Doina Stăiculescu, lebăda gimnasticii ritmice româneşti

Mulți vedeți uneori, o Doamnă care lasă câte un mesaj pe pagina mea, care dă câte un like sau chiar poartă conversații cu unii dintre voi. Doamna se numește, Doina Staiculescu

Zâmbesc deoarece, probabil, dacă ați ști cu cine stați de vorbă, poate v-ați emoționa și voi, ca mine. De fiecare dată, mereu o emoție frumoasă să o știu în preajmă! Și drag! Și mândrie! E ca și cum aș purta o parte din Istoria Gimnasticii Ritmice Românești, cu mine. Și mă simt invincibilă! O altfel de Nadia Comăneci, dar la Gimnastică Ritmică.

O Doamnă unică, inegalabilă, o luptătoare, o ființă delicată, dar impresionant de puternică, sclipitoare și inteligentă! O mamă și o soție deosebită! O prietenă pe viață!

Doamna Stăiculescu a fost vicecampioană olimpică la Los Angeles, 1984, titlu niciodată atins sau egalat de altcineva de la noi. De fapt, dumneaei „a intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II.”

(Elita Romaniei, Ramona Sandrina)

Doina Stăiculescu
Gimnastica ritmică nu este doar un amestec unic de dans, artă şi sport. Nu combină doar elemente de balet, acrobatică şi dans cu mânuirea a cinci obiecte specifice: coarda, cerc, minge, măciuci şi panglică. Gimnastica ritmică este o manifestare sublimă a sufletului, unde sportiva îşi pune emoţiile, talentul şi desăvârşirea pe scenă, asemeni unei lebede. Nu există cuvinte să descrii o gimnastă sau o campioană precum Doina Stăiculescu. Este ca şi cum ar trebuie să descriu graţia absolută. Nu pot! Aş putea însă spune, că ele sunt culorile cele mai ireale pe care Dumnezeu ni le-a dăruit pentru a ne înfăşura sufletul în ele…

Totul pentru gimnastică

Doina Stăiculescu se năștea pe 7 decembrie 1967 în Bucureşti, sub o stea cu totul specială, care avea să o ghideze cu fiecare mişcare, joc al copilăriei, dans şi bucurie, către gimnastică.

Îşi aminteşte şi acum cu drag şi emoţie de curtea imensă din mijlocul Bucureştiului, unde iubea să alerge, să facă podul, şpagatul, să sară, să facă piruete.

A avut șansa să facă parte dintr-o familie superbă de intelectuali. Învăţători, profesori universitari, decan de facultate, oameni iubitori de frumos şi de sport. Însă unchiul său, domnul Ion Stăiculescu, fost campion la box, a fost cel care a remarcat energia debordantă de care dădea dovadă şi i-a sfătuit pe părinţii săi să o dea la gimnastică.

Cum sala de sport era foarte aproape de casă, mama sa nu a mai stat pe gânduri şi a dus-o la gimnastică.

La vârsta de 6 ani, pe poarta Asociaţiei Sportive „Flacăra Roşie”, avea să păşească o fetiţă cu vise frumoase, cu iubire pentru gimnastică, care nu peste mulţi ani avea să ne reprezinte la mari competiţii ale lumii. Doina Stăiculescu are numai amintiri frumoase şi pline de nostalgie referitor la clubul sportiv, la colegele ei şi la antrenorii de atunci.

Asociaţia era situată într-o clădire mică, cochetă, cu o sală de jocuri, două săliţe de balet, un cabinet medical, vestiare cu duşuri. Într-un cuvânt, nu lipsea nimic. O instituţie cochetă, care avea la activ aproximativ 250 de sportivi, legitimaţi la volei, handbal, fotbal, gimnastică ritmică, atletism. O asociaţie sportivă mică, dar cu oameni deosebiţi!

La volei, echipa era foarte puternica, juca în divizia A, fiind antrenată de celebrii Sandi Chiriţă, Stan Costinel şi Constantin Veseli. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că până şi Rică Răducanu a plecat tot de la Flacăra Roşie.

Cea care avea să devină mai târziu Vicecampioană Mondială, cu nota 10, a făcut balet în primul an cu doamna Lili Bogdan. Mai apoi a trecut la gimnastică ritmică, unde avea să o cunoască pe remarcabila şi inegalabila antrenoare, doamna Maria Gîrba.

Doina Stăiculescu

Alături de dumneaei, Doina Stăiculescu se va modela în gimnasta care a ridicat o sală întreagă în picioare, la Los Angeles, când a transformat măciucile în fluturi şi emoţie pură!

Când pregătirea la extrem aduce performanțe neașteptate…

La 16 ani, unii dintre noi nu avem nicio grijă. Doina Stăiculescu, însă, avea grijă ca la fiecare obiect să îşi facă întotdeauna cele zece repetări din fiecare element. Știa că doar aşa poate ajunge cea mai bună. A fost mereu perfecţionistă.

Am să vă povestesc o întâmplare pentru unii hazlie, pentru mine nu, deoarece tot ce făceam, consideram că trebuie să fie foarte serios! La antrenament, ştiam foarte clar că, indiferent de obiect, trebuia să fac 10 repetări din fiecare element, fără greşeală şi abia apoi, să trec la următorul. Doamna Maria Gîrba era în comisia de arbitraj, pe mine m-au anunţat că trebuie să intru pe covor, dar eu…nicăieri! Antrenoarea mea s-a ridicat de la masă impacientată, a venit după mine, m-a poftit pe covor, şi, după concurs, a urmat mustrarea: „Ce a fost în capul tău? De ce nu ai fost atentă când te-au anunţat?” „Păi, doamna Maria, eu am fost atentă, dar nu mi-am terminat cele 10 repetări din fiecare element!”. Vă daţi seama cât de conştiincioasă eram? Superbe amintiri!

Până în 1983, micuța gimnastă, sub chipul căreia se ascundea o învingătoare, avea deja câștigate mai multe premii, precum „Cercul de Aur (medalie de aur) sau Balcaniada de Junioare din Belgrad 1981 (aur la individual compus și la trei obiecte). Fără să se oprească aici, a participat la alte mari turnee în Moscova, Riga, Vilnius, Tbilisi, unde obţine locul 3 la individual compus şi aur la exerciţiul cu măciuci, iar la Cupa Interviziunii obţine locul 3 la individual compus şi bronz la toate obiectele.

La toate competiţiile enumerate mai sus, copilul de aur al gimnasticii ritmice româneşti concurase cu cele mai bune gimnaste de la acea vreme, din Bulgaria şi URSS.

Doina Stăiculescu

Am întrebat-o dacă dorește să ne spună ceva anume, ceva despre care noi nu avem cum să ştim, despre gimnastica de la acea vreme:

Cercul şi măciucile erau din lemn, iar băţul de panglică din bambus. Erau incomode şi foarte grele. Se spărgeau foarte repede. Le scăpai din mână în timpul concursului, gata, îţi încheiai evoluţia. Exista o singură fabrică în ţară care ne făcea obiectele din lemn, la Reghin.

Cum spuneam la început, Doina Stăiculescu a fost iremediabil iubită de stele şi de zeii gimnasticii ritmice. Cu siguranţă însă, pentru a ajunge la aceste performanţe extraordinare şi neegalate încă, ea a trebuit să muncească foarte mult, dovedind o dedicare şi o tărie de caracter deosebite.

Ce însemna gimnastica ritmică în acei ani şi cu câte sacrificii se ajunge la o astfel de performanţă

Fără să îmi răspundă, pot să vizualizez cum verile, când toţi copiii erau în vacanţe, sau în zilele când alţii aveau timp să se plimbe, să iasă în parcuri, să bată mingea sau să sară elastic, Doina Stăiculescu şi colegele sale erau în sala de gimnastică, sau în cantonamente, muncind ore întregi pentru a putea să îşi continuie pregătirea şi să se poată prezenta la marile competiţii ca niște adevărate artiste.

O artistă a gimnasticii care a ştiut să lase deoparte, în „spatele cortinei” toate emoţiile şi temerile şi care, în momentul în care reflectoarele au coborât asupra ei, a dat dovadă de multă, multă maturitate competiţională, câştigând premiu după premiu.

Viaţa sportivului de performanţă este foarte grea. Bineînţeles, vorbesc de acele timpuri. În primul rând, noi nu locuiam acasă. Primul factor care te îndrepta spre disciplină era cantonamentul, cantonamentul acela prelungit, care dura luni de zile. Aveam un regim foarte dur, cu o disciplină de fier, uneori parcă prea strictă. Întotdeauna, două antrenamente pe zi. De aici, au apărut, însă, şi performanţele. Am muncit foarte mult pentru Campionatele Mondiale din anul premergător Olimpiadei. Am avut şansa şi norocul să ma antreneze doamna Maria Gîrba. Un om minunat, un profesionist desăvârşit. O antrenoare foarte severă, care avea un singur secret pentru performanţă, MUNCA! Doamna Maria Gîrba era ca un scut în jurul meu, aveam impresia că nu văd şi nu aud nimic.

Doina Stăiculescu îşi aminteşte că în gimnastica ritmică există anumite neajunsuri de fond şi anume, baza limitată de selecţie, mereu apelându-se la aceleaşi şi aceleaşi sportive.

Doina Stăiculescu

Deşi atunci nu se vorbea despre asta, acum, ştim cu toţii că mulți îşi doreau să nu se mai întoarcă în România comunistă. Unii chiar au pus în aplicare planul. Ce părere are Doina Stăiculescu de acea perioadă?

A fost frumos şi greu, ca toată viaţa noastră de atunci. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simţit îngrădită de nimeni şi de nimic. Nu m-am gândit nicio secundă să rămân vreodată în altă ţară, să fug…Am fost în 23 de ţări, nu m-a întors nimeni de la aeroport, aşa cum au păţit-o alţii. În performanţă, întotdeauna am fost un om neutru, imparţial. Niciodată nu am putut să gândesc subiectiv. Defect profesional.

Despre colegele sale are amintiri frumoase spunând că au fost ca o familie. Erau asemeni unor surori pe care le-a apropiat viaţa de atunci, cantonamentele, faptul că erau mai mereu împreună, la bine şi la greu. Mai ţin legătura şi acum, deoarece vechile prietenii nu se pot rupe atât de uşor.

Pentru campioana noastră, Mondialul de la Strasbourg ’83 a fost cel mai bun concurs al său. După cum avea să sublinieze presa franceză, singura sportivă care a reuşit să se apropie, prin valoarea exerciţiilor prezentate, de concurentele bulgare şi sovietice, a fost Doina Stăiculescu, o gimnastă din România, care avea capacitatea, tehnica şi talentul necesar de a ţine piept celor mai puternice sportive şi ţări de pe atunci.

După medaliile obţinute la „Studenska Tribuna”, la turneul internaţional de la Debrecen, la Balcaniada de la Ankara, a venit acest minunat rezultat de la „Mondiale”, locul 6 la individual compus care mi-a dat încredere şi m-a plasat între cele mai bune sportive ale lumii la această disciplină. Pentru cine nu ştie, la vremea aceea, gimnastele erau acompaniate de un instrument mirific, pianul. L-am avut alături pe Cornel Grigore, un adevărat profesionist, un om extrem de sensibil. Ne cânta cu atâta pasiune…Of, l-am iubit foarte mult, a fost psihologul meu secret, întotdeauna îmi transmitea o forţă de nedescris în concursuri. Din păcate, nu mai e printre noi.

Doina Stăiculescu – vicecampioană olimpică (Los Angeles, 1984)

La Los Angeles în acel an, România avea să se prezinte cu o delegaţie care însuma toţi coloşii sportului românesc. Doamna Doina Stăiculescu ne amintește câteva nume: Ion Draica, echipa de aur a handbalului, cu Vasile Stângă, Cornel Durău, Maricel Voinea, Nicolae Munteanu, Buligan, Bedivan, atletismul cu Maricica Puică, Doina Melinte, apoi Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, gimnastica de aur cu Ecaterina Szabo.

Doina Stăiculescu

Aveţi idee ce am simţit când l-am văzut pe „King Karl”?  Şi Stadionul „Coliseum”. Erau o sută de mii de spectatori din toate colţurile lumii, salutând în picioare delegaţiile. Parcă visam, mă simţeam cât o furnică! A fost un concurs greu, cu foarte multă presiune psihică. „Pauley Pavilion”, o sală superbă şi o atmosferă de vis. Cei zece mii de spectatori, salutând cu urale execuţiile noastre, te făceau să te simţi extraordinar.

Doina Stăiculescu revede cumva momentele, deoarece desigur, cine ar putea oare uita un asemenea eveniment? Unic în viaţă! Îmi spune despre problemele pe care toate sportivele de la ritmică le-au avut cu panglica, din cauza aerului condiţionat, care le-o ducea în toate părţile, lucru care a dus la o ratare generală la acel obiect.

Anumite gimnaste care au avut inspiraţia improvizării, adică au eliminat anumite lansări ale panglicii au fost mai puţin penalizate. Dar, nu toţi gimnaştii sunt născuţi pentru a face asta. Chiar şi gimnastica are o conştiinţă a ei.

Din nefericire, eu nu am putut face aşa ceva. Am intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II. A câştigat o ilustră necunoscută, canadianca Lori Fung, care s-a antrenat la noi, în România, în aceeaşi sală, dar niciodată cu mine, cum s-a scris eronat. A fost antrenată de Victoria Vîlcu Buruiană, arbitra care a reprezentat România la Olimpiada respectivă.

Doina Stăiculescu

Sportivele de la gimnastica ritmică au câştigat la individual compus o medalie de argint, obţinută de Doina Stăiculescu, şi locul IV realizat de Alina Drăgan. Chiar şi după 35 de ani, performanţa Doinei Stăiculescu a rămas neegalată!

Eu, astăzi, am privilegiul de a-i lua un interviu şi a scrie despre cea care a adus României nu doar o medalie, un titlu, ci i-a adus demnitatea ritmică, pe care a reuşit să o păstreze până acum!

Visul oricărui sportiv de performanţă este să ajungă să participe la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Am participat şi am câştigat, am adus în ţară o medalie olimpică, de argint, prima din istoria gimnasticii ritmice din România. A fost Olimpiada record a sportului românesc. Am avut o delegaţie de excepţie, cu 127 de sportivi, care s-au întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, cifră record, care a plasat ţara noastră pe locul II la naţiuni, după SUA. Mai ştiu că din cei 127 de olimpici prezenţi la Los Angeles, 94 au urcat pe podiumul de premiere, cucerind medalii.

Doina Stăiculescu a rămas în continuare aproape de disciplina care a consacrat-o, fiind în prezent antrenoare la o școală privată din București.

Marea Doamnă a Gimnasticii Ritmice ne spune în semn de bun rămas, ca semn de carte şi de eternitate în inimile şi vieţile noastre:

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând! Iubirea nu o găsim, o construim. Credeți unul în celălalt! Sprijiniți-vă reciproc! Construiți-vă reciproc! Fiți pacea celuilalt! Fiți o echipă! Rămâneți puternici, rămâneți pozitivi și nu renunțați niciodată! A iubi, înseamnă mereu a merge mai departe! Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-și afle tihna!

Tihna, liniştea şi puterea domniei sale este familia, soţul şi copiii, dar şi tinerele gimnaste pe care le pregăteşte cu drag şi dăruire la sala de sport din Bucureşti.

Cuvânt de încheiere

Având alături de mine o gimnastă de talia Doinei Stăiculescu, nu pot decât să mă simt mult mai aproape de tot ceea ce înseamnă acest minunat sport al graţiei feminine şi sufletului uman.

Doina Stăiculescu

Aşa cum dumneaei spunea că s-a simţit mică în faţa marelui Ion Draica, aşa m-am simţit şi mă simt eu în faţa dânsei. Mică, dar fericită! Plină de recunoştinţă faţă de tot ceeea ce a însemnat şi înseamnă Doina Stăiculescu pentru sportul românesc şi pentru noi ca români. Plină de recunoştinţă pentru fiecare zi de efort personal al dumneaei care avea să aducă acestei ţări o medalie unică până acum şi probabil pentru totdeauna.

Când te afli în faţa unei campioane, nu poţi decât să îţi laşi sufletul să facă o reverenţă adâncă şi profundă şi să înveţi din această întâlnire că oamenii mari şi inestimabili se nasc precum florile de colţ…în stânci de trudă, de dureri, de sacrificii şi întotdeauna vor rămâne demne, frumoase şi verticale, orice s-a întâmpla în viaţă!

Asta este lecţia pe care ne-o dă nouă Doina Stăiculescu: lecţia demnităţii, a performanţei, profesionalismului şi frumuseţii umane!

Cairo Tower sau Turnul din Cairo, azi

„Stați acasă”, scrie pe impetuosul Turn din Cairo care ne veghează frumos, din inima capitalei. Pare a fi un îndem al guvernării actuale, care din prima zi și-a dat silința să ne știe pe toți în siguranță, ne-a creat facilități, ne-a pus la adăpost și ne conferă încredere! Am încredere în guvernare, în politicile luate acum și în special în resurse și sănătate! Ministrul sănătății din Egipt, Doamna Hala Zayed a gestionat extraordinar de bine această situație și este un profesionist în adevăratul sens al cuvântului! Nu este puțin lucru, în astfel de timpuri să poți să spui că te simți pe deplin în siguranță într-un anume loc, dar eu pot să spun asta cu mâna pe inimă: mă simt în siguranță în Egipt!

Tahia Masr!

Înțelegeți voi oamenii, deoarece eu nu mai pot!

f652d15c1cb06adeb60c9e0e54b70b37
Înțelegeți voi oamenii, deoarece eu nu mai pot!
 
Vorbea zilele trecute o femeie foarte dragă mie, despre „distanțarea socială”, pe care mulți am fost nevoiți de-a lungul vieții să o practicăm, din verse motive. Vorba ei, nici nu știam noi că se numea așa, doar că simțeam nevoia să ne distanțăm de tot și toate, ca să putem să ajungem la punctul de Restart! Ca să ajungi aici însă, este nevoie de Găsirea de sine și apoi de Reset a anumitor acțiuni și obișnuințe, cu care eram obișnuiți.
 
Eu m-am distanțat social cam în urmă cu 14 ani de zile. Și m-am autoizolat și canatinat, deși am permis multor oameni să pătrundă în universul meu: interior, exterior, profesional, familial! Unoeri am regretat și am înțeles că Resetul nu a fost unul corect. Unii oameni chiar nu înțeleg să respecte locul în care este primit, fie că este un spațiu locuit, fie că este un spațiu sufletesc! Atunci, am aplicat distanțarea socială și mai profund. Am tot tăiat de pe listă multe din obiceiurile mele.
 
În această carantină, am avut-o alături doar pe Augusta, care deși copil a știut să fie un înțelept și un bun prieten, pe prietena mea Andrea și pe mami Geta, despre care am scris deja de multe ori că este mama tatălui Augustei. Ajunsă în Egipt, în această „distanțare socială”, i-am avut alături doar pe Augusta, Nassif și mâțele mele. Singurii care au cunoscut toate gamele sufletului meu după care am urlat de dor, de neputință, de apăsare, de revoltă, de întrebări fără vreun răspuns.
 
Nu s-au plâns niciodată, nu m-au judecat, nu m-au îndepărtat ci, au încercat să mă înțeleagă și să îmi fie alături, așa cum puteau și știau ei. Și am înțeles că înainte de absolut orice în viață, este propria ta familie! Azi, am înțeles și mai mult asta. Cu oarecare greutate, întârziere, dar numai la timp.
 
Am scris, am căutat înțelesuri, am încercat să adaug la mine ceea ce mi-am dorit să devin. Uneori, pune degetul pe cea mai profundă rană a noastră, apasă până la furie, ne obligă să o vedem și să reparăm.
 
„Distanțarea socială” și chiar carantina, nu ar trebui privite ca privațiuni, ci incursiuni profunde în sinele nostru. Ele ne spun cât de fragili, puternici sau bolnavi suntem. Nimeni nu înebunește și nu moare din asta, dar se poate vindeca de multe. Problema este că această carantină ne pune față în față cu noi, cu temerile noastre, cu durerile noastre încă sângerânde și nu ne dă voie să evadăm, ci ne obligă să ne tratăm!
 
Am înțeles că în viața unora nu ai fost niciodată, deși în mod normal, viața te-a pus acolo fără să îți ceară părerea!
 
Cum spuneam…uneori, „distanțarea socială” ne ajută să ne cunoaștem până în cel mai profund și intim loc al nostru, ne ajută să ne regăsim și ne vindecă!

Tăcerea Mieilor și Carantina României

suceava

De câteva zile, am sufletul mic. Cât un grăunte! De întuneric, deoarece pare să nu mai pătrundă lumina deloc în gândurile mele. Am obosit să tot sper în faptul că Românii mei se mai pot trezi! Am obosit să le spun că a fi român este o mare responsabilitate și demnitate! Nimeni nu crede, nu înțelege, nu se trezește! Puțini! Mi-aș dori să fiu o voce puternică! Mi-aș dori să am influență! Mi-aș dori să fiu unul din oamenii care sunt într-un punct cheie și poate schimba! Dar nu sunt! Sunt un amărât de român, ziarist și o mamă care se frământă pentru puiul ei!

Românii plătesc acum Facturile Tăcerilor lor! O tăcere groasă, grea, care durează de 30 de ani! Tăcerea Mieilor!

Mă uit la Suceava. Și plâng! Frumoasa și istorica noastră Suceavă este închisă! Măreața Suceavă! Măreața Cetate străjuiește o mare de oameni pierduți acum! Nu mai e nimic acolo din spiritul marelui Ștefan! Suntem mici, mărunți, iar corupția din noi ne face să părem ca niște viermi neputincioși, pe care cei mari și tari îi strivesc sub cizmele lor politice!

Suceava este acum o închisoare de suflete, de neputințe, de disperare. De oameni care nu știu dacă sunt bolnavi sau sănătoși. Nu știu dacă ai lor sunt bolnavi sau sănătoși. Oamenii NIMĂNUI!

A intrat Armata să repare ce au făcut alții. Sigur, Armata nu te cocoloșește, nu te ia în brațe, nu te pupă pe frunte. Că de aia e Armată! Nu te minte: „hai, că e bine”, „hai că trecem noi”, „hai că mai poți”. NU! Ei sunt duri și uneori par chiar inumani. Deoarece ei știu că în astfel de situații, trebuie să acționezi prompt, să te ridici, să poți și când nu mai poți, nu să te vaiți. E timp, după!

De ce a ajuns Suceava așa? Pentru că e măcinată și cangrenată de corupție. Nu de acum. De ani de zile. Mai precis, ca restul țării, de vreo 30 de ani!

Ce se întâmplă la Spitalul din Suceava nu este altceva decât reversul medaliei, pentru TĂCEREA efectivului medical care a lucrat sau lucrează acolo.

Au văzut neregulile, au văzut mârlăniile, vorbesc între ei de ele, dar pentru a nu-și pierde locurile de muncă…AU TĂCUT!!!

Tăcerea este o altfel de CÂRDĂȘIE! Cârdășie care a dus Suceava aici…4190 izolați și 523 în carantină, după cum spune Institul de Sănătate Publică națională. Cine este acolo însă, știe că numărul e mult mai mare, majoritatea celor infectați, fiind medici și asistente.

Mă întreb acum și îi întreb pe toți medicii de la Suceava: A MERITAT SĂ TĂCEȚI? A meritat să îi protejați și să îi ascundeți pe cei din administrația spitalului? A meritat să nu vorbiți deschis despre lipsurile pe care le aveți acolo? A meritat să fiți voi înșivă victimele și călăul? Să nu știți dacă mai scăpați sau nu? NU! Uitați unde a dus tăcerea voastră! La colapsul unui oraș! A tuturor sucevenilor! A familiilor voastre! Virusul se pare că nu știe cine este corupt sau nu! Vă TAXEAZĂ pe toți!

Tăcerea personalului medical (și nu doar) de la Suceava este EMBLEMA A CEEA CE SUNTEM NOI ROMÂNII în ultimii 30 de ani! Niște lași, egoiști, corupți! De ce corupți? Deoarece a fi mână în mână cu cei care fură, delapidează, înseamnă tot furt! Deoarece a închide ochii este tot hoție! A tăcea este tot hoție!

Am tăcut când ni s-au vândut fabricile, când am renunțat la tot ce a fost de marcă românească, când au fost dați oamenii în șomaj, când au venit minerii, când politicienii au tot promis, dar nu au realizat nimic, când ne-au plecat copiii slugi la străini, medici, profesorii, inginerii, arhitecții!!! Am tăcut când s-au tăiat salariile la profesori, medici, când au tăiat pensiile bunicilor și părinților noștri, dar au fost majorate pensiile politicienilor! Am tăcut când au anulat producătorii și fermierii Români și ne-au băgat pe gât mărfuri importante, în timp ce fermele noastre erau închise rând pe rând, iar ȚĂRANII noștri, bieții, bunii și dragii noștri țărnai au fost umiliți!!!

Nu v-a ajuns cât v-ați umilit, cât v-ați degradat? Nu a ajuns că ne-am scindat, nu mai suntem solidari, nu mai avem nimic? Trebuie să ne trezim, să ne scuturăm umerii sufletului, ai conștiinței, ai spiritului! Să spunem: DE AJUNS! Și să punem umărul la ridicarea acestei țări! La ridicarea demnității României, a noastre și a copiilor și nepoților noștri!

Noi am construit avioane, trenuri, tramvaie, camioane, tractoare, armament, imbracaminte, incaltaminte, am avut pielarie de calitate, ferme, terenuri agricole, livezi!!! Oare chair nu mai putem avea nimic din toate acestea? Chiar trebuie să fim ghena Europei?Mâna ei de lucru în loc să fim cei care exportă și au un cuvânt de spus?

Nu se mai poate așa! NU SE MAI POATE! Nu măi fiți umili și luați de proști! Nu vă mai lăsați manipulați! Nu mai tăceți!!! VORBIȚI! Când vedeți o neregulă, scoateți-o la interval! Strigați în gura mare: HOȚUL! CORUPTUL!

Nu mai închideți ochii, deoarece așa, închideți toate porțile pentru viitorul copiilor voștri!

TOȚI AM TĂCUT! TOȚI AM ÎNCHIS OCHII! TOȚI SUNTEM SUCEAVA!

DESCHIDEȚI OCHII MĂCAR ACUM ȘI RELUAȚI-VĂ DEMNITATEA, ROMÂNI!

(Ramona Sandrina Ilie, Tăcerea Mieilor și Carantina României)

Vă rog pe toți cei care sunteți de acord și sunteți Suceava sau suceveni…să vă etichetați sau să lăsați un comentariu!

#trezireaRomâni #Jurnaldecarantina #eusuntsuceava

Liniștea dintre gânduri și un poem de Katleen O’Meara

Uneori, în gândurile noastre este atât de liniște. Deși, ele se agită între tâmplele sufletului nostru căutând ferestre să țâșnească libere afară. Dar acum, pare că și ele sunt în carantină. Și fiecare facem ceva să ne uităm temerile. Unii citim, alții ne jucăm, unii fac prăjituri, alții dansează, cântă, iar unii, recităm poezii. Să uităm cât de mult s-a schimbat lumea noastră. Nimic nu mai pare la fel. Toate cărările s-au schimbat. Ne e teamă că nu vom mai găsi semnele de cale. Să nu le fi șters schimbarea. Ne legăm de amintiri și ne bucurăm să găsim o fotografie îngălbenită, o pereche de role, cufărul din pod, bicicleta și căluțul pe care îl împingeam în curte, o carte, scrisoarea bunicii, hăinuțele copiilor noștri de când erau mici, fotografia de la nunta noastră, pe mama lângă noi. Sunt tot ce avem din lumea pe care o cunoaștem. Și lăsăm și noi semne de cale. Aruncăm sticluțe, răvașe de gânduri, de temeri, de speranțe, în oceanul timpului. Cândva, poate vor lumina altora zile întunecate ca acestea pe care le trăim noi acum. Așteptăm să apună acest soare al lumii noastre și să răsară altul nou. Nu știm cum va fi, dar sperăm să fie frumos. De atâta liniște, îmi aud inima îngenunchind și rugându-se! – Ramona Sandrina Ilie

Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște

p9pG2gQJNKNyexHh23gmFrbc

„Opriți Planeta, vreau să cobor!”, se aud undeva în fundalul Universului, milioane de gânduri. Pe data de 12 Decembrie 2019, Gaia a obosit, iar pe 16 Martie 2020, Gaia s-a oprit. Nicicând parcă, Gaia nu a fost atât de tăcută. Străzile sutelor de orașe care o străbat ca niște râuri vii de oameni, sunt goale. Nu se mai aud râsete, copiii nu mai sar șotron, nu se mai dau cu bicicleta, iar bătrânii nu mai stau pe băncuțe citind ziarul. Copacii înfloresc pe străzi singure și goale. Primăvara înflorește singură și departe. Ne-am mutat cu toții în balcoane unde încercăm să ne trecem fricile, spaimele și dorurile cum putem. Unii cântă, alții aprind lumini, alții vorbesc, iar foarte mulți, stau și tac. În liniștea asta profundă, putem auzi orice oftat. Oftatul despre cei de acasă. Departe. Chiar dacă peste drum. Străduța aia, pare acum la câteva sute de kilometri distanță. Ne temem parcă și să respirăm, să nu ajungă respirația noastră tristă la alții. Cumva, omenirea și umanitatea se resetează. Am ajuns în punctul în care mulți au înțeles ce este de fapt esențial în viață, iar ce este esențial în viață, este acolo în casă cu ei. Unii, s-au mutat la țară. Departe. Plantează flori, copaci, de parcă ar planta viață și speranțe. Poate astfel, ne vom reaminti și de faptul că tot noi am distrus tot ce am atins. Că am născut război și colaps climatic, că am torturat păduri, animale și am înfometat și însetat copii și oameni. Că am ucis pentru resurse țări și națiuni care acum sunt pe drumuri cu boceluțele în spinare. Desculți, fără case și ai nimănui. Acum, nu mai suntem Unii și Alții! Acum suntem toți UNUL. Toți avem aceeiași problemă, aceleași dureri și aceleași temeri. Acum, Gaia a pus doar o Inimă în noi. Și când plânge o mamă în Italia, plângem toți. Când este flămând un copil în Siria, suntem flămânzi toți. Când se roagă o bunică în Spania, ne rugăm toți. Nu mai avem religii diferite acum. Toți ne rugăm unui singur Dumnezeu. Nu ne mai interesează nici profeții că sunt diferiți. Important este ca rugăciunea să ajungă unde trebuie și să vindece! Să vindece rănile adânci pe care noi, Omenirea lipsită de Umanitate le-am făcut în scoarța, carnea și sângele Gaiei! Am biciuit-o cu aroganța noastră specifică până am pus-o în genunchi și am redus-o la tăcere. Am mâncat-o de vie, așa cum unii mănâncă animalele, ca să le simtă gustul mai profund! Acum, ea Respiră, iar noi înțelegem! COVID-19, acest micuț alien care se adâncește în noi și se multiplică, se modifică, având Inteligență proprie prin ARN-ul său, deși ne ucide celulele, ne trezește Spiritul și Moralitatea! Umanitatea! Ne face mai vii decât niciodată. Imunitatea devine un fel de Captain Humans și luptă. Captain Humans nu știe de fapt că nu luptă doar cu o armată de alieni care s-au mutat din lilieci în noi (ca o răzbunare a naturii), nu luptă doar să ne salveze pe noi fiecare ci luptă pentru Gaia și Umanitate. Nu știm ce va fi și nici cine va învinge, dar sperăm ca Gaia să pornească iarăși, iar oamenii să se ridice pe vârfuri și să miroase florile primăverii din fiecare! Poate Umanitatea se va reseta și vom Renaște odată cu Gaia!

(Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște – Ramona Sandrina)

Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

Astăzi ar trebui să fie o zi despre Femeie. Dar nu este. Chiar și ziua de astăzi am ajuns să o despicăm în patru, să o politizăm, să o mototolim, să o definim, redefinim, atenuăm. Ce trist, oameni buni!

Unii spun că are sorginte bolșevică. Așa, și? Dacă avea sorginte americană era mai mult despre femei? Toți o apă și un pământ. La urma urmei azi, nu este vorba despre puterile lumii care au distrus națiuni, au destabilizat popoare și desființat tradiții. Azi este despre noi.

Alții spun că azi e o formă de validare a femeii. Nu, nu este validare, așa cum Dragobetele nu e validarea iubirii, iar ziua în care spunem „Mulțumesc”, nu ne face mai respectuoși. Este o zi de Reamintire! De Reevaluare! A ce? A cicatricilor și vindecărilor noastre, a vieții, a bucuriilor, a străbunicelor, bunicelor și mamelor noastre. A faptului că am luptat atât de mult pentru Feminism încât ne-am pierdut centrul ființei noastre…Feminitatea! Am luptat să nu mai auzim mereu fraza „Locul vostru e la cratiță!”, încât am înlocuit rochiile elegante cu jeanși, dar la cratiță tot noi suntem. Însă egale cu bărbatul! Ce o fi și cu povestea asta…nu știu!

Nu mi-am dorit niciodată să fiu egală cu nimeni, deoarece eu știu că sunt unică, știu că rostul meu este diferit de al fiecăruia…bărbat sau femeie și mai știu că nu bărbații nasc lumea, ci femeile!

Dar luptele acestea duse la extrem pentru ceva anume, ne îndepărtează de țel, de noi înșine și de cei din jur. ne separă, ne dezbină și ne aruncă în bătălii fără de sfârșit! Asta au vrut feministele pe vremuri? Să purăm pantaloni? Să ne punem cercei în nas? Să ne botoxăm? Să lucrăm cot la cot cu bărbații și apoi să trecem și la cele ale casei? Să coborâm în mină și să dăm cu barosul, să folosim un pistol, să mergem la sală de fitness și să facem mușchi numai pentru că și noi putem ce poate un bărbat? Putem oricum și nu este nevoie să demonstrăm nimic. Și ei știu asta!

ȘTIU că putem, iar dacă vreți o lume frumoasă, în care Bărbatul să Respecte femeia, nu luptați pentru ea ci Educați-vă Băieții în acest sens! Vorbiți-le de mici despre rolul și rostul femeii în viața unui Bărbat, Iubit, Soț! Spuneți-i că rolul femeii nu este să îi șteargă pantofii, să stea la cratiță, să nu ridice vorba, să asculte! NU! Rolul Femeii este să îl iubească, să educe pruncii, societatea!

Nu îi spuneți că toate femeile sunt curve și proaste, numai pentru că voi aveți un complex de inferioritate, frustrări și gelozii netratate! NU! Spuneți-i că Femeile sunt frumoase, inteligente, că pot schimba lumea dacă vor, dar că ele, se opresc de multe ori doar la a iubi un bărbat și a clădi o căsnicie, deoarece ele au vise cu Prinți nobili, cai albi, Prințese, primul sărut, flori și lumi minunate!

Dacă vreți egalitate, nu o căutați doar la joburi, unde încercați peste puteri să urcați tot felul de scări ierarhice, iar acasă să fiți tot Cenușăreasa! NU! Căutați, Așteptați Bărbatul care să știe să fie Soț și Tată! Înțelegeți că dacă el nu știe să vă vorbeacă frumos, nu vă respectă, vă insultă…așa vor crește și copiii voștri! Traumatizați și traumatizând!

Azi este despre Femeie, iar femeile nu sunt mereu fericite. Sunt plânse, violate, bătute, agresate verbal, fizic, psihic! VÂNDUTE!!!

Sunt captive în lumi din care nu știu sau nu vor să mai iasă. Au fost atât de maltratate, încât ele nici nu mai cred, nu mai știu că merită și altceva! Nu, nu sunt curve! Multe au ajuns pe stradă la vârste la care nici nu știau ce înseamnă sexul sau faptul că ele ar trebui să aibă păpuși, nu să sărute bărbați! Este vina familiei, școlii, educației, societății!!!

Ele NU știu că dincolo de bătăile zilnice au drepturi și egalități! Ce să le spunem noi femeilor acestora învinețite, violate și vândute despre egalitatea cu bărbatul? Despre Feminism? Ar trebui doar să le priviți în ochi și ați înțelege că egalitatea nu există atâta timp cât noi femeile nu credem în sufletul nostru că o merităm!

Egalitatea nu există dacă NOI nu o insuflăm băieților și fetelor noastre, dacă nu educăm generațiile să o respecte, să o promoveze, să o manifeste frumos! Să le fie crezul fiecărei zile!

Iată deci, avem „N” motive să discutăm despre Ziua Femeii astăzi! Să readucem în tablou ce este de fapt femeia. Este Rădăcinile unei Societătți sănătoase! Este Izvorul din care ne hrănim pe toată perioada vieții noastre! Aveți grijă ce sevă vă trageți și în ce ape vă scăldați! Aveți grijă dragi femei ce Rădăcini creați și ce Flori dăruiți copiilor voștri! Iubiți-vă mai mult unele pe altele și veți avea lumea pentru care ați luptat în urmă cu sute de ani!

Nu uitați că legea feministelor nu a însemnat doar să încălțați adidași, să trageți pe voi jeanși și să vă puneți cercei în nas! NU! Legea feminismului a însemnat să transformăm o lume a bărbaților în una echilibrată, în care rolul nostru să nu fie cel de a deveni bărbați ci a rămâne femei care știu să se facă respectate, prețuite și iubite! Rolul nostru este de a rămâne elegante, feminine, misterioase, frumoase, inteligente, educate și de a fi o structură puternică pe care se ridică o Societate sănătoasă! Rolul nostru este să știm să roșim în obraji, să brodăm colțul de la batiste, să purtăm rochii vaporoase, să ni se citească poezii, să ni se dăruiască flori! Când am luptat pentru Feminitate, nu am renunțat la toate acestea, ci am adăugat posibilități!

Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

La mulți ani, tuturor Femeilor!

O mică incursiune în lumea țesătorilor din Egipt

“Pentru fiica mea 3 piese realizate manual cu suport pentru sigiliu, fiind zestrea ei. Și nu uitați să scrieți numele ei” ..

Cu mult timp în urmă, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, nici o fată nu s-a căsătorit fără acea zestre, care era socotită o mândrie. De-a lungul secolelor, covorul realizat manual a fost zestre pentru mândrie, în Persia, apoi  în Egipt. Familia miresei condiționa familia mirelui pentru a carpeta casa cu covoare realizate manual,  pe care să fie gravat numele, ca în exemplul de mai sus.

“Lână, mătase, bumbac,  fibră de palmier, in” .. Acesta este tot ce are nevoie pentru a începe să lucreze la producerea  covoarelor, care erau și sunt încă adevărate minunil artistice rafinate, inspirate și deosebite.

Activitatea de țesător de covoare manuale,  este una dintre cele mai vechi meserii cunoscute de om; ea a început cu epoca faraonică, cu mai bine de 5000 de ani î.e.n.. Dovezi au fost găsite în satul Hmamih Asyut, în  Valea Centrală, unde s-au descoperit modele de războaie de țesut pentru confecționarea covoarelor din in și bumbac,  două din materialele pentru care Egiptul a fost renumit în antichitate. Inul și firele de in erau comercializate și folosite din timpurile faraonilor, dar pe lângă acestea, s-au mai găsit și materiale din lână, fibră d epalmier, ierburi vopsite, etc

Vopsirea țesăturilor a apărut în Egipt în a 3-a dinastie faraonică, iar femeile erau cele care se îndeletniceau în mare parte cu producția de textile, lucru specificat și în textele lui Thutmose al III-lea. Ele apar și pe templele din Karnak și Luxor, fiind una din meseriile de bază practicate în aceste temple.

Țesutul manual a prosperat în epoca Mameluk și Saladin, când în Egipt au apărut adevărate fabrici, castele de țesut, care erau cândva foart prospere. Ele au apărut în mai multe zone ale Egiptului, răspândinsu-de ulterior cam peste tot. Se mai practică și în anumite școli, când copiii, încă de mici sunt inițiati în această meserie.

Cele mai populare covoare egiptene sunt „Qashqai” și „Shirazi”, ele fiind confecționate din lână, prin tehnica  Obison,  folositî la anumite tipuri de materiale folosite în covoarele handmade sau a portretelor, unde  sunt 4 tipuri de tehnici Obison egiptean, francez și chinezesc, de obicei multicolor. Egiptenii folosesc o gamă de tehnici foarte diversificată pentru obținerea produsului final.

„Lucrări de artă și fantezie .. Abilitatea de a gusta frumusețea culorilor și a simetriei”. Unul dintre cele mai importante elemente de muncă din industria textilă realizată manual, deoarece acestea depind de imaginația lucrătorului în producție, cslități dobândite de la o vârstă fragedă și formare continuă.

Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

Ca să înțelegi dorul de țară, trebuie să pleci un pic. Sau un pic mai mult. Și atunci, îți amintești mirosuri care erau amorțite în tine. Realizezi că până și teii României sunt patrimoniu sufletesc. Și brânza de oaie și de vacă pe care tanti Vasilica o frământă și o aduce în piață, ca tu să poți mânca sănătos. Și fânul proaspăt cosit și cozonacii pe care îi face uneori Geta de te inundă miresmele și din capătul străzii. Nu știu ce pune în ei, dar eu cozonaci mai buni ca ai ei, nu am mâncat numa la buna. Și înțelegi că și vorbele romînești sunt patrimoniu și îți lipsesc și sudalmele alea românești întortocheate pe care le auzi uneori și pe stradă. Și zâmbești în colțul gurii la năduful cu care au fost spuse. Și stejarul din fața ferestrei mele în care au casă atâtea păsări și cântă ciorcâlia, mierla. Nici nu știam că mierlele vin în oraș, dar ce bine că vin. Și pițigoii năstrușnici, verzulii și galbeni ca o lămâie coaptă numai pe jumătate, care îți umple casa de triluri. Și câinii care latră uneori în nopți ca o cehmare de dincolo de noi, de departe, departe, din locul unde strămoșii lor au trăit. În pace bună cu ai noștri.

Ca să înțelegi și mai bine, îți amintești de bunici și străbunici. cei care au dus greul pământului ăstuia, ca să avem noi un loc pe care să îl numim acasă și să avem unde ne întoarce dacă alte țări ne hăituiesc. Ca să avem unde naște prunci, unde îi da la școală. Să avem o viață mai bună.

Îmi amintesc de străbunica. A avut 7 prunci și numai o fată a rămas, dar ea nu s-a plâns. A trecut mai departe, a arat pământul, a fugit cu fata în brațe din fața obuzelor și-a înmormântat omul și a continuat viața când războiul a trecut. A înhămat boii la plug, a ridicat casă și a dat fata în facultate.

Îmi amintesc de buna mea și sora ei, rămase orfane de mamă prea timpuri la nici 4 ani, umblând pe ogoare desculțe în rochii lungi de cânepă, arând și cosind. La faptul că le-a prins și pe ele războiul și au trecut mai multe de câte ne închipuim, dar când vasile i-a zis să meargă cu el în maerica, nu a mers. A spus clar și apăsat: am un om, am două fete și o țară! Nu merg eu nicăieri! Și nu a mers la viațăa mai bună. A stat și a ridicat țara și bătătura!

Îmi amintesc de bunul Mitru, Sfântul meu, care a fost cel ami bătut de soartă…luat cu arcanul, apoi prins sub tranțee, paralizat, degerat, dus în lagăr la ruși în Siberia, care și-a mâncat bocancii felie cu felie să nu moară de foame. Și mă gândesc că nu s-a plâns niciodată ce greu este și ce țară săracă avem. Pentru că el înțelegea țara mai mult decât oricine și a luptat pentru ea. S-a dat pe sine țării și idealurilor sale. pentru că i-a gustat țărâna în tranșee și i-a băut lacrimile de pe ochii camarazilor săi stinși sau lăsați fără mâini și picioare. A iubit-o cu patos și a rostit-o și înainte de a se duce!

Îmi amintesc de celălalt bunic care la 4 ani a rămas orfan, pus pe drumul cel mare cu o staiță pe umăr, care a devenit băiat de muncă într-o casă și a dormit în staul cu vacile și oile, care a ajuns să termine o școală, să aibă o meserie și când a prins locul pe nava care duceau aomenii către America, a urcat la bord, apoi s-a dat jos. A spus că el nu poate să plece. Ce ar găsi acolo din ceea ce lasă aici!

Îmi amintesc de ororile făcute de unguri, austrieci asupra romînilor din transilvania, cum i-au ucis, cum au violat, cum au tras în țeapă pe garduri mame cu prunci în pântec, imagini care nu mă mai părăsesc! Și ei nu s-au plâns. Și-au șters cu dosul palmei amintirile, durerile, coșmarele și au muncit să ne dea o țară!!!

Îmi amintesc de nanele mele din sat care se trezeau cu noaptea în cap să lucre holdele și să dea de mâncare la animale și galițe, să crească pruncii, să îi dea la școli.

Îmi amintesc de Doamna Învățătoare Florica Paduraru care îmi încălzea sufletul când intram în calsă. Și uneori mîinile. Și alteori îmi ștergea lacrimile.

De Mama și Tata! De Frați! Și înțeleg că dacă mă leapăd de țara mea, dacă o necinstesc și dacă o înjur, pe ei îi necinstesc și îi înjur! De Mama mea mă leapăd! Și cum aș putea????

Și mă uit la noi toți…stăm în ziua de azi pe facebook, avem acces la toate gadgeturile din lume, putem călători unde vrem, putem ieși în stradă, avem târguri de Crăciun, avem bâlciuri, avem restaurante, cafenele, nu trebuie să tragem la plug, nici să ne trezim cu noaptea în cap, joburile noastre nu sunt nici pe departe la fel de grele și avem Aroganța să ne plângem. Să viorbim în statistici. Să fim depesați. Să nu ne mai placă nimic. Să scuipăm pe tot ce este românesc și să râdem de Patrioți!

Ca vreascurile suntem! Ca vreascurile! Cum ne atinge ceva un pic, ne frângem și chelălăim ca și cîinii loviți. Dar și așa, nu înțelegem că de noi depinde să fie țara asta ce ne-am dori, așa cum de străbunii noștri a depins să fie cea și-au dorit pentru noi!

Nu avem de mers în războaie, că nu suntem în stare nici să învingem propriile bătălii cu noi, dar măcar putem fi Romîni, putem lua atitudine, putem găsi soluții și putem pune umărul mi mult să avem o Românie a noastră! Nu ca afară! Nu îmi palce nimic din ce e afară să fie în țara mea! ca la noi, dar mai bun, mai de calitate și mai frumos!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Și când ești plecat și vin iernile, iar tu nu mai știi cum este să cadă un fulg de zăpadă, să auzi viforul, să faci un om de zăpadă, înțelegi că niciodată nu vei fi acasă! Acasă e locul acela unde ai ierni și colinde, veri și cireșe și pupeze și Ozane, primăveri cu magnolii în Piața Unirii, toamne frumoase ca ochii copilei mele! Acasă e locul acela cu străzi plombate și desfundate, cu câini și mâțe comunitare, cu multe cărți scrise în limba ta, cu tanti Nuți și nena Vasile, locul unde poți ieși în șlpai să cumperi pită caldă, pe care jumate să o mănânci până acasă. Locul unde poți saluta pe toată lumea și toată lumea te salută pe tine. Unde deși pe unii îi enervează, femeile mai în vârstă vin și îi leagă copilului tău căciulița, îl țucă pe obraji și îți dau sfaturi. Mie îmi place. Nu mă enervează. Mă simt acasă, iar ei sunt altfel de familie.

Acasă e locul ăla unde nu ți-e dor de zăpadă…Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

***

Şi când ţi se face dor de mirosul de cozonaci, de iarbă, de vânt, de zăpadă, atunci, înţelegi despre România, mai multe decât orice manual de istorie te va învăţa! Vei înţelege că ea este parte din tine şi tu din ea. Că poate fi plecarea lungă, dar tu, cu fiecare an îi vei purta şi mai mult dorul şi te vei lupta pentru ea de oriunde ai fi şi vei spera mereu, că într-o zi, îţi vei da jos sandalele şi vei putea să simţi din nou pământul ţării sub tălpi, iarba, vântul, iar iarna, mama, tata, fraţii, prietenii, vor colinda la uşa casei tale, aducându-L pe Hristos! Vei împodobi bradul cu miresme de cetină românească, vei auzi câinii lătrând în bătătură, oamenii salutându-se pe stradă şi vei înţelege, vei crede în sfârșit, că eşti cu adevărat din nou…ACASĂ! 

La mulți ani, Inima mea, România!

romania2

La mulți ani, Inima mea, România! Să crești mare, frumoasă și binecuvântată! Să te vindeci de răni, de oameni falși, de trădători și hoți! Orice rană se reface prin și cu iubire! Suntem destui care te iubim și te vrem bine! Sper doar să te găsesc curând, patria mea și să ne fim cât mai mulți ani împreună! În ADN-ul meu ești, oriunde aș fi și orice aș face! Te văd uneori venind și strigându-mă, așa cum o vedeam pe buna, când ieșea în poarta casei, cu năframa în cap, cu ia și poalele ei și mă striga cu iubire să viu mai repede! Și văd cum îți flutură tricolorul în pletele lungi și frumoase, pline de izvoare și păduri, în care păsările își fac cuib cu drag! Și fără să vreau, las o lacrimă și duc mâna la piept…acolo unde te aud cum bați frumos, în graiul nostru dulce românesc!

Te iubesc, Inima mea, Românie!

Mulți se dezic de ea, iar și mai mulți o judecă, o împart și o raportează doar la aspectul politic, deși ea nu este vinovată de graba din oameni. De faptul că ei nu o cunosc. Că nu își fac timp să o citească, să o descopere, să o redescopere, să o viziteze, să o asculte. O țară nu înseamnă doar ceea ce ne place sau ceea ce ne-am dori. O țară nu înseamnă doar la bine și la mai bine! Nu! O țară înseamnă iubire. Necondiționare! O țară este un cămin, o familie, o iubire la bine și la greu! Nu părăsești pe cineva când este bolnav. Nici nu spui că este urât doar pentru că suferă de cancer și nu mai are păr. Nu! Țara este locul acela care oriunde ai fi, orice ai face, îl ai în tine. Pentru că în visele tale, în subconștientul tău, vei simți și gândi mereu în românește. Oriunde aș fi, îmi e dor de România. pentru mine ea este o stare de a fi, de a simți. Un dor! Mi-e dor uneori și de mirosul de grătare și mici din fața blocului. De vecinii care băteau la ușa mea să mă întrebe dacă vreau ceva din piață. Mi-e dor să vorbesc românește și să aud vorbindu-se în românește! Mi-e dor de limba română! Acolo am cunoscut-o prima oară pe mama. Și pe bunica. Pe tata, bunu și frații mei. Acolo am fost pionier. Și tot acolo am iubit prima oară. În România mea dragă, mi-am privit copila prima oară în ochi. Și am știut! Că voi fi pe veci a ei! Că țara asta va fi sfântă fie și numai datorită fetei mele. O țară poate fi bolnavă. Cangrenată de boli vechi în educație, sănătate, sociale, spirituale, dar se poate vindeca. Prin noi și cu noi. Toți. Uniți. Iubind-o și îngrijind-o. Nu e perfectă, dar nici nu trebuie să fie. Ea este ceea ce ne-a format ca popor și națiune. Este Ardealul, Maramureșul, Delta, Bucovina, Oltenia și Dobrogea. Este Moldova mea dragă. Marea! Este pământul acela unde de pe mormântul bunicior mei au crescut flori și rădăcini care mă țin și mă cheamă. Oriunde aș merge, oriunde aș fi, România este în graiul, sângele și sufletul meu! Ca un ADN care mă alcătuiește și mă ajută mereu să îmi amintesc că România este casa mea, nu doar patria mea! Este nu un loc ci o stare de spirit care mă însoșește mereu! Pentru mine, România este Acasă!

© Ramona Sandrina