și la care tu, plângi de multe ori.
(©Jurnalul unei copilării, Eu și mama, Ramona Sandrina)

Pune mai puțin în ghetuțe și mai mult în suflete!

Dragă Moşule,

tot ce îţi cer este să opreşti oamenii să mai alerge prin supermarket şi mall, umplându-şi cărucioarele şi golindu-şi sufletele.

Înveseleşte şi pune zâmbet pe chipurile oamenilor, fă-i cumva să vadă copiii care îi aşteaptă nerăbdători acasă, pentru a le povesti despre şcoală, prieteni sau despre căţelul de la scara blocului. Opreşte-i un pic şi fă-i să zâmbească. Aminteşte-le că şi ei erau la fel: cu ochii mari, miraţi, ştirbi, curioşi, vorbăreţi! Cumva, tu poţi să îi opreşti la omul sau copilul în haine cenuşii şi rupte din faţa staţiei de tramvai. Ajută-i să îl vadă, să îi şteargă lacrima cu inima și compasiunea lor, cu un bănuţ, haine şi mâncare.

Eu ştiu că toţi au haine în dulap pe care nu le mai poartă! Pune-le în suflet, printr-o adire cuvântul: mulţumesc şi iartă-mă!

Poate ar putea să construiască și o căsuță pentru animăluțele înfrigurate și înfometate, pe care le hăituim ca pe cei mai mari dușmani!?

În ghetuţe şi sub brad, pune-ne amintiri frumoase, cu troiene şi gemuleţe mici, cu miros de lumânare, de bunici şi cozonaci. Asta ştiu că învie orice suflet. Pune-le casete şi meldoii în suflet şi las-i să meargă săltând de pe un picor pe altul către servici. Toţi avem griji, lipsuri şi tristeţi, dar dacă le aminteşti tu asta, poate dimineaţa vor fi mai veseli şi nu se vor gândi că doar ei sunt aşa. Ajută-i să îşi amintească să sune la buni şi la bunu. Acasă.

Moşule, aş vrea să ne dai mai mulţi copii fericiţi cu părinţi de mână prin parcuri, la săniuş, în faţa bradului. Mai mulţi prieteni nebuni cu care să fim noi şi mai mulţi bătrâni fericiţi în şoşoni, care au de ce se bucura pe masă, în casă şi în inimă!

Da-ne mai multi parinti cu copii de mana si nu cu plase. Mai multi colegi cu care sa iesim la masa, nu cu farfuria peste taste. Mai multi prieteni cu care sa fim idioti, pardon, in largul nostru.

Te rog, dăruieşte-ne timp, oameni şi ajută-ne să ne bucurăm de toate! Prea am uitat. Prea suntem grăbiţi şi înverşunaţi pe toate. Şi dacă tot vii, că am fost cuminte, adu-mi o ciocolată Africana cu alune. Sau Kandia amăruie. Şi să nu uiţi să laşi miros de cetină şi de zăpadă. Pune şi fum la hornurile caselor unde nu este foc. Să aibă căldură.

Eu, încă mai cred în tine. În magie, spiriduşi şi sănii trase de reni. Şi în bunătate. Chiar dacă pare rară.

Pune mai puțin în ghetuțe și mai mult în suflete!

Să ne vedem cu bine, Moşule
Să vii la copiii mari şi mici. Nu-i uita nici pe bunici

©Stol de rândunici copilăria – Ajun de Moș Nicolae

Să tot fie vremea aceea când aveam vreo patru, cinci anișori, iar bunica mă înfofolea ca pe un omuleț de zăpadă, de numai ochii mi se vedeau și mă lua cu ea la boldul satului să cumpărăm fărină, oloi sau poate ceva napolitane cu vanilie sau cremă de lămâie. Și Buna râdea.

– Măi femeie, ori ai bolunzit cu tătu? Da ea e friguroasă așa ca tine? E copil și sângele ei e mai cald. Numa oleacă și nici nu mai poate umbla de hainele astea. Ferească sfântul că e ca un pinguin!

– Pinguin ești tu, măi Mitrule, se rățoia Buna. Râzând în colțul baticului. Tu ești pinguin și neîmbrăcat. Doar nu vrei să o las în mânecă scurtă? Nu vezi că mereu e beteagă?

– Apoi, e beteagă de prostia voastră a muierilor mari care o tot înfofoliți, spunea Bunul. Transpiră și frigul apoi o răcește. Da nu se poate cu voi muierile. Voi le știți pe toate!

– Noa, vezi că știi? Ce vrei de la bold? Camfore?

– Alea să le mânci tu! Napolitane cu cacao de or fi!

– Da cu vanilie nu ți-o alune pe gât?

– Măi, fată! Apoi dacă nu vrei să îmi iei ce îți cer, după ce mă întrebi?

Și eu râdeam, dansând nerăbdătoare după un picior pe altul, să plecăm odată. Că era frumos să văd cum ninge și se așterne neaua pe drum, cum fumegă coșurile și umblă încet nanele din sat, mai înfofolite ca mine. Nici nu le mai cunoșteai. Numa după năframe, câteodată. Și, după ce o luam pe trotuarul care părea să șiroaie de-a lungul drumului precum un râu, treceam pe lângă fântâna cu cumpănă în care mereu, mereu mă uitam. După broaște fermecate! Mai credeam în ele. Mai cred și acum, că tot la fel fac și la 42 de ani când trec pe lângă fântână cu fata mea. Apoi, ajungeam la casa verde a unchioaiei Hoțoaie, apoi lângă Mina, de cânii căreia îmi era teamă să mor. Dar iarna, nu ieșeau afară. Apoi, era Besereca. Ea era pe deal. Așa spuneam noi. Că de la rata din centru, drumul urca până la Beserecă. Apoi, până la noi era drept și lin, ca gândurile mele de copil de atunci. Și după Bserecă, unde mereu ne făceam semnul crucii și mulțămeam la Domnul pentru toate, coboram. Și ce viață veseloasă era coborârea aia pentru mine, dar ce chin pentru Buna mea. Io alergam și mă dădeam pe toate ochiurile de gheață, ea strâga după mien:

– Măi fată, da vină de îmi dă brânca ceea să am și io de ce mă țâne!

– Io vin, da dacă pici, picăm amândouă! și râdeam larg, cum numai atunci puteam și numai acum, când văd ochii copilei mele, pot.

– Zici că am venit cu Mitru la bold! râdea Buna. Da, ai și tu dreptate bată-te focarea ta de copil.

Și până la bold, Buna se mai înălnea cu vreo două, trei nane. Și vorbeau. Nu îmi părea rău, că mai găseam ochiuri de gheață și mai apărea câte un pretin de al meu cu care mă bulgăream sau făceam concurs de patinaj. apoi, ne fluturam mâinile, o luam pe buna de mână – acolo era tot Raiul meu – și intram în bold.

În săptămâna ceea, la bold, a fost altfel. În raft, de cum am intrat, a răsărit un soare blond de păpușă. Avea cosițe de lâniță galbenă ca soarele, obrăjiori roșii ca merele sau ca ai mei când îi pițiga Buna să fie roșii, să nu mai fiu eu palidă, o rochiță de pânză albastră și botine roșii. Nu văzusem în viața mea ceva mai frumos.

– Niște camfore de mi-i da, Floare, spunea Buna! Și dacaă ai napolitane de celea cu cremă?

– Am, nană Jenică, am! De care să îți pui?

– Apoi pune căteva cu cremă de lămâie și de cacao, că la Mitru al meu, numa astea îi plac. Și cum să nu îi ieu, că el alte dulciuri nu prea mănâncă.

Și eu zâmbeam. Buna mereu îl bombănea pe Bunu și Bunu pe Buna, da se respectau și mereu se gândeau unu la altul.

Doamna Florica de la bold mă văzu și o dădu jos din raft să o țâu olecuță în brânci. Coborâse Dumnezeu olecuță la mine în brațe. Și ce o mai pupam și o alintam. Apoi, fără să spun nimic, când Buna a gătat, am luat-o de mână, am salutat frumos și am mers acasă. Tot drumul am tăcut și nu am alergat. Visam la Ana mea Gălbioara, cum îi spuneam.

– Ori iar te betejești, mă întrebă Buna mirată!

– Nu, Bună! Mă gândesc numa la păpușa ceea, cât de nealcoșă era! Și frumoasă, Bună!

Buna zâmbi și mă pupă.

– Noa, să îi ceri la MOș Nicolae. Că joardă de aia cu staniol sigur îți aduce la cât de cuminte ești. Poate, s-o îndura și de altceva anul ista.

– Îmi aduce și ciocolată amăruie și portocale. Și banane verzi pe care le mânci tu. Doamne rele îs!

Și Buna începu să râdă de se scutura paltonu pe ea.

Și zilele trecură. Mă luă Buna iar în Ajun de Moș Nicolae cu ea la bold. Dar Ana nu mai era acolo. Am văzut când am intrat în bold. Nu mai era soare. Și am oftat cu oftat de copil amărât.Da nu m-am plâns! Acasă, mi-am făcut ghetuțele și le-am pus în oblacul mic. M-am rigat și am sperat. Apoi, ne-am băgat în pat. Focul ardea și pușca din sobă, iar limbile lui se jucau și se alergau pe pereți. Nu vroiam a adormi veac. Vorbeam într-una. Apoi a zis Buna:

– Mai vorbește tu mult, că să vezi că a veni Moșu, s-a uitat pe oblace și dacă te vede trează, nu mai pune nimic în ghete.

Vorbele alea, au fost ca un somnifer. Am adormit pe loc. Și, în toiul nopții, m-am trezit. Mi se păruse în vis că aud foșnete. Și am deschis ochii. Limbile focului cădeau pe oblac, iar de după perdea, pe oblacul mic, răsăreau niște joarde cu staniol, care aruncau lumini, forme de dulciuri, portocale și o formă altfel. Stătea în funduleț și avea două codițe.

– Ana! Bună, bună, trezește-te! Uite, a adus-o Moșul pe Ana mea!

Și nu îmi amintesc să fi primit vreodată cadou mai frumos și mai neașteptat ca ăla. O păpușă de cârpe, cu păr de lâniță, cu ochi și rochiță albastră și cu zâmbetul bunicilor mei. Am primit multe cadouri minunate, dar ca acela din oblacul bunicilor, nu a mai fost niciodată altul!

Ce Moș Bun a fost Moș Nicolae care mi-a pus toată copilăria în oblac atunci! Buna care mânca napolitane cu cremă d elămâie și bunu care mânca napolitane cu cremă de cacao. Eu mănânc de dragul lor de amândouă.

(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

©Bună, Baby! – Ajun cu portocale

credeam că dacă trece timpul,
iar noi nu ne mai vorbim,
vei trece și tu, și noi,
dar nimic nu trece,
doar se afundă în sânge
și sapă adânc, adânc
până în măduva inimii

am probat mai multe cămăşi de forţă
niciuna nu mi se potrivește
probabil mi-e iubirea prea mare
deoarece toate îmi sunt strâmte
și m-au lăsat liberă ca o nebună
pe străzile astea pustii,
unde te regăsesc peste tot
în vitrinele sufletului meu

uneori, par un copil care privește la cadouri,
dar nu primește niciodată, nimic,
doar câteva portocale de gust
pe care le desfac felie cu felie,
numărând câte copilării am trecut,
cîte ape am străbătut, câte oceane am înghițit în sec,
câte brațe am întins și au rmas uitate
precum colțurile caselor părăsite
unde se întind pânze mari și groase
în care pândesc păianjenii
să te adoarmă ca să te poată mânca de vie

e prea multă iarnă,
prea mult ger și frig sub pielea mea
se aud și lupii depărtărilor cum mă urlă,
iar tu nu mai vii, nu mai auzi,
am rămas zidită ca Ana, în propria carne
și mă tot zbat să zbor din carne asta,
din sângele ăsta, din gândurile astea,
dar mă leg și mai mult de ele

pesemne că asta e cămașa de forță,
iar tu ești spitalul printre gratiile căruia
privesc afară cum îl așteaptă copiii
pe Moș Nicolae

la mine nu mai vine nimeni,
decât virozele pe care le tratez cu ceai cald și visări
care îmi dau impresia de bine
un fel de comă indusă ca să nu mă apuce urlatul la lună
hienele tristeții stau la pândă,
iar în ghetuțe aștept un cadou
care niciodată nu este acolo
pierdut ca scrisorile celor de la curierat
pe cine știe unde

nu am să ți-l cer
am să rămân aici, înmărmurită în mine,
am să mai beau o gură de ceai, am să mai iau o aspirină
și voi îndrăzni să cred
că poate voi reuși să adorm în acest ajun rece
precum polurile înghețate ale Moșului
și voi visa frumos, despre alte timpuri
cu gust de fericire

(©Bună, Baby! – Ajun cu portocale, Ramona Sandrina)