O mică incursiune în lumea țesătorilor din Egipt

“Pentru fiica mea 3 piese realizate manual cu suport pentru sigiliu, fiind zestrea ei. Și nu uitați să scrieți numele ei” ..

Cu mult timp în urmă, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, nici o fată nu s-a căsătorit fără acea zestre, care era socotită o mândrie. De-a lungul secolelor, covorul realizat manual a fost zestre pentru mândrie, în Persia, apoi  în Egipt. Familia miresei condiționa familia mirelui pentru a carpeta casa cu covoare realizate manual,  pe care să fie gravat numele, ca în exemplul de mai sus.

“Lână, mătase, bumbac,  fibră de palmier, in” .. Acesta este tot ce are nevoie pentru a începe să lucreze la producerea  covoarelor, care erau și sunt încă adevărate minunil artistice rafinate, inspirate și deosebite.

Activitatea de țesător de covoare manuale,  este una dintre cele mai vechi meserii cunoscute de om; ea a început cu epoca faraonică, cu mai bine de 5000 de ani î.e.n.. Dovezi au fost găsite în satul Hmamih Asyut, în  Valea Centrală, unde s-au descoperit modele de războaie de țesut pentru confecționarea covoarelor din in și bumbac,  două din materialele pentru care Egiptul a fost renumit în antichitate. Inul și firele de in erau comercializate și folosite din timpurile faraonilor, dar pe lângă acestea, s-au mai găsit și materiale din lână, fibră d epalmier, ierburi vopsite, etc

Vopsirea țesăturilor a apărut în Egipt în a 3-a dinastie faraonică, iar femeile erau cele care se îndeletniceau în mare parte cu producția de textile, lucru specificat și în textele lui Thutmose al III-lea. Ele apar și pe templele din Karnak și Luxor, fiind una din meseriile de bază practicate în aceste temple.

Țesutul manual a prosperat în epoca Mameluk și Saladin, când în Egipt au apărut adevărate fabrici, castele de țesut, care erau cândva foart prospere. Ele au apărut în mai multe zone ale Egiptului, răspândinsu-de ulterior cam peste tot. Se mai practică și în anumite școli, când copiii, încă de mici sunt inițiati în această meserie.

Cele mai populare covoare egiptene sunt „Qashqai” și „Shirazi”, ele fiind confecționate din lână, prin tehnica  Obison,  folositî la anumite tipuri de materiale folosite în covoarele handmade sau a portretelor, unde  sunt 4 tipuri de tehnici Obison egiptean, francez și chinezesc, de obicei multicolor. Egiptenii folosesc o gamă de tehnici foarte diversificată pentru obținerea produsului final.

„Lucrări de artă și fantezie .. Abilitatea de a gusta frumusețea culorilor și a simetriei”. Unul dintre cele mai importante elemente de muncă din industria textilă realizată manual, deoarece acestea depind de imaginația lucrătorului în producție, cslități dobândite de la o vârstă fragedă și formare continuă.

Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

Ca să înțelegi dorul de țară, trebuie să pleci un pic. Sau un pic mai mult. Și atunci, îți amintești mirosuri care erau amorțite în tine. Realizezi că până și teii României sunt patrimoniu sufletesc. Și brânza de oaie și de vacă pe care tanti Vasilica o frământă și o aduce în piață, ca tu să poți mânca sănătos. Și fânul proaspăt cosit și cozonacii pe care îi face uneori Geta de te inundă miresmele și din capătul străzii. Nu știu ce pune în ei, dar eu cozonaci mai buni ca ai ei, nu am mâncat numa la buna. Și înțelegi că și vorbele romînești sunt patrimoniu și îți lipsesc și sudalmele alea românești întortocheate pe care le auzi uneori și pe stradă. Și zâmbești în colțul gurii la năduful cu care au fost spuse. Și stejarul din fața ferestrei mele în care au casă atâtea păsări și cântă ciorcâlia, mierla. Nici nu știam că mierlele vin în oraș, dar ce bine că vin. Și pițigoii năstrușnici, verzulii și galbeni ca o lămâie coaptă numai pe jumătate, care îți umple casa de triluri. Și câinii care latră uneori în nopți ca o cehmare de dincolo de noi, de departe, departe, din locul unde strămoșii lor au trăit. În pace bună cu ai noștri.

Ca să înțelegi și mai bine, îți amintești de bunici și străbunici. cei care au dus greul pământului ăstuia, ca să avem noi un loc pe care să îl numim acasă și să avem unde ne întoarce dacă alte țări ne hăituiesc. Ca să avem unde naște prunci, unde îi da la școală. Să avem o viață mai bună.

Îmi amintesc de străbunica. A avut 7 prunci și numai o fată a rămas, dar ea nu s-a plâns. A trecut mai departe, a arat pământul, a fugit cu fata în brațe din fața obuzelor și-a înmormântat omul și a continuat viața când războiul a trecut. A înhămat boii la plug, a ridicat casă și a dat fata în facultate.

Îmi amintesc de buna mea și sora ei, rămase orfane de mamă prea timpuri la nici 4 ani, umblând pe ogoare desculțe în rochii lungi de cânepă, arând și cosind. La faptul că le-a prins și pe ele războiul și au trecut mai multe de câte ne închipuim, dar când vasile i-a zis să meargă cu el în maerica, nu a mers. A spus clar și apăsat: am un om, am două fete și o țară! Nu merg eu nicăieri! Și nu a mers la viațăa mai bună. A stat și a ridicat țara și bătătura!

Îmi amintesc de bunul Mitru, Sfântul meu, care a fost cel ami bătut de soartă…luat cu arcanul, apoi prins sub tranțee, paralizat, degerat, dus în lagăr la ruși în Siberia, care și-a mâncat bocancii felie cu felie să nu moară de foame. Și mă gândesc că nu s-a plâns niciodată ce greu este și ce țară săracă avem. Pentru că el înțelegea țara mai mult decât oricine și a luptat pentru ea. S-a dat pe sine țării și idealurilor sale. pentru că i-a gustat țărâna în tranșee și i-a băut lacrimile de pe ochii camarazilor săi stinși sau lăsați fără mâini și picioare. A iubit-o cu patos și a rostit-o și înainte de a se duce!

Îmi amintesc de celălalt bunic care la 4 ani a rămas orfan, pus pe drumul cel mare cu o staiță pe umăr, care a devenit băiat de muncă într-o casă și a dormit în staul cu vacile și oile, care a ajuns să termine o școală, să aibă o meserie și când a prins locul pe nava care duceau aomenii către America, a urcat la bord, apoi s-a dat jos. A spus că el nu poate să plece. Ce ar găsi acolo din ceea ce lasă aici!

Îmi amintesc de ororile făcute de unguri, austrieci asupra romînilor din transilvania, cum i-au ucis, cum au violat, cum au tras în țeapă pe garduri mame cu prunci în pântec, imagini care nu mă mai părăsesc! Și ei nu s-au plâns. Și-au șters cu dosul palmei amintirile, durerile, coșmarele și au muncit să ne dea o țară!!!

Îmi amintesc de nanele mele din sat care se trezeau cu noaptea în cap să lucre holdele și să dea de mâncare la animale și galițe, să crească pruncii, să îi dea la școli.

Îmi amintesc de Doamna Învățătoare Florica Paduraru care îmi încălzea sufletul când intram în calsă. Și uneori mîinile. Și alteori îmi ștergea lacrimile.

De Mama și Tata! De Frați! Și înțeleg că dacă mă leapăd de țara mea, dacă o necinstesc și dacă o înjur, pe ei îi necinstesc și îi înjur! De Mama mea mă leapăd! Și cum aș putea????

Și mă uit la noi toți…stăm în ziua de azi pe facebook, avem acces la toate gadgeturile din lume, putem călători unde vrem, putem ieși în stradă, avem târguri de Crăciun, avem bâlciuri, avem restaurante, cafenele, nu trebuie să tragem la plug, nici să ne trezim cu noaptea în cap, joburile noastre nu sunt nici pe departe la fel de grele și avem Aroganța să ne plângem. Să viorbim în statistici. Să fim depesați. Să nu ne mai placă nimic. Să scuipăm pe tot ce este românesc și să râdem de Patrioți!

Ca vreascurile suntem! Ca vreascurile! Cum ne atinge ceva un pic, ne frângem și chelălăim ca și cîinii loviți. Dar și așa, nu înțelegem că de noi depinde să fie țara asta ce ne-am dori, așa cum de străbunii noștri a depins să fie cea și-au dorit pentru noi!

Nu avem de mers în războaie, că nu suntem în stare nici să învingem propriile bătălii cu noi, dar măcar putem fi Romîni, putem lua atitudine, putem găsi soluții și putem pune umărul mi mult să avem o Românie a noastră! Nu ca afară! Nu îmi palce nimic din ce e afară să fie în țara mea! ca la noi, dar mai bun, mai de calitate și mai frumos!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Și când ești plecat și vin iernile, iar tu nu mai știi cum este să cadă un fulg de zăpadă, să auzi viforul, să faci un om de zăpadă, înțelegi că niciodată nu vei fi acasă! Acasă e locul acela unde ai ierni și colinde, veri și cireșe și pupeze și Ozane, primăveri cu magnolii în Piața Unirii, toamne frumoase ca ochii copilei mele! Acasă e locul acela cu străzi plombate și desfundate, cu câini și mâțe comunitare, cu multe cărți scrise în limba ta, cu tanti Nuți și nena Vasile, locul unde poți ieși în șlpai să cumperi pită caldă, pe care jumate să o mănânci până acasă. Locul unde poți saluta pe toată lumea și toată lumea te salută pe tine. Unde deși pe unii îi enervează, femeile mai în vârstă vin și îi leagă copilului tău căciulița, îl țucă pe obraji și îți dau sfaturi. Mie îmi place. Nu mă enervează. Mă simt acasă, iar ei sunt altfel de familie.

Acasă e locul ăla unde nu ți-e dor de zăpadă…Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

***

Şi când ţi se face dor de mirosul de cozonaci, de iarbă, de vânt, de zăpadă, atunci, înţelegi despre România, mai multe decât orice manual de istorie te va învăţa! Vei înţelege că ea este parte din tine şi tu din ea. Că poate fi plecarea lungă, dar tu, cu fiecare an îi vei purta şi mai mult dorul şi te vei lupta pentru ea de oriunde ai fi şi vei spera mereu, că într-o zi, îţi vei da jos sandalele şi vei putea să simţi din nou pământul ţării sub tălpi, iarba, vântul, iar iarna, mama, tata, fraţii, prietenii, vor colinda la uşa casei tale, aducându-L pe Hristos! Vei împodobi bradul cu miresme de cetină românească, vei auzi câinii lătrând în bătătură, oamenii salutându-se pe stradă şi vei înţelege, vei crede în sfârșit, că eşti cu adevărat din nou…ACASĂ! 

La mulți ani, Inima mea, România!

romania2

La mulți ani, Inima mea, România! Să crești mare, frumoasă și binecuvântată! Să te vindeci de răni, de oameni falși, de trădători și hoți! Orice rană se reface prin și cu iubire! Suntem destui care te iubim și te vrem bine! Sper doar să te găsesc curând, patria mea și să ne fim cât mai mulți ani împreună! În ADN-ul meu ești, oriunde aș fi și orice aș face! Te văd uneori venind și strigându-mă, așa cum o vedeam pe buna, când ieșea în poarta casei, cu năframa în cap, cu ia și poalele ei și mă striga cu iubire să viu mai repede! Și văd cum îți flutură tricolorul în pletele lungi și frumoase, pline de izvoare și păduri, în care păsările își fac cuib cu drag! Și fără să vreau, las o lacrimă și duc mâna la piept…acolo unde te aud cum bați frumos, în graiul nostru dulce românesc!

Te iubesc, Inima mea, Românie!

Mulți se dezic de ea, iar și mai mulți o judecă, o împart și o raportează doar la aspectul politic, deși ea nu este vinovată de graba din oameni. De faptul că ei nu o cunosc. Că nu își fac timp să o citească, să o descopere, să o redescopere, să o viziteze, să o asculte. O țară nu înseamnă doar ceea ce ne place sau ceea ce ne-am dori. O țară nu înseamnă doar la bine și la mai bine! Nu! O țară înseamnă iubire. Necondiționare! O țară este un cămin, o familie, o iubire la bine și la greu! Nu părăsești pe cineva când este bolnav. Nici nu spui că este urât doar pentru că suferă de cancer și nu mai are păr. Nu! Țara este locul acela care oriunde ai fi, orice ai face, îl ai în tine. Pentru că în visele tale, în subconștientul tău, vei simți și gândi mereu în românește. Oriunde aș fi, îmi e dor de România. pentru mine ea este o stare de a fi, de a simți. Un dor! Mi-e dor uneori și de mirosul de grătare și mici din fața blocului. De vecinii care băteau la ușa mea să mă întrebe dacă vreau ceva din piață. Mi-e dor să vorbesc românește și să aud vorbindu-se în românește! Mi-e dor de limba română! Acolo am cunoscut-o prima oară pe mama. Și pe bunica. Pe tata, bunu și frații mei. Acolo am fost pionier. Și tot acolo am iubit prima oară. În România mea dragă, mi-am privit copila prima oară în ochi. Și am știut! Că voi fi pe veci a ei! Că țara asta va fi sfântă fie și numai datorită fetei mele. O țară poate fi bolnavă. Cangrenată de boli vechi în educație, sănătate, sociale, spirituale, dar se poate vindeca. Prin noi și cu noi. Toți. Uniți. Iubind-o și îngrijind-o. Nu e perfectă, dar nici nu trebuie să fie. Ea este ceea ce ne-a format ca popor și națiune. Este Ardealul, Maramureșul, Delta, Bucovina, Oltenia și Dobrogea. Este Moldova mea dragă. Marea! Este pământul acela unde de pe mormântul bunicior mei au crescut flori și rădăcini care mă țin și mă cheamă. Oriunde aș merge, oriunde aș fi, România este în graiul, sângele și sufletul meu! Ca un ADN care mă alcătuiește și mă ajută mereu să îmi amintesc că România este casa mea, nu doar patria mea! Este nu un loc ci o stare de spirit care mă însoșește mereu! Pentru mine, România este Acasă!

© Ramona Sandrina

Copiii vin din lumea în care se vede cu inima

ramona sandrina

Lumea ar arăta precum o bibliotecă părăsită, dacă nu am înțelege adevăratul rost și sens al educației pornite din suflet!

Mulţi părinţi consideră că predarea trebuie să aibă loc doar în şcoală și să fie făcută de către profesori. Ca un act al unui ritual pe care noi așa îl cunoaștem. Și, totuși, este poate una dintre cele mai false și înșelătoare premise. Predarea începe înainte de toate acasă, cu noi. De când copiii sunt mici de-o şchioapă şi încep să fie curioşi, iar noi începem să le explicăm, folosind diverse metode. Uneori, predăm stând pe spate în iarbă, vorbindu-le despre nori, păsări și boabe de ploaie. Alteori, ne înarmăm cu săbii de soc, coifuri, binoclu şi navigăm pe ape tulburi alături de piraţi, explorând istorii și poluri geografice. Deci, vedeţi? Şi noi predăm. Dar nu o facem după manuale, ci o facem după ritmul nostru interior, care trebuie să fie acelaşi cu ritmul interior al copiilor noştri. Trebuie să rezonăm împreună să ne iasă cântecul din care ei vor culege cele mai importante note în viaţă. O muzică a inimii pe care vor şti să o recunoască mereu. Chiar şi la profesori. La cei care ştiu, aşa cum spunea vulpea din „Micul prinţ”, să vadă esenţialul care este invizibil pentru ochi. A preda înseamnă să ştim că prima noastră responsabilitate este să educăm, să naştem o relaţie vie între noi şi copii. Dacă nu educăm prin predare este ca şi cum am planta o sămânţă fără să curăţăm mai întâi locul şi fără să ne gândim că ea ar trebui să încolţească. Trebuie nu doar să educăm, ci să stimulăm, să înrădăcinăm, să le dezvoltăm nişte simţuri în plus, care le vor rămâne şi le vor da aripi! Noi, mai întâi de toate şi de toţi, trebuie să avem capacitatea de a le permite să crească, să se dezvolte atât spiritual, cât şi emoţional, să îşi folosească imaginaţia şi să se bucure de copilărie, iar mai apoi de fiecare etapă, având la bază acest substrat valoros, oferit în fiecare clipă a existenţei lui. Cum se educă un copil? Cu iubire în primul rând, cu înţelegere, cu credință, cu multă răbdare şi aplecându-ne noi către ei şi lumea lor, nu ridicându-i pe ei la acelaşi nivel cu noi. Nu le grăbiţi dezvoltarea și asimilarea de informaţii. Fiecare etapă are un ritm. Ca şi plantele. Nu trebuie să ne dorim ca din sămânţă să iasă direct fructul. Am ucide planta. La fel se întâmplă şi cu copiii. Apoi, îi educăm ascultându-i şi răspunzându-le pe limba lor, prin cuvintele noastre. Doar că ei, uneori, sunt Micul prinţ şi ne încurcă, ne pierd cumva pe acolo prin lumea lor complicată pentru noi şi înaripată a copilăriei, iar nouă câteodată ne e greu să găsim cuvântul „lumină” cu care să le ieşim în întâmpinare. Sigur că ei simt şi râd, iar noi râdem împreună cu ei, deoarece ne-am amintit câte ceva de pe drumurile copilăriei. Aşa se dezvoltă inteligenţa emoţională, poate cea mai importantă dintre toate, deoarece ea ne umanizează, ne modelează şi ne îmbunează, arătându-ne şi alte ­perspective.

Fiind adulţi, poate tocmai de aceea ne este atât de greu să cuprindem toate înţelesurile pe care ei ni le cer, deoarece noi vedem într-un spectru mai redus culorile, pe când ei simt altfel viaţa. Ca pe o carte! Indiferent ce carte le veţi citi, oricât de grea vi s-ar părea vouă ca părinţi, ei vor desluşi calea şi vor găsi răspunsul, deoarece ei funcţionează extrem de firesc: înţeleg cu inima ceea ce vrem noi să spunem sau autorii cărţilor! Aşa vă puteţi explica întrebările lor profunde uneori şi faptul că îi simţim venind din alte lumi, mai bune, mai curate şi nu putem decât să ne dorim să vadă cu inima lor frumoasă, la fel, toată viaţa! Copiii ne sunt cei mai mari învăţători, deoarece, cu ajutorul lor, învăţăm noi la rândul nostru să le dăm mai departe ceea ce e frumos şi firesc, nu doar prin vorbă, cât mai ales prin faptă! Ei ne învaţă despre noi şi despre ei când ne împing limitele, când sar galaxiile după răspunsuri care ne închid de multe ori, când ne tatonează iubirea, răbdarea, înţelegerea!

Cum educăm un copil? Crescând împreună cu el, dându-ne voie să greşim şi unii şi alţii, căutând să ne ţinem de cuvânt, să le fim aproape ori de câte ori au nevoie.

Copiii ne surprind şi ne uimesc mai cu seamă prin faptul că pot să primească şi să dăruiască iubire necondiţionată, să ierte, să vindece răni cu un zâmbet, o îmbrăţişare şi cuvinte simple venite exact la timp. Copiii ştiu să ierte, să nu vadă deosebirile confesionale, să nu judece şi să nu se judece nici măcar pe ei, deoarece vin din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din lumea Micului prinţ şi pot să vadă lucrurile invizibile, deoarece ei văd cu inima…

Articol realizat de Ramona Sandrina, pentru Ziarul Lumina

Roxana Lupu, din Focșani în Londra, interpretând roluri de Regină

Roxana Lupu
Roxana Lupu a interpretat mai multe roluri semnificative, cum ar fi: prințesa Tatiana Romanov în Royal Murder Mysteries, Ana în BU21 la Trafalgar Studios, Bev în Frank Sumatra la Teatrul N60, regina Elisabeta a II-a în seriile documentare BBC Inside Buckingham Palace și Inside Windsor Castle, prințesa Margareta în Private Lives of Monarch. De curând, actrița a fost Regina Maria în Queen Marie of Romania, lansat în anul acesta.

 

„Maria, Regina României” este un film în regia lui Alexis Sweet Cahill, recompensat cu premiul secţiunii Avanpremierele Toamnei la festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2019. A avut premiera de gală miercuri, 6 noiembrie, la Ateneul Român. Pe 8 noiembrie a intrat pe marile ecrane, iar pe 9 noiembrie a rulat la Focșani, în orașul unde a copilărit Roxana Lupu.

Filmul apare pe marile ecrane într-un context istoric în care românii aveau nevoie să își amintească despre faptul că, în pieptul acestei națiuni, a bătut cândva inima unei Regine care i-a iubit și i-a respectat cu toată ființa sa.

Drumul de la Focșani la Cluj și mai departe spre teatru

Cândva, nu foarte departe, dar nici foarte timpuriu, pe aleile frumoase din Focșaniul cel boem, se plimba și visa o copilă despre care poate puțini aveau să își imagineze că va deveni cumva una din actrițele emblematice ale României contemporane.

Roxana Lupu s-a născut în București, însă copilăria și-a petrecut-o în Focșani, imediat după revoluție, înconjurată de oameni pozitivi, muzică bună și petreceri pline de distracție.

La școală, Roxana a iubit mai multe materii, dar a simțit că sociologia i se potrivea cel mai mult. De aceea s-a înscris la facultățile din București și Cluj, fiind admisă în ambele părți. A ales Științele Sociale la Universitatea Babeș Bolyai, atrasă de atmosfera specifică vieții studențești și culturii cu un ritm de viață aparte din Cluj.

Nu a visat niciodată că va deveni actriță, deși când era mai mică îi plăcea foarte mult să se uite la filmele vechi gen „Pe aripile Vântului” și era atrasă de musichall-uri. Îi plăcea să cânte și să danseze. Admira actrițele marcante ale vremurilor, care lăsau întotdeauna un mesaj puternic în sufletele noastre.

Totuși, Clujul a învățat-o să vadă că teatrul poate face parte din viața ei. La Teatrul Național din Cluj a apărut gândul că locul ei, ar fi acolo sus pe scenă. Și a dat la Facultatea de Teatru din Cluj, unde nu a fost admisă.

Cu perseverența caracteristică laturii sale moldovenești, Roxana a dat după câteva luni la Universitatea de Teatru din București unde a intrat la clasa doamnei Adriana Popovici. Profesor de artă i-a fost domnul Liviu Lucaciu. La UNTC și-a finalizat studiile, licența, masteratul și doctoratul în Pedagogie Teatrală.

Călătoria unei actrițe către rolurile sale

Întâmplarea sau poate nu, deoarece coincidențele nu sunt altceva decât oportunități deschise unor vizionari, o găsește în drum spre Viena, alături de soțul ei și de un grup de clujeni care urmau să producă un film independent.

Calea lor însă avea să își schimbe traseul către Germania și Anglia, mai exact Londra, unde au filmat în cele din urmă la British Museum. În Londra, Roxana a găsit un altfel de loc, deloc ca acela din imaginația ei și de care a simțit că o leagă mai mult de atât.

Conjuncturile din țară, rolurile dezamăgitoare, faptul că simțea că poate mai mult, dar primea mult mai puțin, au ambiționat-o să își dorească foarte mult să schimbe toate acestea în altceva, în ceva bun pentru ea și visul ei de a fi actriță. Acela a fost momentul cheie, care a găsit-o în drum spre Londra. Avea 27 de ani.

Ascultând-o pe Roxana când îmi povestea despre această întâmplare, am realizat că de fapt, stelele ei se aliniaseră pe cerul scenei artistice, iar drumul, destinul ei fusese demult scris. Trebuia doar să găsească în ea puterea de a înțelege acest lucru, de a-l schița în sufletul ei și de a auzi chemarea.

A fost ușor? Bineînțeles că nu! Dar succesul de care se bucură acum Roxana, ne demonstrează că a meritat și că lucrurile mărețe se realizează cu mult efort, cu multă îndrăzneală (chiar nebunie aș putea spune) și intuiție.

Ajunsă în Londra, a decis împreună cu soțul ei Nicholas să rămână acolo. Roxana Lupu dă mai multe audiții și joacă în mai multe filme şi piese de teatru. Printre acestea – Regina Elisabeta a II-a, Prinţesa Margareta, Ana, Bev, precum şi Regina Maria, filmul care a atins cea mai sensibilă coardă a românilor și pentru rolul a cărui interpretare îi mulțumim profund.

Să te transpui în pielea Reginei Maria și să o reînvii în spiritul națiunii

Știm că pentru a juca un rol trebuie să te documentezi, să remarci toate detaliile, să iei cursuri de dicție, să cunoști protocoalele, să te transpui. Asta a făcut și Roxana Lupu.

A citit jurnalele Reginei, interviurile Domniei Sale, a vizionat chiar câteva interviuri ale altor artiști care au interpretat roluri similare.

Regina Maria a fost una din imaginile cele mai marcante ale României, care și dincolo de ea, de timp, iată că are capacitatea de a ne aduce împreună, de a ne închega și de a ne reda demnitatea națională. Ne arată că suntem la fel de importanți ca națiune, ca oricare alta și ne îndeamnă să fim mândri.

Roxana Lupu

M-am întrebat însă cum este să joci un astfel de rol. Cum se poate el reda cu atâta exactitate și frumusețe, chiar cu sentimentul de teamă de a vorbi în public și a intra în pielea unui asemenea personaj.

Înveți să îți folosești frica respectivă și să o transformi într-un combustibil, ca o energie și îți dai seama că este ceva normal. Ca să pot juca astfel de roluri, încerc să le tratez normal, ca pe orice alt personaj. Persoane ca oricare altele numai că au un statut deosebit față de noi ceilalți. Personal m-am îmbogățit foarte mult de pe urma acestor roluri și a experiențelor acestea. M-am bucurat când am descoperit exact asta la rolurile mele, partea umană. Asta vrea să vadă orice spectator, deoarece partea regală o pot vedea sau descoperi tot timpul, la personalitățile regale, dar partea umană, mai puțin. Și de aici vine satisfacția mea ca actor, să descopăr partea umană a personalităților regale și să o înțeleg, să o arat, să o redau cât mai bine și cât mai subtil.

Și-a învins teama și dincolo de protocoale, de lecții de actorie și teatru, a fost ea însăși în fiecare rol, spărgând cumva bariera dintre ceea ce ar trebui să fie actoria și ceea ce este ea acolo pe scenă.

Roxana Lupu în percepția mea este acea actriță care poate cu o mare ușurință, aproape firesc, să ajungă de pe ecran, în sufletele fiecăruia, să spargă barierele timpului, spațiului și să ne atingă sufletele în cel mai intim mod posibil. Ne face să trăim fiecare gest, replică, ne emoționează și ne bucură. Devenim un fel de lut în „mâinile ei”, modelându-ne trăirile și dăruindu-ne esența adevărată a unei pelicule.

Actorii care îmi plac mie, sunt oameni în primul rând. Eu asta cred foarte, foarte mult. Actoria nu trebuie să fie o mască. Actoria trebuie să fie parte din tine. Dacă este o mască, ceva regizat în tine este ceva total fals. Ca actor trebuie să înțelegi rolul pe care îl ai și să fii cât mai firesc. Actoria nu trebuie să fie falsă, trebuie să aibă acea autenticitate umană, simplă, reală. Eu nu cred că actorul lasă omul, că intră în pielea personajelor, eu nu cred teoriile acestea. Eu cred că trebuie să fie omul în primul rând, cu propriul aport, propria experiență, energia proprie, în tot ceea ce face.

Iată deci, că adevăratele roluri se nasc cu adevărat din adâncul ființei noastre, prin experiența profesiei noastre, a intuiției și a aportului nostru personal și mai puțin din ceea ce ne-am fi imaginat noi ca simpli spectatori.

Din culisele filmului „Maria, Regina României”

Filmările au avut loc în Romania și Paris. S-au pus în evidență locații autentice precum Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, Quai d’Orsay din Paris, iar în post producție au fost recreate zone din Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon, Place Vendome, așa cum arătau în 1919.

Întotdeuna este fascinant să fim ceva ce nu suntem în mod obișnuit, de aceea mi-am dorit ca eu să fiu actrița. A întruchipa o figură Regală este cu atât mai interesant cu cât ele au trăit o viață mult diferită, deosebită față de ce trăim noi în ziua de azi, dar cu orice dar, întotdeauna vine și o mare responsabilitate.

Roxana Lupu

Deși o actriță extrem de apreciată, Roxana Lupu consideră că este un om simplu, care își iubește foarte mult meseria și nu se consideră consacrată. Ea spune că mai are mult de muncă până la consacrare și vede în acest lucru o provocare frumoasă.

Pentru ea, toate rolurile au fost importante, deoarece interpretează o persoană, iar unei persoane, oricare ar fi ea, i se cuvine să-i oferi respect, timp si răbdare pentru a o descoperi. Și în acest fel înveți diverse lecții de viață de la fiecare personaj.

Viața unui român în Londra, din perspectiva actriței Roxana Lupu

Mulți români își părăsesc țara deoarece nu mai simt că se regăsesc aici. Unii ajung chiar să se lepede de originile, tradițiile și rădăcinile lor românești. Le este rușine cu țara lor și nu văd nimic demn în istoria acestei națiuni minunate.

România, îngenuncheată sau nu, va rămâne veșnic una din Prințesele demne ale Europei. Oricât de mult o reneagă unii, ea va fi mereu un spirit viu, plin de istorie, de întâmplări grandioase și cu un aport important în evenimentele lumii.

Roxana Lupu

De altfel, chiar faptul că este româncă îl simte ca fiind cel mai mare atu al său în Anglia. Educația, creșterea, maturizarea în România, profesori, familie, comunitate – toate fac parte din ceea ce este astăzi Roxana Lupu.

În opinia actriței, fiecare român din străinătate descoperă la un moment dat importanța rădăcinilor românești, dar fiind obișnuit să-i fie rușine de unde vine, nu îl recunoaște.

Am văzut români care spun că sunt italieni, unguri, sau din Transilvania. De parcă Tarnsilvania n-ar fi România. Cred că această rușine se datorează în primul rând identificării multora cu situația politică actuală, cu niște oameni care nu reprezintă majoritatea și care să o spunem pe șleau, ne fac un mare deserviciu. Mândria mea de a fi româncă vine din cunoașterea istoriei acestui popor, din cercetarea vieții unor legende ca Petre Țutea, Mircea Eliade, Costache Oprișan, Mircea Vulcănescu și în general a intelectualității române din perioada interbelică care au ajuns de referință tocmai pentru că nu le-a fost rușine că sunt români. Nu o să vezi niciodată un britanic, un francez sau italian că se feresc să zică de unde sunt. Da, recunosc niște probleme în tara lor, dar asta nu îi definește ca neam. În acest sens, cred că trebuie să ne trezim și să învățăm să stăm demni. Pentru că atunci când îți reprezinți originea cu demnitate și un străin îți va arăta respect pe măsură și va vedea cine ești tu, nu ce se scrie în ziar despre români.

Ce mai face Roxana Lupu, dincolo de scenă

Își face timp pentru ea și familia sa, oricât de ocupată ar fi, pentru că rolurile nu o încălzesc când îi este greu. Îi place natura, să facă sport, să asculte muzică și să își trăiască viața în simplitate pe cât posibil.

A făcut si face workshopuri de dezvoltare profesională pentru corporații si organizații precum Capgemini, Rotaract Uk sau Nespresso. Multă vreme a ținut cursuri de învățare creativă în școli diverse din Anglia, arătându-le elevilor cum să învețe creativ, să recapituleze și în general să facă din procesul de învățare unul frumos, distractiv și care le face plăcere.

Roxana Lupu

Academia de învățare creativă înființată de Roxana și Nicholas Lupu în Londra și București organizează cursuri de dezvoltare profesională pentru corporații sau publicul larg, preponderent prin muzică și actorie.

Ca gând de încheiere, Roxana Lupu ne-a transmis tuturor:

Am învățat că dacă nu mă respect eu, nu am cum să cer acest lucru altora. Am învățat să fiu mândră de unde provin, să fiu un ambasador țării mele, să muncesc, sa păstrez echilibru în a nu fi extrem de umilă sau foarte orgolioasă. Lecțiile acestea le aplic în fiecare zi, încercând să mă îmbunătățesc.

Cuvânt de încheiere

Dacă veți citi cu atenție și veți aprofunda cuvintele Roxanei Lupu, veți înțelege faptul că noblețea firii este una din calitățile oamenilor de mare excepție. Oameni care nu se nasc mereu. Se nasc rar și dăruiesc cu intensitate din tot ceea ce sunt. Oameni care apar în lumea această sumbră să ne scoată din întuneric și să ne arate lumina de dincolo de noi și din interiorul nostru.

Artiștii precum Roxana Lupu apar atât de rar în lume, tocmai pentru că ei sunt cruciali la un moment dat. Schimbă! Precum Regina Maria! S-a născut cu un rol clar, definit și sfânt, de a fi Inima României, care deși a încetat fizic să bată, apare din când în când asemeni unei reamintiri a faptului că trebuie să ne ridicăm din genunchi și să ne amintim de noi.

Roxana Lupu este dincolo de artist, un om de mare valoare și excepție umană. Un suflet delicat, dar extrem de decis și puternic. O fire care știe să muncească și înțelege importanța acestui fapt. Un om care nu își pune limite și crede în șanse!

 

Articol realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei

Asta am făcut eu, Rai din simplitatea vieții mele

This slideshow requires JavaScript.

Se spune că fiecare vedem ceea ce purtăm în suflet, iar frumosul locuiește în sufletul celui care privește. Și cred că este cumva de datoria fiecăruia dintre noi să vedem frumosul din locuri și oameni, să îl scoatem la iveală și să îl promovăm, deoarece urâtul, îl poate vedea toată lumea! Nu e greu să localizezi urâtul, să pui degetul pe rană și să faci locurile și oamenii să sângereze! Este cel mai ușor și e la îndemâna oricui! Greu este să ai capacitatea de a sparge pojghița de la suprafața locurilor cenușii și să le vezi sclipirea. Să te bucuri de lucruile simple pe lângă care trecem mulți în goana zilelor. Am descoperit multe clădiri vechi, care țipau a uitare și tristețe. Stejari seculari și castani umbroși. Și soarele, care strecurat printre ramurile copacilor și a florilor, este cel mai frumos în Adjud. Și pe cer când merge să doarmă. Țârâitul lăcustelor și al greierilor, lătratul îndepărtat al câinilor , vântul adiind printre ramurile copacilor din curte, glasul cristalin al fetei mele, au dat aripi tutror gândurilor și visurilor mele de mamă și om.

Sigur că toți ne dorim mai bine și ne-ar bucura să vedem schimbări în bine, dar trebuie să înțelegem că înainte de a judeca și a arunca piatra, trebuie să înțelegem că vina este cumva colectivă. Mai mult a noastră a cetățenilor, decât a administrațiilor. Schimbarea începe când înțelegi că ai dreptul de a lua la rost, de a verifica bugetul, de a cere răspunsuri și de a participa direct la schimbarea orașului unde trăiești. Implicarea și atitudinea schimbă, nu lipsa de participare. Degeaba ne revoltăm dacă nu ieșim din spațiul de confort și cerem excplicații și spunem: „Așa nu!”, dacă nu ne implicăm.

Și, acolo unde unii văd doar plictiseală, mizerie și delăsare, eu am descoperit căsuțe pline de culoare, inundate de flori, arhitecturi frumoase. Am descoperit străzi curate, oameni blânzi, frumoși și calzi. În căsuța mea simplă, cu garduri verzi, vie, flori și umbrar, am găsit liniștea și frumosul. Într-un oraș pe care alții îl renegă, eu am găsit cămin, familie și prieteni. Pe mama Geta și mamaia Maria, pe nea Ștefan și nea Radu de pe Costache Negri care mereu mă strigau să îmi dea roșii, castraveți și alune. Flori uneori, deoarece acolo unde Dumnezeu dăruiște din belșug, darul trebuie dat mai departe. Am găsit o Bibliotecă vie, frumoasă, în care am lansat carte, am avut evenimente împreună cu mulți copii, scriitori, preoți, prieteni. L-am întâlnit pe domnul Ion Croitoru. Fericită întâlnire. În parcul unde unii văd doar ciori, eu vedeam ochii fericiți ai gâzulicei mele, alergam cu ea pe alei, ne dădeam în leagăne, stăteam ore în șir pe bancă spunând povești și mâncând înghețată. Noi ne luam înghețată Polar de la Penny 🙂 . Și pufarine.

Este o vorbă: „Fă Rai din ce ai!”, iar eu asta am făcut. Am făcut Rai din simplitatea vieții mele și m-am bucurat de fiecare întâlnire, om, întâmplare și loc! 

O mică incurisune în istoria Adjudului…

Când am pășit prima dată în Vrancea, de pe plaiuri orădene, în Adjud am ajuns. Adjudul acela mic, boem, plin de castani, tei și brazi, de oameni frumoși, prietenoși și buni!

În Adjudul în care mulți se întreabă ce să facă, uitând că pot începe cu ei înșiși câte ceva, uitând că Adjudul nu este atât de mort pe cât pare și nici atât de gol precum îl văd alții. Un oraș înseamnă mult mai mult decât clădirile sau politicul. Înseamnă oamenii lui și el însuși! Mă întreb câți știu istoria orașului în care s-au născut, câți au habar de cât de vechi sunt unele case din Adjud și ce istorii cuprind în și între pereții lor.

Eu nu m-am întrebat ce să fac. Am luat Adjudul la pas, i-am citit istoria și m-am bucurat să fiu pe meleaguri care au fost un spaţiu de locuire neîntreruptă, încă din Neolitic!

Adjudul a fost identificat prin descoperirile arheologice care acoperă evoluţia societăţii umane din Epoca neolitică până la atestarea sa documentară de la mijlocul secolului al XV-lea.

Nu este un oraș mare, dar este un orășel cu mult potențial, în care se poate face turism istoric, rural (în zonele care aparțin de el) și nu doar. Lunca Siretului, barajul Siretului, Balta, Lunca Trotușului, Dealurile de la Pădureni, barajul Siret-Bărăgan toate sunt zone de mare interes turistic care ar putea fi dezvoltate pentru a aduce bani la buget. O investiție responsabilă în agricultură și sprijinul micilor producători ar fi alt pas care ar putea ajuta adjudenii să prospere și să redevină ceea ce au fost cândva.

Chiar și așa, „Cine a băut apă din Trotuș, nu mai pleacă de aici!”. Așa mi s-a spus și așa a fost în cazul meu. Oriunde merg și orice fac, Vrancea este mereu în sufletul meu, ca un altfel de cămin și acasă. Cel pe care eu l-am ales!

Cunoscut nod feroviar în vremurile de demult, Adjudul a fost un orășel târg, care s-a dezvoltat treptat în jurul acestei ocupații: de ceferist! În Adjud, mai toți lucrau la gară sau aveau relații cu gara. De aceea, gara, în acest spațiu este un element deosebit de important și care se leagă cumva de oraș și ceea ce a devenit el. Fiecare avem în familie măcar un ceferist! Eu am avut 3! A rămas unul…

Înainte, Doamnele cochete și elegante, rafinate, care își croiau hainele la cele mai iscusite croitorese, se plimbau la braț cu Domnii lor pe Strada Mare. Acela era locul de Promenadă în alte vremuri. O stradă care era presărată de case evreiești, eleganță, dale pietruite, melodii ale epoci și boem. Bunica Florica îmi povestea cum își punea pe ea cea mai frumoasă rochie, câte o pălăriuță, îl lua pe bunicul la braț și mergeau să servească o cafea, o bere și să socializeze. Toți vecinii mai în vârstă de pe strada Negri îmi povesteau ce cochetă era bunica Florica și ce frumoase erau timourile acelea. Au mai rămas câțiva boemi. Majoritatea pe strada Cuza și străduțele din jur, iar cei mai tineri, care pe unde.

Bătând străduțele și străzile Adjudului la pas, am găsit locuri de care m-am îndrăgostit iremediabil. Curți frumoase, pline de flori, de liliac, gutui, ghiocei, brazi și oameni buni ca pâine caldă și deși oraș mic, am regăsit în Adjud educație de performanță! Olimpici la matematică, informatică, dar și sport, tinerii adjudeni sunt o generație remarcabilă, iar profesorii din Adjud, nu sunt cu nimic mai prejos de alți profesori din țară.

Am locuit și eu într-un apartament la parter pe drumul gării. Auzeam mereu păsările cântând dimineața, iar când ploua se simțeamiros de munte, acesta nefiind foarte departe. De altfel se și vede. Am mai locuit și pe Costache Negri, o stardă frumoasă, veche și plină de istorie. Acolo, am vorbit cu mulți aomeni mai în vârstă, care aveau amintiri atât de frumoase despre vremurile când Adjudul era doar un târg, iar lumea era mai bună!

Adjudul va rămâne mereu orașul meu de suflet deoarece acolo s-a născut fiica mea, acolo am cunoscut una din cele mai minunate mame, mamaie, am închegat prietenii și am trăit timpuri frumoase și dragi!

(La pas de suflet, prin Vrancea, Ramona Sandrina)

***

Situat în nord – estul judeţului, în Câmpia Siretului Inferior, la confluenţa Trotuşului cu Siretul, a fost şi este un important nod al căilor de comunicaţie dintre provinciile româneşti Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fapt care i-a influenţat şi determinat evoluţia sa istorică, socială şi economică.

Ca spaţiu de locuire neîntreruptă, Adjudul a fost identificat prin descoperirile arheologice care acoperă evoluţia societăţii umane din Epoca neolitică până la atestarea sa documentară de la mijlocul secolului al XV-lea. Primele săpături în această zonă au fost făcute în anul 1930, în localitatea Domneşti – Sat, punctul ,,Cetăţuie” (situat pe albia Siretului) de către Emil Coliu. Vasul antropomorf cucutenian a fost una dintre noile descoperiri, la acea vreme, în domeniul ceramicii pictate din Moldova de Jos, publicată în ,,Milcovia” anului 1933.

Din vechea vatră istorică a Adjudului (Adjudul – Vechi, pe care s-a format Târgul Adjudului) au provenit cele mai multe obiecte arheologice aparţinând, pe rând, Epocii bronzului (Cultura Monteoru), Carpilor (secolele II – III d.chr.) descoperite în punctul ,,La Sondă”, cât şi secolelor XVI – XVIII.

Au fost cercetate locuinţele – bordei de secol XIV şi peste zece morminte aparţinând cimitirului din vechiul Târg al Adjudului, de pe teritoriul Moldovei.

Mărturiile arheologice, aparţinând secolelor VIII – IX şi secolelor XIII – XIV, probează existenţa unei comunităţi umane anterioare formării statului feudal Moldova. Documentar, a fost atestat la 9 aprilie 1433, ca punct de vamă, prin Privilegiul comercial acordat de Iliaş Vodă (1 ianuarie 1432 – septembrie 1433, 4 august 1435 – 8 martie 1436), fiul lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400 – 1 ianuarie 1432), saşilor din Şapte Scaune ale Transilvaniei, menţionându-se că negustorii şi mărfurile se vor înscrie în Agiud.

Tot ca punct de vamă, este menţionat apoi şi în Tratatul comercial încheiat de Ştefan cel Mare (12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504) cu Polonia, la 3 iulie 1460, tot cu denumirea de Agiud.

Considerat ca târg aparţinând Domniei, încă de la începutul secolului al XVI-lea, Adjudul a fost centrul administrativ al ţinutului cu acelaşi nume. Într-un document din 6 martie 1507, „Ţinutul Adjudului” cuprindea cursul inferior al Trotuşului, împreună cu Valea Siretului, în aval de Răcăciuni şi amonte de Mărăşeşti. Îl întâlnim apoi într-un uric din 17 aprilie 1522 de la Ştefăniţă Vodă (22 aprilie 1517 – 14 ianuarie 1527), într-un document din prima domnie a lui Petru Rareş (20 ianuarie 1527 – 14 septembrie 1538) din 1527 şi în Cronica moldo – polonă, în 1566.

Ţinutul Adjudului este întâlnit în documentele din anii 1615, 1618, 1630 şi 1647, târgul păstrându-şi în mare parte funcţia administrativă. Contopirea definitivă a celor două ţinuturi, cu mutarea reşedinţei la Focşani, a avut loc la începutul domniei lui Dabija Vodă (19 / 29 septembrie 1661 – 11 / 21 septembrie 1665), fapt confirmat de absenţa sa din lista de judeţe din 1684, a lui Miron Costin.

Două sunt momentele istorice petrecute la Adjud în secolele XVII – XVIII: regruparea, la 14 mai 1600, a celor două armate ale lui Mihai Viteazul (15 / 25 octombrie 1593 – 20 / 30 noiembrie 1600), în drumul lor spre Suceava şi Iaşi şi prezenţa târgului în marea confruntare militară din anii 1787 – 1792 dintre armatele ruse şi austriece, pe de o parte, şi armata turcă, pe de alta. Aici, la 14 octombrie 1788, turcii suferă una dintre înfrângerile care aveau să determine sfârşitul războaielor.

Începând cu secolul al XVIII-lea decade treptat, îşi pierde din însemnătate, încât nici Dimitrie Cantemir (18 / 28 martie 1693 – aprilie 1693, 23 noiembrie / 4 decembrie 1710 – 11 / 22 iulie 1711), în „Descrierea Moldovei”, nu-l mai include printre târgurile însemnate ale ţării.

În urma pustiirilor provocate de război şi a deselor revărsări ale Siretului, o parte din locuitorii Adjudului se mută 3 km mai la sud, întemeind Adjudul Nou. Sub denumirea de Adjudul Vechi, târgul se regăseşte şi astăzi ca sat.

Noul târg Adjud s-a întemeiat pe moşia serdăresei Ilinca Canta, printr-o învoială întărită definitiv de hrisovul domnului Moldovei, Mihail Constantin Suţu (septembrie 1819 – februarie 1821), la 15 februarie 1795.

Divergenţele intervenite între târgoveţi şi noul stăpân al moşiei, de la începutul secolului al XIX-lea, Constantin Balş, macină viaţa locuitorilor până la jumătatea secolului când, sub domnia lui Cuza Vodă (5 / 17 ianuarie 1859 – 11 / 23 februarie 1866) şi a noilor legiferări statale, a început un proces de răscumpărare, terminat abia în 1910.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, târgul cunoaşte o relativă dezvoltare, îndeosebi odată cu punerea în circulaţie a liniilor ferate Mărăşeşti – Bacău (1872), Adjud – Tg. Ocna (1884) şi constituirea unui Depou de locomotive (1880). Poziţia Adjudului de important nod feroviar se conturează definitiv şi va influenţa puternic dezvoltarea sa socio – economică, până în prag de secol XXI.

În 1866 s-a solicitat Prefecturii Judeţului Putna aprobarea pentru înfiinţarea pieţei oraşului, lucru ce se va realiza între anii 1872 – 1873. Tot în această perioadă s-a construit şi localul Primăriei Oraşului Adjud.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (1893) s-a înfiinţat Fabrica pentru prelucrarea petrolului, proprietatea lui Alik Leibu, ce producea petrol, benzină şi păcură. Ancheta industrială din 1901 – 1902 o încadrează în industria mare, menţionând cu acelaşi prilej o moară cu aburi la Adjudul Vechi.

În 1877, Compania a IV-a din Batalionul I al Regimentului de Dorobanţi 10 Putna, formată din locuitori ai Adjudului şi din Plasa Răcăciuni, participă la eroica bătălie de la Plevna. Pe meterezele redutei Griviţa, la 30 august 1877, adjudenii sfinţesc Independenţa României cu jertfa lor de sânge şi viaţă, alături de bravul lor comandant, maiorul – erou Gheorghe Şonţu (1841 – 1877).

În Războiul de Reîntregire a Neamului, din 1916 – 1918, prin participarea lor la eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, locuitorii Adjudului şi-au înscris cu cinste numele în cartea de aur a eroismului românesc. Tot în acei ani, prin poziţia avută în planurile organizatorice şi strategice ale Armatei Române, Adjudul a devenit unul din principalele centre de pregătire şi comandă a desfăşurării luptelor din iulie – septembrie 1917 pe întreg Frontul Românesc.

Cercul Cultural ,,Spre Lumină”, care şi-a desfăşurat activitatea în Adjud în perioada 1919 – 1923, a luat iniţiativa imortalizării eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, printr-o placă comemorativă din anul 1921, care, actualmente, se află pe peretele Casei de Cultură din Adjud.

Dezvoltarea generală capitalistă a ţării în perioada interbelică, la care se adaugă cauze de ordin local, printre care enumerăm emanciparea oraşului, transformarea din comună rurală în comună urbană, afluxul populaţiei din zona limitrofă şi creşterea demografică au determinat o viaţă economică cu caracteristici superioare perioadei anterioare.

Dezvoltarea industrială este caracterizată de existenţa unui număr destul de mare de întreprinderi mici şi întreprinderi mai ,,mari”, cum ar fi: Fabricile de cherestea ,,Siretul” din Adjudul Vechi şi ,,Ciungheşul” sau Moara ,,Energia”.

De asemenea, deceniul al treilea al secolului XX cunoaşte pentru Adjud apariţia unui număr destul de important de instituţii de credit şi bănci: Banca Română, Banca „Albina”, Banca Adjudului, Banca de Credit, Banca Comerţului, Banca C. F. R., Banca Siretul, Banca Trotuşului, Banca Sfântul Neculai, Banca Plugarului.

În 1933 s-a construit un depozit de benzină, iar în 1944 a fost dat în folosinţă un modern local P. T. T. O clădire impunătoare era cea a Gimnaziului ,,General Averescu”, care începând cu 1938 a fost transformată în ,,Spitalul Comunal”.

Reşedinţă a Plasei Răcăciuni prin Legea comunală din 1864 şi până în 1944, Adjudul a devenit comună urbană în 1921 şi municipiu în anul 2000. (Sursă text: Muzeul Vrancei)

Fotografiile by fotovideoadjud

Text informații + foto:Țara Vrancei

Articolul a fost preluat și de Ziarul de Vrancea

La mulți ani, Armata României!

Unii întreabă: da’ ce, militarul trebuie tratat altfel? El nu e tot om? Sunt cu stea în frunte!?

Aş spune că DA!

Sunt cu stea! Ei înşişi sunt de fapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer. – Catchy, Ramona Sandrina

Astăzi este despre TATA! El e Tata! A fost Locotent, Căpitan, Maior! Funcțiile au fost mult mai multe…comandant de batalion printre altele. Picii sunt frații mei. Au apucat și ei să îl viziteze de câteva ori la unitate. 

La mulți ani, Armata României!

Cristian Pușcaș, arhitectul spiritului și al clădirilor Art Nouveau din Oradea

Cristian Pușcaș

Cristian Pușcaș este unul din arhitecții de marcă ai orașului Oradea, dar și scriitor, soț și tată dedicat. Arhitect și restaurator de clădiri emblematice ale Oradiei, Biserici de lemn și sinagogi, eu aș spune despre Cristian Pușcaș că este mai mult decât un arhitect, un sculptor și vizionar al frumosului, spiritului și sufletului. Un semn de carte peste timp!

Cristian Pușcaș este unul din cei mai cunoscuți și apreciați arhitecți tineri ai Oradiei. Este o personalitate apreciată de către iubitorii de frumos ai orașului, dar nu doar atât.

A fost consilier local, făcând parte din Comisia pentru amenajarea teritoriului, urbanism, protecţia mediului şi turism, lucru care l-a făcut remarcat în rândul celor care iubesc autenticitatea și viziunea.

Spune despre sine că este orădean de 40 de ani. Practic, de o viață. Viața sa. Se regăsește pe deplin în istoria acestui loc, în cultura lui, în energia lui.

Din multe puncte de vedere, astăzi orașul s-a înscris pe un drum al regăsirii de sine. Pe de altă parte însă, sub tăvălugul conceptului de dezvoltare asistăm, nu de puține ori, la punerea în practică a unor proiecte ce ignoră flagrant tocmai geniul locului, caracteristicile lui definitorii, tradițiile și particularitățile lui specifice.

Cristian Pușcaș este fiul unui român și al unei unguroaice. A fost creștinat și a săvârșit taina căsătoriei într-o biserică ortodoxă. A absolvit Liceul Baptist Emanuel, iar din acel moment, cel puțin la nivel uman, totul s-a schimbat. În bine. Prin oameni.

Arhitectura este nu doar o artă ci un spirit viu

În clasa a zecea a decis că vrea să urmeze arhitectura. De acolo, și-a construit un drum presărat cu reușite și, în mod categoric, punctat de oameni frumoși.

A devenit astfel student în Cluj-Napoca și așa a înțeles cât de mult iubește Oradea. A fost o perioadă care l-a format și l-a transformat. Întâi i-a cunoscut pe Rodica Hârcă și pe Aurel Chiriac. Apoi pe Mircea Bradu și Felix Koppelmann, oameni datorită cărora s-a îndrăgostit cu adevărat de orașul său.

Cristian Pușcaș

Arhitectura este dragoste și pasiune. Multă muncă, studiu, cercetare, creativitate și dorința sinceră de a „construi”. A construi conștiința comunității, a-i insufla responsabilitate dar și bucuria apartenenței la o anume cultură, anumite tradiții. Bineînțeles, un geniu al locului, sau genius locci, cum îl numește Cristian – o noțiune abstractă doar până în momentul în care o studiezi cu adevărat și o înțelegi:

În cele din urmă conștientizezi că ești parte activă a acestui geniu al locului, iar el încetează a mai fi o noțiune abstractă. El devine astfel o chestiune concretă, care se adresează conștiinței fiecăruia, responsabilizându-l și determinându-l să acționeze responsabil față de semeni și cetate. Preponderent prin proiectele de restaurare a monumentelor la care contribui, acesta este lucrul pe care încerc să îl realizez și să îl transmit comunității.

Iată cum, arhitectura devine nu doar arta de a construi sau restaura, ci este ceva viu. Un spirit viu! Ceva care se naște și naște la rândul său pasiune, frumos și atitudine. Ne obligă să căutăm sensuri și să găsim rosturile acestui frumos, uneori indentificându-ne cu însăși arta!

Singurul român invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”

Arhitectul, de-a lungul activității sale, s-a implicat foarte mult în restaurarea lăcașelor de cult evreiești, din Oradea, respectiv a Sinagogilor. Aici, în mijlocul membrilor comunității evreiești din Oradea, Cristian se simte cel mai bine.

Nu doar că și-a câștigat aprecierea în rândul celor care se ocupă de patrimoniul religios, dar în anul 2017, Cristian Pușcaș a fost invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”, din Italia, care a avut loc sub egida Institutului Superior pentru Științe Religioase „Santa Maria di Monte Berico”.

La acest eveniment au fost prezenți arhitecți, arheologi, critici de artă și istorici de la cele mai vestite universități din Italia.

Congresul s-a desfășurat concomitent în Verona și Vicenza, două orașe încărcate de cultură și valori religioase. A fost o selecție a unora dintre cei mai reprezentativi practicieni în domeniul restaurării patrimoniului religios din întreaga lume.

Onorat să fiu selectat, am prezentat și reprezentat povestea și unicitatea sinagogilor orădene în peisajul cultural al confluenței dintre vestul papocezarist și estul cezaropapist. Inevitabil o astfel de manifestare științifică te transformă. Complexitatea și diversitatea problematicilor expuse și dezbătute m-au făcut să înțeleg și mai bine rolul de educator și modelator pe care un arhitect îl poate avea în comunitate. Aceasta, dincolo de materializarea pragmatică a unui proiect. Am înțeles că dincolo de ziduri, dincolo de șantiere, sunt oameni.

Cristian Pușcaș, restauratorul de sinagogi al Oradiei

Arhitecul a realizat proiectele de reabilitare a patru sinagogi din Oradea: Sinagoga Sion şi Aachvas Rein de pe Strada Primăriei, Sinagoga Mare Ortodoxă și Sinagoga Mică Ortodoxă de pe Strada Mihai Viteazu.

Mă regăsesc foarte mult în patrimoniul arhitectural al Oradiei în general și al sinagogilor orădene în particular. În mod categoric ele reprezintă unul dintre cele mai importante capitole ale devenirii noastre ca și comunitate. Cred însă cu tărie că trebuie să privim dincolo de ziduri. Aceste ziduri, oricât de frumoase ar fi, sunt rodul muncii și al creativității unor comunități de oameni. Iar oamenii sunt creația lui Dumnezeu. Trăiesc și mor împreună, creează sau distrug împreună, iar zestrea arhitecturală pe care o avem și o admirăm astăzi, este rezultatul relațiilor lor, a interferențelor lor culturale, sociale, economice și politice.

Iată de ce, am simțit de la început să spun despre Cristian Pușcaș că este un arhitect al spiritelor. El modelează prin viziunea sa proiecte unice și ne apropie și mai mult de noi înșine, de rădăcinile noastre și de Dumnezeu. Ne redăruiește frumosul, la absolut!

Printre alte proiecte de restaurare în care s-a implicat, se numără câteva clădiri emblematice în istoria Oradiei. Hotelul Astoria, Hotelul Transilvania, Palatul Rimanoczy sr. sau Palatul Moskovits II sunt probabil cele mai vizibile. De asemenea, foarte apropiate de suflet îi sunt bisericile din lemn din județ la care a lucrat, din satele Lazuri de Beiuș, Hotar, Șebiș, Rotărești, Brătești sau Izbuc.

De fiecare dată când sunt pus în fața unui proiect de restaurare al unei biserici de lemn ma gândesc invariabil la Petre Țuțea și celebra lui remarcă despre felul în care bisericile punctează spațiul, altfel pustiu.

Revăzând cumva apropierea sa de lăcașele de cult, mi-a venit în minte Gaudi și fraza sa: „Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”. Cumva, arhitectura este similară cu geneza. Dar o altfel de geneză. Una care ne rămâne și străbate împreună cu noi, sute sau mii de ani, amintindu-ne că totul este trecător, dar atât cât este, trebuie să fie remarcabil și de excepție. Unic și valoros în felul său. O amprentă a faptului că am fost și noi pe aici.

Cristian Pușcaș – povestitorul celor „7 Sinagogi orădene”

Ca și cum nu ar fi fost deja suficient aportul său, Cristian Pușcaș a scris un volum dedicat patrimoniului eclesiastic iudaic orădean și bihorean.

„Cartea este prezentarea mai degrabă a unui rezumat decât a unei sinteze a caracteristicilor și specificității sinagogilor orădene și bihorene. Spun că este mai degrabă un rezumat, nu pentru că nu am încercat să construiesc o sinteză, ci pentru că, experiența ulterioară publicării volumului, mi-a dovedit că există încă multe lucruri de descoperit și de cercetat în acest domeniu.

Cu siguranță însă, acest patrimoniu nu poate fi nici izolat și cu atât mai puțin prezentat într-o astfel de manieră. Analogiile și influențele culturale, arhitecturale, sociale dar și economice care au dus la apariția unui centru iudaic atât de spectaculos și puternic în Oradea sfârșitului de secol XIX și început de XX, sunt deopotrivă sintetizate și prezentate în acest volum.

Îmi place să cred că am demonstrat acest lucru în paginile volumului. Am încercat deci să demonstrez, odată în plus, că de-a lungul timpului, Oradea a fost un exemplu de conviețuire interetnică și religioasă. Din această perspectivă, este datoria noastră să continuăm acest parcurs.”

Critic și susținător al unor proiecte de reabilitare din Oradea

Deoarece sunt orădeancă prin naștere și am locuit acolo 30 de ani, mi-am dorit să știu mai multe aspecte legate de proiectele de reabilitare ale Oradiei, printre care și mult discutata, dar și controversata, Piață a Unirii.

Despre Piața Unirii știm că este foarte mediatizată, că este frecventată de mulți turiști și lăudată. În același timp, pentru majoritatea orădenilor aceasta nu este ceva care îi reprezintă, deoarece a devenit un fel de copy-paste a pieței brașovene, sibiene sau a celor din orășelele austriece și mai puțin o piațetă autentică, așa cum ei o știau.

Piața Unirii, așa cum arată ea astăzi, este superficială. Este o pastișă. Ea este dovada palpabilă a neînțelegerii geniului locului. Iar pentru a susține cele afirmate, întreb doar, cum ar fi arătat astăzi Piața Unirii dacă în urmă cu mai bine de o sută de ani, arhitecții Vulturului Negru, ai palatului Moskovits, ai palatul episcopal greco-catolic sau ai clădirii primăriei ar fi copiat modelele imobilelor în locul cărora s-au ridicat?

Din păcate, foarte mulți orădeni suntem de aceeași părere. Mulți dintre noi ne-am plimbat pe străzile Oradiei, prin parcuri și Piațetă și știm că acolo era plin de culoare, de flori și copaci, unii dintre ei rezistând la două Războaie Mondiale și Comunism. Azi, găsim acolo un loc care nu ne mai amintește de nimic din ceea ce știam.

Când calitatea umană este mai presus de diplome

Deoarece deține multe recunoașteri, premii și diplome, l-am întrebat cât de important este acest lucru pentru el, iar răspunsul a fost unul neașteptat.

Cristian Pușcaș crede că responsabilitatea profesională nu depinde de numărul de premii sau diplome. Aceste recunoașteri sunt un indicator, dar în mod categoric nu pot să ofere o proiecție exhaustivă asupra profesionalismului posesorului lor.

Calitățile umane, etice și deontologice nu pot fi cuantificate în diplome. În opinia mea, responsabilitatea profesională este o stare de fapt. Ea te însoțește permanent în practicarea meseriei, sau nu. Până la urmă, arhitectura nu este numai despre frumosul estetic, este și despre frumosul funcțional. Este deci responsabilitatea permanentă a fiecărui bun profesionist să asigure creației lui nu doar calități estetice remarcabile ci și atribute funcționale compatibile cu programul funcțional și nevoile utilizatorilor obiectului respectiv.

Parcursul profesional și uman, a fost, este și va fi unic, pentru fiecare dintre noi, spune Cristian, pornind de la două foarte bine cunoscute proverbe. Unul ne îndeamnă să învățăm din greșelile altora. Cel de-al doilea ne spune că învățăm lecțiile vieții numai după ce lovim grinda cu capul.

Mulți dintre foștii mei studenți de la Arhitectură sunt astăzi practicieni consacrați sau tinere speranțe, tocmai pentru că, pe parcursul celor șase ani de studiu, mi-am adus și eu contribuția în formarea lor umană și profesională. În fine, cred că e greșită împărțirea oamenilor în grupa celor care reușesc, respectiv a celor care nu reușesc. În fapt, sunt oameni care vor să reușească și oameni care nu vor suficient de mult să reușească.

Cuvânt de încheiere

Acest interviu a fost unul de suflet. În primul rând, pentru că este vorba despre Oradea, orașul meu natal, cel al nuferilor termali, al lebedelor și sălciilor care sărută Crișul Repede, al primelor prietenii, iubiri și despărțiri.

Apoi, a fost un interviu care mi-a amintit în cel mai profund mod posibil modestia, înțelepciunea emoțională și cea a firii. Cristian Pușcaș, dincolo de faptul că este deja o persoană de notorietate, că are bifate în „palmaresul” său personal lucrări remarcabile, este un om de o modestie copleșitoare. Și este frumos să te întâlnești din când în când cu smerenia umană și bunătatea, într-o societate bolnavă de aroganță!

Cristian este o lecție de istorie, de umanitate, de profesionalism, dar și de dedicare. Și este cu atât mai frumos, cu cât tot ce face se bazează pe verbele: a iubi și a dărui. Din suflet! Și este cu atât mai mult un exemplu demn de urmat, cu cât el a înțeles pe deplin că eul său este completat de familia sa, care îl întregește. Ce poate fi mai frumos de atât?

Un om și un profesionist care a înțeles menirea și rostul său clar și are capacitatea interioară să modeleze povești în proiecte care vor dăinui, cu mult după ce noi nu vom mai fi aici. De undeva din timp, aceste embleme arhitecturale, vor respira puțin și din aportul său, iar noi, îi mulțumim pentru că are grijă de ceea ce noi, istoria și timpul, nu am știut să avem!

 

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei)