Imaginea unei tragedii. Un altfel de Colectiv.

Imaginea unei tragedii. Un altfel de Colectiv. Tot cu îngeri arşi. Arşi pe rugul incompetenței, neglijenței si iresponsabilității crase! Cuvintele sunt inutile, mute si triste.

Aştept demisia tuturor celor responsabili, începând cu Guvernul, Miniştrii implicați şi toți cei care fac parte din echipa de manageri ai spitalului!

Aştept şi Românii să se trezească şi să ia atitudine! De câți îngeri mai aveți nevoie să vedeti Iadul în care trăiți???Suntem în postul Crăciunului 😥…Dumnezeu să vă țină în Lumina Sa! Ce tristețe peste țara mea…

*Imagini de la secția ATI, Piatra Neamț, distrusă sâmbătă seara de incendiu. 10 oameni au ars de vii şi 7 sunt în stare gravă.

Libertatea de exprimare, începe cu respectul!

Deși am trăit într-o zonă în care prejudecățile erau la ordinea zilei, am încercat pe cât posibil să nu mi le însușesc și să folosesc gândirea inimii. Pentru că este mai profundă! Am încercat să fiu un om al emoțiilor, al aflării prin tăcere și afundarea în studiu.

Uneori însă, luni de studii pot fi regăsite într-o discuție la o cafea, cu omul potrivit, la locul potrivit. Acest lucru, evident m-a ajutat foarte mult când am pășit pe tărâmurile faraonilor, într-o zonă predominant musulmană, eu creștină fiind. Nu am ridicat piatra, nu am judecat, ci am încercat să cunosc ceea ce îmi era total necunoscut și deformat de spațiul virtual și media. Și am descoperit multă frumusețe, credință și înțelepciune! Bunătate și căldură!

Am descoperit oameni simpli, buni ca pita caldă, săritori, muncitori, unii cu mâini muncite și aspre, exact cum sunt cei de la noi. Am descoperit în toată diversitatea, multe asemănări și în mijlocul a milioane de musulmani, am înțeles credința mea creștină mult mai bine, mai profund. Și am înțeles că pentru câteva întâmplări nefericite, care nu caracterizează musulmanii de rând, nu trebuie să îndreptați piatra către omul simplu.

Oricât de greu de înțeles ar părea, musulmanul de rând nu este cel regăsit printre migranții europenii. Și nu este omul simplu musulman vinovat de politicile proaste din Occident. Despre faptul că s-au permis valuri de migranți, printre care Caii Troieni ai Extremismului Islamic, deschizându-se astfel Cutia Pandorei. Dacă marile puteri nu au înțeles să cearnă, să verifice, atunci să nu arunce „mortul” în curtea tuturor musulmanilor, deoarece nu este corect!

Trăiesc într-o țară musulmană care iată, îmi permite dreptul la credința mea, la rugăciune în Biserica Ortodoxă și chiar mai mult, îmi dă dreptul să îmi pun crucea sau icoana în holul blocului, deasupra ușii unde locuiesc. Și nimeni nu o distruge, nu o pângărește! Nimeni nu mă judecă pentru că sunt creștină. Nici pentru că port semnul crucii la gât, sau pe încheietura mâinii. În timp ce Europa închidea Bisericile, Egiptul le deschidea, le recondiționa sau construia altele.

În timp ce în țara mea, unde majoritatea suntem creștini, oamenii se insultă unii pe alții pentru felul lor de a-și manifesta credința, aici, nimeni nu mă judecă și nu mă face vită dacă fac pelerinaje la moaște.

Dragii mei, nu judecați ce nu cunoașteți, nu ridicați pereți mai înalți decât ați făcut-o deja, nu vă ridicularizați unii pe alții pentru o libertate pentru care mulți au murit – libertatea de exprimare! Această libertate nu înseamnă doar să aplaudăm pe cei de la Charlie Hebdo pentru că iată…au îndrăznit ce mulți ați fi dorit să îndrăzniți, dar înseamnă să ne tolerăm și noi unii pe alții și să nu îi jignim pe cei care simt să practice credința altfel decât o fac alții.

Libertatea de exprimare, începe cu respectul și în lipsa acestuia, devine altceva!

Este dreptul lor de a simți să meargă la moaște, așa cum este dreptul vostru să nu mergeți! Cât despre musulmani, încercați să mai băgați în aceeaiși oală milioane de oameni simpli, frumoși, cu câteva sute de extremiști vânduți banului și unor idei vechi de când lumea și pământul: terorismul!

Nu mai generalizați și nu mai stigmatizați ci încercați să înțelegeți, iar unde nu reușiți, respectați alegerea fiecăruia. Chiar și a femeilor cu văl! Deoarece ele știu cel mai bine că Libertatea ține de Interior și nu de Exterior!

Oamenii nu sunt vinovați că se nasc unde se nasc, în religia în care se nasc sau de culoare cu care se nasc! Ei pot fi vinovați doar de alegerile pe care le fac de-a lungul vieții și…atât!

Îngeri și demoni

De nimic nu îmi este mai dor, cum îmi este de firesc, umanitate și bunătate! Bunătatea aia caldă, a inimii curate, deschise, neivadată de frustrări, temeri și complexe.

Paradoxul timpurilor în care trăim este că deși oamenii pretind că au nevoie unii de alții, că vor să fie iubiți, se închid în ei, resping iubirea și croșetează din propriile lor iluzii, lumi în care nimeni nu poate pătrunde. Cumva, nu politica, nu societatea, nu progresismul este cel care ne desparte, ci inima noastră! Ea este singura care poate face separarea și distincția clară dintre bine și rău, ură și iubire, loialitate sau trădare! O linie, asemeni unui ax al Pământului, care ar trebui să ne treacă prin inimi, ale noastre ale fiecăruia și apoi ale tururor, în orice colțișor de lume ar fi! Această linie, nu trebuie să ne treacă prin inimi ca să ne despartă pe longitudinea și latitudinea omenirii, sufletului, spiritului ci, să ne unească pe toate coordonatele umane!

Nu cred în răutate deplină, cum nu cred în bunătate deplină! În fiecare din noi sunt destui îngeri care să ne salveze și destui demoni care să ne înghită! De noi depinde însă, ce alegem să creștem în inimile noastre: îngerii sau demonii! și tot de noi depinde ce eliberăm apoi! Frumosul sau răul!

(Ramona Sandrina Ilie, WebCultura)

„Tu să nu te tragi cu mine de șireturi, întrucât eu mă port desculț.” Nichita Stănescu

Nu m-am născut într-o familie de oameni bogați. Doar într-o familie de oameni educați și cu bun simț, care m-au învățat să nu o iau niciodată pe scurtătură, deoarece scurtăturile duc la fundături ci, să o iau mereu pe drumul cel mai drept, care chiar dacă va fi foarte greu, aproape imposibil, mă va duce spre mine însămi, liniște și Dumnezeu.

Pentru tot ceea ce am devenit, am învățat, am studiat și am luat viața de la zero de nenumărate ori. Nu m-am milogit nimănui pentru nimic și nu m-am plâns. Câte răni și greutăți am dus în mine, numai eu și Dumnezeu știm! Și vreo două, trei persoane! Am ajutat prin prisma profesiei mele (jurnalist), dar și voluntar, sute de copii și bătrâni bolnavi de cancer, paralizii și alte boli grele. Spun aceste lucrui nu ca să mă laud, deoarece nu îmi place să îmi înșiruiesc faptele bune. Acelea țin de Ceruri! Spun toate acestea însă, ca să fie clar pentru toată lumea faptul că muncind în acele campanii, promovându-le prin scris, nu înseamnă că mi-am și însușit bani. Cine derulează campanii umanitare, cunoaște mersul acestor lucruri, iar ceilalți, măcar să aibă decența de a se abține de la aroganțe.

Dacă am acceptat și eu o campanie umanitară personală pentru soțul meu, asta nu mă transformă nici în profitoare, nici într-un om bogat, nici în cerșetoare! Asta ar trebui să spună exact ceea ce înseamnă: că am dorit ca soțul meu să aibă o șansă! Aruncați cu pietre în mine pentru asta!

Ce înseamnă să obișnuim oamenii că noi putem tot, că suntem invincibili, că nu avem nevoie să fim ajutați, sprijiniți! Că noi nu avem probleme financiare, nu avem rate, propriri, lipsuri! Cum cădem o dată în genunchi, au deja cu ce să răsucească în carne vie!

Nu am pretins niciodată că aș fi cine nu sunt, că pot ceea ce nu cunosc! Nu am parvenit! Nu sunt oportunistă! Nu m-am transformat peste noapte în formator de opinie și nici nu mi-am dat pagina și imaginea peste cap precum Harap-Alb, să apar ce niciodată nu mi-aș permite să îmi asum în numele notorietății, publicității și materialismului! Nu sunt vânzător de iluzii!

Nu am curățat ouă nici unui șef, coleg, om, partener de viață și am avut demnitatea să plec din orice relație sau funcție, fără să mă compromit pe mine, sau pe alții. Ca drept dovadă, am alături de mine de zeci de ani învățătoarea, profesorii, colegii de clase primare, generale, liceu, facultate, mai toți foștii șefi și gazdele unde am locuit. Chiar și mama fostului soț și familia acestuia. Și pe el. Deoarece consider că familia nu se părăsește niciodată. Chiar dacă a fost una temporară!

Statornicia este cea mai corectă notă care ți se poate da, pentru caracterul tău! Mulțumesc celor care de peste 30 de ani de zile îmi sunteți alături, dar și celor care v-ați adăugat pe drum!

Nu am înjosit niciodată pe nimeni, nu am judecat și nu m-am ridicat pe succesul nimănui. Nu mă interesează succesul! Dacă mă interesa, îmi continuam ascensiunea în carieră. Pe mine însă, m-a interesat ascensiunea umană și maternă!

Nu am nevoie de recunoașterea nimănui, deoarece sunt primul și cel mai drastic critic al meu! De aceea, știu când merit sau nu merit ceva! Nu îmi însușesc merite, titlulaturi sau ascensiuni! Nu am ambiții personale, iar ceea ce fac, fac din pasiune, este un fel de a fi, o stare de fapt! Nu am nevoie să fiu în liga scriitorilor, în uniune, să apar în primele pagini de revistă, de ziare, cum am nevoie de cei care să mă ia la șuturi când mă văd că greșesc și deraiez de la traiectorie. Învăț mai ușor din greșeli, decât din lingușiri!

Scrisul face parte din mine. Am învățat că dacă vreo ușă trebuie să se deschidă, se va deschide , iar asta se poate face doar prin forța cuvintelor, a oamenilor care le cuprind și a energiei divine. Când nu ai așteptări, întotdeauna va veni și recunoașterea! Nu există o lume sau o scenă a literaturii. Acest gând este o fata Morgana! Există doar lumea celor care scriu și a celor care primesc!

Nu am nevoie de cohoarde de oameni care să îmi cânte în strună, să mă perieze, ci am nevoie de câțiva dintre voi (iar eu vă știu exact care sunteți) care să îmi fiți la bine și la rău, alături de care să cresc frumos ca om, ca mamă, femeie, prietenă, om care scrie și profesional!

Iubesc oamenii care tastează la fel de sincer, cum rostesc! Care sunt aceeiași, oriunde i-aș întâlni! Îmi plac criticii deoarece ei m-au învățat în cei peste 23 de ani să știu să progresez în tot ce fac. Fără de ei, poate aș fi crezut întotdeauna că nu am ce să corectez la mine sau la ceea ce scriu, ce profesez!

Am nevoie de loialitatea prieteniilor sincere, a relațiilor profesionale corecte și nu de oameni care azi îmi ridică spiritul până la Cer și când mi-e mai dragă lumea dă cu mine de pământ, mă terfelește cum le vine la gură sau tastatură și mă sparge în bucăți!

Am fost bucăți, bucățele de prea multe ori ca să nu recunosc ce este sub spoiala fiecăruia și să mai accept să dea cineva cu mine de pămât.

Mulțumesc Domnului pentru înțelepciunea venită odată cu anii și cu lecțiile din viață! Prefer oamenii bordei de pământ, decât cei castele de diamante din nisip!

Simplitatea umană și loialitatea îmi sunt mai dragi decât orice avantaj mi l-ar oferi viața: profesional sau material!

Au îngropat principiile, valorile, unicitatea și au ridicat Omul Modern!

post-apocalypse-anime

La început, am fost și eu unul din naivii care au crezut că acest COVID ne va uni, ne va umple sufletele cu iubire, ne va  ajuta să descoperim lumina din noi și să ne umanizăm.

Am fost cea mai mare naivă! Proastă chiar, fără să mă menajez.

Acest COVID a scos de fapt la lumină toate bubele infectate ale societăților umane: civilizate sau mai puțin civilizate, bogate sau sărace! A pus un mare egal între noi. Și le-a spart!

Peste tot în lume pute a ignoranță crasă, a lipsă de empatie, de umanitate, de responsabilitate, de profunzime! Pute a analfabetism funcțional! Dar pute rău! Grotesc!

Asta este de fapt cea mai mare bubă a acestei societăți umane!

Au apărut „infecțiile nosocomiale” ale acestei societăți peste tot și de peste tot!

Acum se vede clar cât a fost omenirea de manipulată, de subjugată psihic, mental, educațional, social!

Acum se vede cât de incapabili sunt oameni să se adapteze sau să reacționeze!

Acum se vede cât este de încarcerată mintea umană în propagande induse!

Acum se vede câtă precaritate a existat în sistemul educațional la nivel global, dar și la nivel individual ca familii!

Câtă propagandă! Câtă manipulare și subjugare emoțională și psihică!

Ne-au șters Memoria Adevărului! Memoria Umanității! Memoria Solidarității! Memoria Binelui! Memoria Credinței! Memoria Rădăcinilor! Memoria Familiei! Memoria Iubirii!

Au sădit în noi semințe de vrajbă, de ură, de egoism cronic, de invidie, de răutate nativă chiar, de ignoranță, de prostie! Ne-au spălat pe creier, ne-au modificat toată genetica omenirii și ADN-ul nostru ca Umanitate!

Asta lăsăm noi moștenire copiilor noștri! O Planetă bolnavă, cu resurse afectate, cu straturi de ozon lipsă, cu păduri defrișate, cu orașe cât mai betonate, cât mai „la fel”, depersonalizate, cu relații care trebuiesc să respecte „distanțare fizică”, cu războaie nesfârșite, cu Biserici închise de unde toți vor să ÎL alunge pe Dumnezeu!

O societate firavă, vulgară, grotească! O societate a marketingului sexual în absolut toate domeniile! O lume a nazismului psihic! O lume în care pentru lipsa libertăților avem drept de vot și ducem lupte unii cu alții!

O „Acasă” apocaliptică, deoarece iată, Apocalipsa nu vine de data asta nici prin apă, nici prin foc, ci prin îndobitocire și dezumanizare la scară globală!

Au îngropat principiile, valorile, unicitatea și au ridicat Omul Modern!

Ne-au Dezumanizat și ne-au Desuflețit!

 

Cam atât de simplu ar fi!

c2g9NGE2OWFlZDA4NTA0NjdjZTkxOGZiMGNhZmViMmVlNDc=.thumb

Actorul Nick Cordero a murit la 41 de ani, din cauza COVID-19, după 95 de zile în spital

Și totuși sunt oameni care au nevoie de „miracole” ca să înțeleagă problema despre Covid. Au nevoie să vadă morții răsturnându-se din cupe de excavatoare. Iau în râs acest aspect din cauza lipsei de educație, dar și din lipsa de transparență a autorităților.

De fapt, de aici pornește toată bătălia aceasta „anti-covid”… din lipsa de transparență, bâjbâielile Guvernului și a tuturor celor care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluții reale în astfel de timpuri și așa destul de încurcate și încărcate.

E ușor a guverna pe timpuri de pace, dar adevărata valoare se arată pe timp de „război”. Lipsa de credibilitate a autorităților, crește în fiecare zi numărul celor care nu mai consideră să poarte o mască și să respecte niște reguli!

Corona nu se vede, iar aceasta este una din cauzele pentru care, oamenii nu cred. Multe nu se văd însă, dar asta nu ne împiedică să fim umani, receptivi, empatici și solidari. Nu trebuie să credem în nimic, ci trebuie să fim responsabili. Nu panicați! Responsabili!

Și dacă nu vă pasă de mine sau de cei din jur, poate vă pasă de cei dragi, de acasă. Unii sunt prea mici, alții poate prea în vârstă ca să îi condamni la ceva în care tu nu crezi.

Mulți nu cred în multe, dar asta nu înseamnă să nu ținem cont de alte perspective!

Vrem, nu vrem, lumea noastră s-a schimbat. Unii nu vor să spună tare și răspicat, dar vă spun eu: IREMEDIABIL! Nimic nu va mai fi la fel. Nimic din ce știam înainte nu va mai reveni la aceeiași stare. Nu îmi plac schimbările. Le urăsc! Totuși, mă adaptez, deoarece sunt om și face parte din genetica noastră adaptarea! După o vreme, noua stare, va deveni cea de fapt. Schimbările nu țin de noi. Viața pe Terra are și ea un curs, o linie, curbe. Noi trebuie doar să știm pe care val suntem, iar dacă un om e la apă, să îl ajutăm să iasă cu bine la mal. Cam atât de simplu ar fi!

Dar chiar și așa, nu cred că moare cineva dacă preț de câteva minute, o oră pe zi, își pune masca și respectă niște reguli minime de bun simț și solidaritate! 

 

Viorel Trandafir, un altfel de Rembrandt al României

Viorel Trandafir

Viorel Trandafir a debutat în presă cu mai bine de 10 ani în urmă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. A colaborat cu mai multe televiziuni și publicații din zona Olteniei și a fost membru fondator si editor al ziarului Actualitatea Drăgășăneană. Actualmente, Viorel este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice. Scrie cărți, cântă, gătește și pictează spectaculos.

Viorel Trandafir s-a născut la Onești, într-un cătun cu câteva familii. Erau oameni parcă desprinși din romanele interbelice, cinstiți, cu frica lui Dumnezeu, trăind și iubind cu patimă, cumva în afara timpului.

Din Onești la Craiova, a fost doar un pas de tânăr rebel

Drumurile au început să i se înmulțească, iar familia a tot fost nevoită să se mute prin țară, până când au rămas, printr-o conjunctură ușor nefericită, la Turceni, Gorj. Acolo și-a petrecut a doua parte a copilăriei și bineințeles o parte din studii.

Dumnezeu mi-a dat durerosul har al creației și suficient jar sub picioare cât să nu mă pot potoli până nu-l sting vreodată. Am fost mereu o fire ușor sensibilă, fiecare dintre locuri, fiecare din experiențe mi-a lăsat câte ceva. De la bunici am învățat credința în Dumnezeu și cum să îți păzești tradițiile, de la tata am învățat cum să iubești pământul, iar de la mama sensibilitatea… Și tot așa…

La 16 ani a plecat de acasă, devenind adolescentul rebel și neînțeles. Ai săi aveau alte pretenții de la el, dar el visa să ajungă un scriitor reputat și dorea să își poată permite să facă toate „nebuniile mele din cap”, cum le ziceau ceilalți.

Au fost ani grei, însă Viorel Trandafir a terminat de unul singur liceul. După încă un an de muncă, s-a mutat definitiv la Craiova pentru a merge la facultate. În Cetatea Băniei, oportunitățile sale s-au schimbat radical.

Eu am crezut întotdeauna despre mine că am mers cu Dumnezeu de mână prin viață. Și încă mai merg. Asta pentru că toată viața mea a fost un șir îndelung de întâmplări care zidindu-se una peste alta m-au adus aici.

Viorel Trandafir

Pictura a fost intotdeauna un soi de vehicul al simțirilor sale. La fel ca și scrisul.

A pictat prin clasa a 5-a o replică după celebra lucrare a lui Grigorescu, „Car cu boi”, apoi pe Ecaterina Teodoroiu în bătălia de la Jiu. Ambele lucrări ajunseseră în holul școlii, însă după o perioadă au dispărut fără urmă. Cineva le furase și cu siguranță nu fusese unul dintre colegii săi.

Și atunci s-a gândit că dacă cineva s-a găsit să facă efortul de a le fura înseamnă că sunt cât de cât bune. Și a continuat de-a lungul timpului, cu pauze mai mari sau mai mici.

Viorel Trandafir, în lumea culorilor, luminii și a picturii

Spiritul se înconvoaie sub greutatea realității cotidiene, sub greutatea percepției acestei lumi lipsite de valori și de sens și atunci se zbate să iasă afară, să răbufnească undeva. Pictura e locul în care acesta poate să cadă în genunchi liniștit pentru a-și regăsi locul, pentru a regăsi relația cu Dumnezeu și eternitatea. Pensulele, culorile, șevaletul sunt doar sculele cu care acest spirit se cioplește neîncetat pentru a se șlefui.

Viorel Trandafir este și membru fondator al Uniunii Artiștilor Liberi din România, alături de maestrul Laurențiu Popa, cel supranumit Rembrandt de România, datorită afinității lui deosebite față de acest mare pictor. Este un proiect de grup care reunește toți artiștii neînregimentați în alte structuri academice. Artiști liberi, cu dragoste față de artele frumoase.

În cei trei ani de la înființare, Uniunea a adunat în jurul său un număr considerabil de membri, alături de care s-au organizat acțiuni în toată țara – workshop-uri sau tabere de pictură.

Viorel Trandafir nu doar că este un artist deosebit de talentat, dar și un spirit modest și recunoscător celor pe care îi respectă. De aceea, a ocolit cu diplomație și frumusețe faptul că și el este denumit tot un Rembrandt de România, alături de Maestrul Laurențiu Popa. Și este un Rembrandt veritabil, aș spune eu.

Viorel reușește cu măiestrie să creeze replici demne de acest nume, dar și picturi autentice, marca Trandafir, unde își așează simțurile și sufletul în culori, lumini și umbre.

Și ca să confirm ce am spus, trebuie să știți că Viorel Trandafir pregătește un șir de expoziții atât în țară cât și în străinătate. Cea mai recentă va fi la începutul lunii august, la Muzeul Național al Satului, unde va participa alături de alți artiști într-un proiect de promovare a artei și tradiției românești.

De asemenea va mai expune în toamnă peste hotare, în Germania mai exact, la o expoziție foarte importantă unde vor fi nume extrem de mari ale artei contemporane. Pentru februarie 2021, va pregăti o expoziție de amploare al cărei vernisaj va fi la Los Angeles, SUA.

Jurnalism, design, thrillere și gătit

Viorel Trandafir a debutat în urmă cu mai bine de 10 ani în presă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. Este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice.

Viorel Trandafir

Un om neobosit, polivalent, un spirit mereu în căutare de frumos și românesc, Viorel ne suprinde prin energia sa debordantă și capacitatea de a se concentra asupra tuturor talentelor și calităților sale, dar și prin felul impecabil prin care le realizează pe toate.

Așa cum ne spune chiar el, viața sa a fost plină de întâmplări din ce în ce mai stranii. Când dispera cel mai tare, se trezea cu câte o astfel de veste extraordinară care îl determina să meargă mai departe, oferindu-i chiar o direcție.

Tot printr-o astfel de întâmplare a ajuns într-o televiziune care a fost rampă de lansare pentru multe personalități ale presei de astăzi. S-a îndrăgostit din prima de acest domeniu și a continuat apoi, ani de zile, până de curând.

Din banii câștigați în televiziune, Viorel și-a permis să își finanțeze pasiunea. Ulterior, a încercat și presa scrisă, pe la câteva ziare locale, regionale sau chiar naționale, o activitate pe care a simțit-o și mai frumoasă.

Sunt hiperactiv. Eu în permanență fac câte ceva. Cât servesc o cafea dimineața scriu un articol pe Cronică sau pe Revista Draga Șani, sau mă documentez despre ceva istoric, la prânz sau după-amiaza mă văd cu vreun client pentru ceva grafică sau publicitate… Fac ceea ce îmi place și atunci nu mi se pare că muncesc. Secretul este să fii extrem de organizat. Chiar dacă de multe ori intervine oboseala și mai dai chix.

Cartea a fost un vis mai vechi, tot de prin copilărie. Și a tras de ea ani de zile, respectiv a scris vreo cinci variante până când, în urma unei probleme medicale, care l-a speriat foarte tare în acea perioadă, a decis să o publice cu orice preț.

I-a fost dintr-o dată teamă că „se duce” și în urma sa nu rămâne nimic palpabil. Și atunci s-a gândit la ce bun risipa unei existențe dacă în urma ei nu rămâne amprenta unei construcții câtuși de mici. Și a publicat cartea, care a avut un succes nesperat ajungând prin magazine și edituri despre care nici măcar nu îndrăznise a visa.

În prezent, printre picături lucrează la a doua, „Ospiciul – Moartea vine ca o izbăvire”, tot un thriller psihologic, speră el ceva mai bun decât primul și pe care nu știe cu siguranță când îl va lansa. De ceva vreme trag vreo doi editori de el, dar a decis să lase ideile să se matureze ceva mai mult.

Nea Vivi este o parte din modul său de viață.

Sunt îmbătat de natură, de real, de frumusețea clipei, a tradițiilor și a datinilor noastre, într-un cuvânt de românismul din noi. De asemenea, sunt așa cum se spunea despre Păstorel Teodoreanu, mare iubitor de vinuri și mâncăruri alese. Odată cu asta am decis să readuc în actualitate gastronomnia străveche a poporului nostru. Am găsit rețete prin scrieri vechi de câteva sute de ani și am început să le gătesc spre pofta mea și a câtorva buni prieteni. Rezultatul am început să îl postez pe acest blog.

(…………..) continuarea articolului o puteți citi pe Elita României! Ne vedem acolo ^_^

Nu îmi doresc o țară ca afară ci o Românie sănătoasă

roue10

Mie îmi place maxim când aud: „România de ce nu se poate alinia standardelor UE?”.

Păi, pentru că, în mod normal și logic, chiar și managerial vorbind, înainte de a alinia trebuie să discutăm despre a adapta! Ca atare, standardele trebuiesc adaptate statelor și nu statele unui singur standard, ca și cum am trăi într-un fel de comunism global unde ce este bun pentru tine, trebuie obligatoriu să fie și pentru mine!

Dacă ar fi să mă iau după acest principiu, este ca și cum m-aș trata cu Aspirină pentru toate bolile pe care le am, iar apoi m-ași întreba: „Eu  de ce nu sunt la fel de sănătos ca și ceilalți?”.

Sau e ca și cum medicul mi-ar prescrie pentru reumatism, un tratament de întreținere facială, iar eu ar trebui să îl urmez fără să pun întrebări!

Cam așa și cu standardele! Le urmăm și apoi ne întrebăm de ce nu dau rezultate! 

Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de la îndemână, doar că nu se ține cont de el. România s-a dezvoltat într-un spațiu etnografic, cultural, spiritual, geopolitic și geoeconomic distinct de alte state! Și este normal să fi fost așa!

AUn exemplu care să vă lămurească în ceea ce spun este și românii se nasc toți în același spațiu, aceeiași țară, dar nu ai cum să compari problemele social-economice ale Moldovei sau Olteniei cu cele ale Maramureșului sau Bihorului și nici nu poți aplica în Dobrogea ce aplici în Bucovina – doar parțial și adaptat! Dacă s-ar putea aplica toate proiectele și programele de succes, apoi am putea lua 2-3 orașe din țară, le-am clona succesul și l-am plia pe toate orașele țării. Și ce ar ieși? Am călători într-o Românie trasă la indigo, fără autenticitate, diversitate. E ca și cum ne-am anula!

Mie îmi place Clujul. Și Oradea. Focșaniul. dar ce ar fi să mă plimb numa într-o țară toată ca la Cluj? Nu mi-ar plăcea deloc! Pentru că fiecare zonă are un specific aparte. Pentru că în Cluj îmi place să mănânc slană cu ceapă, iar în Moldova borș și tochitură. Pentru că în maramureș îmi plac straiele viu colorate, țupuriturile, iar în Oletenia îmi plac sârbele și portul! Pentru că în Ardeal îmi plac doinele, molcomul, iar în Dobrogea îmi plac apele, mixul cultural, biodiversitatea și vechimea locurilor!

Așa și standardele!

O fi având România vecinii care îi are, dar nu avem dreptul să comparăm. Putem cel mult să tragem niște linii, să ridicăm niște semne de întrebare, să trasăm niște puncte de vedere pe care mai apoi să le luăm în calcul. Să vedem la ei ce este bun, să învățăm și apoi să vedem ce este aplicabil la noi. De ce?

Deoarece nimic nu se poate aplica la scară globală! Nu poți lua o chestie faină din Africa, numai pentru că dă bine și o aplici în Finlanda, de exemplu! Nu se poate! Dar se poate dezvolta un cadru prin care să se țină cont de asemănări, de genetica națiunii și pe baza acelui cadru…se va putea aplica dacă nu tot, măcar parțial, proiectul sau programul!

Cu alte cuvinte, nu tot ce aplică Germania, Spania, Italia sau Franța se poate aplica și la noi. Și nici nu ar fi indicat. Una este să dorești dezvoltarea unui stat ca să poți beneficia și tu de evoluție, infrastructură, schimb de forță de muncă, importuri-exporturi, iar alta este să vrei să îi impui legi și reguli (principiale pentru tine) care îi pot desființa unicitatea și integritatea!

Nu putem deveni peste noapte stat de pescari, dacă noi avem la îndemână pământ de cultivat! Așa și cu religia, familia, tradițiile!

Eu voi repeta mereu faptul că nu îmi doresc o țară ca afară ci o Românie sănătoasă social, educațional, moral, spiritual, care să fie ea însăși!

„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!”

Mereu am spus că eu nu sunt ca alții și că eu sunt ca mine. Iar ca mine, în nimic nu sunt mai autentică decât în iubire și în tristețe. Toți iubim, este adevărat, dar nu toți iubim la fel, iar acest lucru, este diferența care ne alcătuiește frumos, pe fiecare.

Eu sunt o ființă nostalgică, un om al emoțiilor. Nu știu funcționa deloc fără această busolă interioară. Și nici nu cred că ar trebui să funcționăm doar rațional. Sunt o ființă care se leagă profund, până la sânge și celule de oameni, de locuri, de obiecte și ajung să le inspir. Inspir amintirea lor ca pe un miros dulce de flori rare și expir păreri de rău și nostalgii după timpuri ce nu se mai pot întoarce. Se întorc prin noi, trăiesc prin noi, dar cu siguranță, nu mai este la fel.

De la o vreme, călătoresc mereu în sufletul și gândul meu, pe acasă. Pe tărâmurile României mele frumoase. Că oricum o văd unii și o descriu, România este cea mai frumoasă plăsmuire a Divinității! Bolnavă de oameni care nu o iubesc și nu o respectă, de întâmplări grele care au tot sfâșiat-o, cangrenată de indolența și ticăloșenia celor care o conduc de treizeci de ani, dar cu toate aceastea, România este o fată mândră, cu păr castaniu, cu ochi mierii, cu opinci, zaghie și ie, care doinește cele mai adânci doruri și chemări. Sigur că în toată această năvălire de idei și ideologii, România nu își mai află locul. Ea s-a născut, crescut și dezvotat într-un altfel de spațiu. Nu poți crește nuferi pe vârfuri de munte și nici pini în deșert!

Dar, vroiam doar a spune că mi-e dor de fiecare bucățică a ei. De tradiții, de autenticitatea de acasă. Nu de o țară ca afară. Ci de o țară ca a mea. Așa cum a fost, este și sper să rămână ea. O țară în care se țese încă la război, în care se croiesc ii fără seamăn, în care există păstorit, transhumanță, în care se mai poartă veșmântul popular, în care se mănâncă pomana porcului, sarmale, borș și mămăligă. Mie nu mi-e rușine cu tradițiile mele. Nici cu țara mea. Nu o găsesc deloc mai prejos de altele! Nici nu este!

România este țara în care orice apus și răsărit de soare peste câmpuri de maci sau floarea soarelui, naște literatură. Țara în care bunicile au mirosul copilăriei. Sunt chemări vii! Unde nimic nu e întâmplător, chiar dacă pare a fi. Unde cu rost sau fără rost, toate sunt frumoase. Nu și visele acestea „de sclipici” ale unora. Vise despre îmbuibare, îmbogățire peste noapte, mașini de lux, vile. Acestea fac parte dintr-o altfel de „cultură”. Aceea a castelelor de nisip care nu pot fi trainice. Durează o vreme. Și chiar dacă par a interefera și schimba, într-un final nimeni nu își va aminti de ele. Că nu face parte din genetica noastră ca națiune!

Mi-am amintit zilele trecute de mine alergând pe miriști. De verile când ridicam case din baloți făceam întrecere cu broaște. Când buna mă învăța să frământ pita…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” Așa spunea ea! Și avea dreptate! Așa trebuiesc făcute toate în viață, în tot ceea ce faci…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” și atunci, vom vedea și măreția, valoarea și autenticitatea din tot ceea ce ne înconjoară.

Am ajuns să abandonăm tot, în goana după „o țară ca afară”. Țara, părinții, copii, Biserica și pe Hristos! Mai rău va fi când vom înțelege că dacă rămâneam, dacă eram solitari și iubitori de autentic, eram mult mai departe. Construiam! Încet, dar construiam durabil! O țară pentru noi, pentru copiii noștri, pentru părinții noștri! Un loc plin de tradiții, de folclor, de frumos, în care ne-am fi dezvoltat mult mai liniștiți și aproape de noi înșine! Dar ca să construiești trebuie să înțelegi vatra pe care ridici o țară și un neam! Trebuie să o simți! Să o porți în tine asemeni unor puncte cardinale care nu te lasă să te rătăcești! Trebuie să cunoști noțiunea de „toți ca unul și unul ca toți”!

România a ajuns unde a ajuns din lipsă de…Iubire și de Mame! Da! M-ați auzit bine. Mamele autentice sunt cele care ridică un prunc echilibrat, o societate echilibrată și o națiune echilibrată! De la ele pornesc rădăcinile și rodul copacului care vom deveni! De la ele pornesc cei „șapte ani de acasă”, „sărutmâna”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”! Mai nou, aud că „sărutmâna” este nelalocul său, iar copii spun doar „bună ziua”. Cei șapte ani de acasă, au devenit șapte ani de grădiniță, școală, orice și oriunde, numai acasă nu. Mulțumesc nu spui, numai dacă primești ceva! Ceva palpabil! Pentru emoții și bucurii nu se mai spune! Nici nu prea mai avem voie să le avem. Îmi pare rău este inexistent! O floare de colț rară!

În graba noastră prin viață și prin dorința noastră de a fi mereu altfel, am ajuns să nu mai semănăm cu noi, iar asta nu este bine! Suntem cu toții copiii aceleași mame…Gaia, dar fiecare ne-am născut pe un alt picior de plai și suntem unici. Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, mutați de pe Netflix sau HBO și uitați-vă la Moana. Descrie mult mai bine tot ceea ce eu am spus mai sus!

A dori să fii ceea ce nu ești și a accepta să fii ceea ce ai fost dintotdeauna!

Textul se poate citi și pe Regal Literar

Pe 28 iunie 1940, sunau sirenele a jale, deasupra României

Pe 28 iunie 1940, sunau sirenele a jale deasupra României. O zi a Patimilor noastre. O zi în care Românii au îngenuncheat la prpriu, dar și sufletește. O zi neagră, ca o rană care pare că nu se poate vindeca. Și nu se poate, deoarece nu poți despărți frate de frate, soră de soră, părinte de prunci și nu poți anula geneza, ADN-ul unui neam, sfâșiindu-l de o parte a sa: Basarabia și Bucovina de Nord!

28 iunie ar trebui să fie declarată etern, până la realipire, ca Zi de Doliu Național! Dumnezeu să reîntregească România Mare!

Să nu uiți, Darie! 😔😥 Să nu uiți!