Te îmbrățișez în Cer, Bunule!

Azi, este Sfântul Dumitru. A fost ziua ta, Bunule. Dintre toţi Sfinţii de pe Pământ şi din Cer, tu îmi eşti cel mai sfânt. Nimic nu poate rupe ceea ce noi am născut aşa frumos între noi. Aşa cum mi-ai spus: “Oamenii nu mor, Sufleta Bunului! Oamenii doar se mută la noi în inimă şi continuă să trăiască!”. Aşa este. Tu nu ai mormânt. Tu ai toată inima mea şi inima celor care îşi amintesc de tine. Şi trăieşti prin noi.

Te îmbrățișez în Cer, Bunule!

În lumea copilăriei mele, casa bunicilor a fost un castel fermecat

Vă amintiţi cum era copilăria? O altă lume! Eu când intru în lumea copilăriei, o fac aproape fără să respir. Pe vârfuri, în şoaptă, ca un copil care intră în lumea lui Alice din Ţara Minunilor. E atâta frumuseţe în Copilărendia!

Un tărâm nestrăbătut încă de paşii noştri firavi, dar îndrăzneţi, care nu se temeau de nimic! O lume pe care nu o cunoşteam, străină, dar pe care o exploram de dimineaţa până seara, uneori şi în vis. Un tărâm neumblat, cu mări nestrăbătute, cu ceruri pe care navigau visele noastre de copil în corăbii mari de piraţi, cu pânze care se umflau în bătaia stelelor. Noi nu zburam cu vântul ci cu gândul!

Copilăria era o lume cu oameni nenăscuţi încă în gândurile noastre, în joaca noastră, în viaţa noastră. Noi îi năşteam, pe rând, când înţelegeam rostul lor în lumea aceea fascinantă şi mare, ca o lună noaptea, care coboară prea mult spre pământ şi ne miră, transformând totul într-o magie atât de firească unde ne plăcea să râdem larg și din suflet, să chicotim din orice, să ne mirăm, să credem în zâne și spiriduși, să îi lăsăm să ne șoptească la ureche, să credem în visele unde ne luptam cu dragoni şi salvam lumea, deoarece eram cei mai puternici, să zburăm alături de zâne şi să prindem fluturi, să vorbim cu personajele noastre preferate din cărți și să devenim unul, să îl pândim pe Moșul în Ajun și întotdeauna să ne uimească deoarece nu îl putem găsi, doar el pe noi, să punem globuri în brad și să credem că toată lumea e acolo, alături de noi, închisă într-o carte de povești fără de sfârșit ca cea a lui Bastian și Atreyu.

Vă amintiţi cum după ce mai făceam un pas, se mai năştea o luptă cu un dragon, cu o vrăjitoare, cu un căpcăun care mai tam-nesam ieşeau din cărţi să ne coloreze zilele şi câteodată, mai cuceream un castel, un prieten, un deal pe care agăţam steagul sau o vale unde ne aruncam undiţa să prindem peştişorul auriu. Toate ne vorbeau pe limba noastră în copilăreşte pe atunci. Înţelegeam albinele, furnicile, norii, vântul, peştii, apele. Toţi vorbeau limba noastră şi era minunat să îi putem auzi!

Iar în lumea copilăriei mele, casa bunicilor a fost un castel fermecat. Acolo nu intrau coșmarele, nici zânele rele. La colțul casei și în fața fiecărei frici de a mele, stăteau ei…bunicii!

Niciodată, dar niciodată nu mi-a fost frig la buna și la bunul. Nici trist. Nici…teamă!!! A fost singurul loc unde niciodată nu mi-a fost teamă de nimeni şi nimic. Nu mi-a fost teamă să vorbesc, să cred, să îmi împlinesc, să gândesc, să fac prostii, să alerg, să mă caţăr, să cad, să iubesc! Ştiam că orice aş face, bunica şi bunicul vor găsi o învăţătură care să mă ajute leac la inimă. Şi, aşa era.

Când eram mică şi mă loveam, bunica sărea mereu şi pupa. Ridica ochii la mine şi ştiam că poate vindeca orice. Când am mai crescut, am învăţat că sunt răni care nu pot fi vindecate.

Troncănici…

Stăteam așa, cu ochii țintiți a mirare și tristețe pe cerul cenușiu și îl căutam pe Troncănici în mulțimea aceea de berze. Se roteau, plonjau, clămpăneau și iar se roteau. „Cum să plece?”, gândeam eu. „Doar aici s-a născut și a clămpănit toată vara! Aici e casa lui!”, gândeam eu iar și iar, fără să găsesc răspuns deloc. Și nici pe el. Crescuse, nu mai era un împleticit cu cioc lung și picioroange, care se plimba prin grădina bunicii, căutând râme, viermi și broscuțe. Ce îl mai certam să lase broscuțele. Îmi plăceau broscuțele deoarece, când se lăsa seara, ele orăcăiau așa frumos din valea care curgea prin spatele grădinii, încât mi se părea că deapănă o poveste. Era ca o simfonie în care Vântul cel Bătrân îi acompania împreună cu frunzele și iarba. Mă tot tem că dacă mă fac și eu om mare, o să uit cum e să aud vântul și iarba. Și nu voi mai ști să mă înțeleg cu Troncănici. Asta mă necăjește cam mult. Și unde mai pui, că unele din broscuțe puteau fi oameni! Da! Așa îi spuneam lui Troncănici: „Troncănici, în loc să le mănânci, trebuie să știi că unii pot fi oameni, așa ca mine! Adică, un pic mai mari, dar acum mici! I-a transformat Zâna Rea, pentru că au fost obraznici! Iar acum tu vrei să îi mănânci? Poate cresc mare în burtica ta și o să te doară!”. „Așa ca pe mine când bag toată prăjitura bunicii în gură”, îmi însoțeam eu gândurile pe lângă cuptorul bunicii. Troscănici se uita la mine și clămpănea de îmi clămpăneau și mie urechile. „Troncănici nu mai râde, că o să ajung să nu mai aud nici eu, ca bunul! Când îl strig, îl tot strig așa: „Bunu! Bunuuuuu! Bunuleeee! De abia mă aude!”. Iar Troncănici, iar clămpănea de răsuna grădina și valea. Și râdeam larg, alergând după el. Troncănici țopăia, se înălța, țopăia. Într-o zi însă, a desfăcut aripile larg, a clămpănit lung și s-a înălțat sus, sus. Am țopăit prin tot lanul, am aplaudat și am alergat cu el. El pe sus, eu pe jos! Și strigam: „Așa, Troncănici! Așa! Ai învățat să zbori! Știam eu că nu ești barză de lan!”. Nu știam atunci că el va zbura departe, departe, iar eu îmi voi lungi gâtul și ochii luuung către cer. Apoi, stând eu așa, mâna bunicului se lăsă pe umărul meu. Mi-am așezat obrazul pe ea și m-am alintat. O lacrimă s-a prăvălit pe mâna lui bătrână, dar frumoasă, caldă și bună. Bunul m-a luat lângă el. Capul meu s-a potrivit pe picioarele lui și mâinile i-au înconjurat genunchii. Atâta eram. Un pui de om. Așa îmi zicea bunul. Își înfășură o mână în jurul meu, iar cu cealaltă mă mângâia pe creștet. „Nu te amărî, sufleta bunului! Troncănici merge doar în vizită la neamurile lui din altă țară. O țară frumoasă, cu mult soare, păsări colorate, copaci mari, cu frunze late. Ți-ar plăcea chiar și ție să mergi cu Troncănici în vizită acolo, o dată! Dar apoi, după ce trece iarna aici, vine înapoi! Ca și tine, când vei merge la școală! Mergi la școală, iar în vacanță, vii înapoi!”. Mi-am șters ochii cu dosul palmei, mi-am suflecat nasul sub zâmbetul bunului și am zâmbit: „Deci nu pleacă de tot, de tot? Dacă mă uită?”. Bunul se lăsă ciuci lângă mine și sărutându-mă pe frunte îmi zise: „Ce înseamnă de tot, de tot? Nu e cam mult timpul ăla? Nu există de tot, de tot! Cum să te uite? Tu i-ai fost copilot de zbor!”. M-am înseninat dintr-o dată. Bunul știe tot. Niciodată nu m-a mințit. El este Împăratul cel Bun din poveștile Copilărendiei mele. El nu știe că eu știu că e Împăratul cel Bun, dar eu am aflat, că mi-a zis Broscuța. Ea a fost prințesă la palatul bunului. L-a văzut tânăr, învingând zmei și vrăjitoare rele. Am pupat mâna bunului și am început să alerg din nou peste lan și câmpul de la vale. Și din stolul mare, s-a desprins și Troncănici. A mai zburat și el cu mine preț de o visare de copil, apoi a plecat. An de an s-a întors cu familia lui și și-a făcut cuib pe stâlpul din fața porții. Am cunoscut-o și pe Doamna Troncănici și pe Troncănicei. Apoi, le-am pierdut șirul, dar el tot a revenit. Numai bunul a plecat, dar nu de tot, de tot! Nu există de tot, de tot! Există doar un timp mai lung de anotimpuri!

(Stol de rândunici copilăria. Troncănici, Ramona Sandrina)

Drumul Copilărendiei…

Art by: Nino Chakvetadze

Toamna aceea se prăvălise parcă dintr-o dată peste mine. Nici nu știu cum am ajuns aici. Peste tot sunt castele înalte, zmei de neclintit, gălăgie și străzi pe care nu le cunosc. Îmi plac mai mult străzile pline de colb, de noroi, pe care săream uneori împroșcându-l peste tot ca o ploaie de fericire. Nu cunosc pe nimeni. Nici o voce, în afara mamaei și tatei. Numai voci grave, grele și un limbaj domnesc. Nici nu îl înțeleg, nici nu îmi place. Eu iubeam oamenii din sat când ziceau: voroavă, pită, clisă, porodici. Aici, trebuie să fiu mereu atentă ce vorbesc și cum, de parcă s-ar fi inventat o muzică pentru limbă. A mea nu cunoaște partirurile și nici notele. Se împleticește când cere ceva mamei, de parcă ar cere unui străin. Ciudată lume. Aici până și copacii au grijă să nu plouă cu frunze. Nici nu le vezi uneori pe trotuar sau împrăștiate de vânt pe iarbă. Umblând eu așa îngândurată, te-am auzit pe tine. Și te-am recunoscut imediat! Aveai același grai ca al tuturor. Vesel, din Cățeluneșenia, cum îi spuneam eu bunei mele. Și vorbeai cățelușește. Mai că aș ști și eu vorbi. Și chiar de nu latru ca tine și nu dau din coadă, tu nu mă cerți. Nu îmi ceri să îmi pun limba pe cerul gurii ca să rostesc corect, sau să o plimb prin gură ca lingurița de ceai sau bățul de înghețată. Tu te bucuri și mă înțelegi oricum. Glasul tău mi-e cunoscut. Vine din satul bunicii și din copilăria mea. Erai trist ca mine, până nu ne-am găsit. Mic, cu urechiușe pleoștite, părăsit de vreun om mare, dădeai din codiță la toată lumea. Dar nu te-a văzut nimeni. Doar frunzele se jucau cu tine. Oamenii mari sunt atât de preocupați de lumea lor, încât uneori, mă simt ca o fantomă. Nimeni nu mă vede și nu mă aude. Nici dacă gesticulez sau râd. Lumea lor ar trebui să aibă semne de circulație înainte și înapoi, în lumea copiilor. Sau poate semne de cale prin inimă. „Poate dacă am să cresc și am să mă înalț până la ei, mă or vedea!” îmi ziceam. Apoi, o șoaptă îmi spunea: „Nu crește mare! Nu ai să mai auzi vocile din Miorlăcenia sau Cățelusenia!”. Zâmbesc larg! „Bine că nu am crescut, îmi spun! Măcar așa, te-am înțeles”. De azi am un prieten cu care să colorez străzile reci și să înfrâng zmeii! Nu mă mai tem. Nu mai sunt singură. Am un prieten din Copilărendia! Și toamnele nu se mai prăvăleau. Deveniseră cuminți, precum ochii tuturor din Cățeluneșenia. Blânzi și calde! Lumea se îmblânzește ușor prin iubire. Și locurile. Devin mai luminoase! Găsești semnele de cale. Uneori, e bine să avem un prieten din Copilărendia cu noi. Ne ajută să trecem mai ușor în Adulțenia. Nu ne mai prăvălim în noi ca într-un neant cu zmei, castele și frig în care ne simțim închiși de Zâna cea Rea și ajutoarele ei malefice. Auziți și voi Cățeluneșenia? Poate Miorlăcenia? Dar Copilărendia o auziți? E plină de mirări largi, de zâmbete știrbe și fețe pline de înghețată sau vată de zahăr! Acolo sunt copilării năzdrăvane care se ascund după fusta bunicii sau stau pe genunchii bunicului, în timp ce ei se luptă cu toate coșmarele tale. Dacă nu știți să vă plimbați limba ca să rostiți cuvintele bine, nu vă faceți griji, Miorlăicenii și Cățelușenii vă înțeleg. Și bunicii. Ei vorbesc în inimicească și presară miez de bucurii pe cale, să știm să ne întoarcem oricând acasă, către noi!

(Stol de rândunici, copilăria. Drumul Copilărendiei – Ramona Sandrina)

„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!”

Mereu am spus că eu nu sunt ca alții și că eu sunt ca mine. Iar ca mine, în nimic nu sunt mai autentică decât în iubire și în tristețe. Toți iubim, este adevărat, dar nu toți iubim la fel, iar acest lucru, este diferența care ne alcătuiește frumos, pe fiecare.

Eu sunt o ființă nostalgică, un om al emoțiilor. Nu știu funcționa deloc fără această busolă interioară. Și nici nu cred că ar trebui să funcționăm doar rațional. Sunt o ființă care se leagă profund, până la sânge și celule de oameni, de locuri, de obiecte și ajung să le inspir. Inspir amintirea lor ca pe un miros dulce de flori rare și expir păreri de rău și nostalgii după timpuri ce nu se mai pot întoarce. Se întorc prin noi, trăiesc prin noi, dar cu siguranță, nu mai este la fel.

De la o vreme, călătoresc mereu în sufletul și gândul meu, pe acasă. Pe tărâmurile României mele frumoase. Că oricum o văd unii și o descriu, România este cea mai frumoasă plăsmuire a Divinității! Bolnavă de oameni care nu o iubesc și nu o respectă, de întâmplări grele care au tot sfâșiat-o, cangrenată de indolența și ticăloșenia celor care o conduc de treizeci de ani, dar cu toate aceastea, România este o fată mândră, cu păr castaniu, cu ochi mierii, cu opinci, zaghie și ie, care doinește cele mai adânci doruri și chemări. Sigur că în toată această năvălire de idei și ideologii, România nu își mai află locul. Ea s-a născut, crescut și dezvotat într-un altfel de spațiu. Nu poți crește nuferi pe vârfuri de munte și nici pini în deșert!

Dar, vroiam doar a spune că mi-e dor de fiecare bucățică a ei. De tradiții, de autenticitatea de acasă. Nu de o țară ca afară. Ci de o țară ca a mea. Așa cum a fost, este și sper să rămână ea. O țară în care se țese încă la război, în care se croiesc ii fără seamăn, în care există păstorit, transhumanță, în care se mai poartă veșmântul popular, în care se mănâncă pomana porcului, sarmale, borș și mămăligă. Mie nu mi-e rușine cu tradițiile mele. Nici cu țara mea. Nu o găsesc deloc mai prejos de altele! Nici nu este!

România este țara în care orice apus și răsărit de soare peste câmpuri de maci sau floarea soarelui, naște literatură. Țara în care bunicile au mirosul copilăriei. Sunt chemări vii! Unde nimic nu e întâmplător, chiar dacă pare a fi. Unde cu rost sau fără rost, toate sunt frumoase. Nu și visele acestea „de sclipici” ale unora. Vise despre îmbuibare, îmbogățire peste noapte, mașini de lux, vile. Acestea fac parte dintr-o altfel de „cultură”. Aceea a castelelor de nisip care nu pot fi trainice. Durează o vreme. Și chiar dacă par a interefera și schimba, într-un final nimeni nu își va aminti de ele. Că nu face parte din genetica noastră ca națiune!

Mi-am amintit zilele trecute de mine alergând pe miriști. De verile când ridicam case din baloți făceam întrecere cu broaște. Când buna mă învăța să frământ pita…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” Așa spunea ea! Și avea dreptate! Așa trebuiesc făcute toate în viață, în tot ceea ce faci…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” și atunci, vom vedea și măreția, valoarea și autenticitatea din tot ceea ce ne înconjoară.

Am ajuns să abandonăm tot, în goana după „o țară ca afară”. Țara, părinții, copii, Biserica și pe Hristos! Mai rău va fi când vom înțelege că dacă rămâneam, dacă eram solitari și iubitori de autentic, eram mult mai departe. Construiam! Încet, dar construiam durabil! O țară pentru noi, pentru copiii noștri, pentru părinții noștri! Un loc plin de tradiții, de folclor, de frumos, în care ne-am fi dezvoltat mult mai liniștiți și aproape de noi înșine! Dar ca să construiești trebuie să înțelegi vatra pe care ridici o țară și un neam! Trebuie să o simți! Să o porți în tine asemeni unor puncte cardinale care nu te lasă să te rătăcești! Trebuie să cunoști noțiunea de „toți ca unul și unul ca toți”!

România a ajuns unde a ajuns din lipsă de…Iubire și de Mame! Da! M-ați auzit bine. Mamele autentice sunt cele care ridică un prunc echilibrat, o societate echilibrată și o națiune echilibrată! De la ele pornesc rădăcinile și rodul copacului care vom deveni! De la ele pornesc cei „șapte ani de acasă”, „sărutmâna”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”! Mai nou, aud că „sărutmâna” este nelalocul său, iar copii spun doar „bună ziua”. Cei șapte ani de acasă, au devenit șapte ani de grădiniță, școală, orice și oriunde, numai acasă nu. Mulțumesc nu spui, numai dacă primești ceva! Ceva palpabil! Pentru emoții și bucurii nu se mai spune! Nici nu prea mai avem voie să le avem. Îmi pare rău este inexistent! O floare de colț rară!

În graba noastră prin viață și prin dorința noastră de a fi mereu altfel, am ajuns să nu mai semănăm cu noi, iar asta nu este bine! Suntem cu toții copiii aceleași mame…Gaia, dar fiecare ne-am născut pe un alt picior de plai și suntem unici. Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, mutați de pe Netflix sau HBO și uitați-vă la Moana. Descrie mult mai bine tot ceea ce eu am spus mai sus!

A dori să fii ceea ce nu ești și a accepta să fii ceea ce ai fost dintotdeauna!

Textul se poate citi și pe Regal Literar

stol de rândunici, copilăria

04a5bdc1a7212005d48d73b5e730bbd5

uneori, aș vrea să fiu un codru de pită,
să mușc din mine până la sânge și la lacrimi,
să nu uit gustul verilor coapte de acasă,
a primăverilor mirate,
a verdelui reavăn,
mugurii limbii române care se deschid în suflet
cu dor, ca bujorii
și brâncile mamei, a tatei, a bunei și bunului,
curtea casei din pământ bătut unde am crescut
„hopa mare”
să mă frământ până la neuitare și
să cresc rumenă și caldă
ca fuiorul ăla de fum care se înalță din hornul
copilăriilor, până la Dumnezeu!
 
(stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)

©Stol de rândunici copilăria – Ajun de Moș Nicolae

Să tot fie vremea aceea când aveam vreo patru, cinci anișori, iar bunica mă înfofolea ca pe un omuleț de zăpadă, de numai ochii mi se vedeau și mă lua cu ea la boldul satului să cumpărăm fărină, oloi sau poate ceva napolitane cu vanilie sau cremă de lămâie. Și Buna râdea.

– Măi femeie, ori ai bolunzit cu tătu? Da ea e friguroasă așa ca tine? E copil și sângele ei e mai cald. Numa oleacă și nici nu mai poate umbla de hainele astea. Ferească sfântul că e ca un pinguin!

– Pinguin ești tu, măi Mitrule, se rățoia Buna. Râzând în colțul baticului. Tu ești pinguin și neîmbrăcat. Doar nu vrei să o las în mânecă scurtă? Nu vezi că mereu e beteagă?

– Apoi, e beteagă de prostia voastră a muierilor mari care o tot înfofoliți, spunea Bunul. Transpiră și frigul apoi o răcește. Da nu se poate cu voi muierile. Voi le știți pe toate!

– Noa, vezi că știi? Ce vrei de la bold? Camfore?

– Alea să le mânci tu! Napolitane cu cacao de or fi!

– Da cu vanilie nu ți-o alune pe gât?

– Măi, fată! Apoi dacă nu vrei să îmi iei ce îți cer, după ce mă întrebi?

Și eu râdeam, dansând nerăbdătoare după un picior pe altul, să plecăm odată. Că era frumos să văd cum ninge și se așterne neaua pe drum, cum fumegă coșurile și umblă încet nanele din sat, mai înfofolite ca mine. Nici nu le mai cunoșteai. Numa după năframe, câteodată. Și, după ce o luam pe trotuarul care părea să șiroaie de-a lungul drumului precum un râu, treceam pe lângă fântâna cu cumpănă în care mereu, mereu mă uitam. După broaște fermecate! Mai credeam în ele. Mai cred și acum, că tot la fel fac și la 42 de ani când trec pe lângă fântână cu fata mea. Apoi, ajungeam la casa verde a unchioaiei Hoțoaie, apoi lângă Mina, de cânii căreia îmi era teamă să mor. Dar iarna, nu ieșeau afară. Apoi, era Besereca. Ea era pe deal. Așa spuneam noi. Că de la rata din centru, drumul urca până la Beserecă. Apoi, până la noi era drept și lin, ca gândurile mele de copil de atunci. Și după Bserecă, unde mereu ne făceam semnul crucii și mulțămeam la Domnul pentru toate, coboram. Și ce viață veseloasă era coborârea aia pentru mine, dar ce chin pentru Buna mea. Io alergam și mă dădeam pe toate ochiurile de gheață, ea strâga după mien:

– Măi fată, da vină de îmi dă brânca ceea să am și io de ce mă țâne!

– Io vin, da dacă pici, picăm amândouă! și râdeam larg, cum numai atunci puteam și numai acum, când văd ochii copilei mele, pot.

– Zici că am venit cu Mitru la bold! râdea Buna. Da, ai și tu dreptate bată-te focarea ta de copil.

Și până la bold, Buna se mai înălnea cu vreo două, trei nane. Și vorbeau. Nu îmi părea rău, că mai găseam ochiuri de gheață și mai apărea câte un pretin de al meu cu care mă bulgăream sau făceam concurs de patinaj. apoi, ne fluturam mâinile, o luam pe buna de mână – acolo era tot Raiul meu – și intram în bold.

În săptămâna ceea, la bold, a fost altfel. În raft, de cum am intrat, a răsărit un soare blond de păpușă. Avea cosițe de lâniță galbenă ca soarele, obrăjiori roșii ca merele sau ca ai mei când îi pițiga Buna să fie roșii, să nu mai fiu eu palidă, o rochiță de pânză albastră și botine roșii. Nu văzusem în viața mea ceva mai frumos.

– Niște camfore de mi-i da, Floare, spunea Buna! Și dacaă ai napolitane de celea cu cremă?

– Am, nană Jenică, am! De care să îți pui?

– Apoi pune căteva cu cremă de lămâie și de cacao, că la Mitru al meu, numa astea îi plac. Și cum să nu îi ieu, că el alte dulciuri nu prea mănâncă.

Și eu zâmbeam. Buna mereu îl bombănea pe Bunu și Bunu pe Buna, da se respectau și mereu se gândeau unu la altul.

Doamna Florica de la bold mă văzu și o dădu jos din raft să o țâu olecuță în brânci. Coborâse Dumnezeu olecuță la mine în brațe. Și ce o mai pupam și o alintam. Apoi, fără să spun nimic, când Buna a gătat, am luat-o de mână, am salutat frumos și am mers acasă. Tot drumul am tăcut și nu am alergat. Visam la Ana mea Gălbioara, cum îi spuneam.

– Ori iar te betejești, mă întrebă Buna mirată!

– Nu, Bună! Mă gândesc numa la păpușa ceea, cât de nealcoșă era! Și frumoasă, Bună!

Buna zâmbi și mă pupă.

– Noa, să îi ceri la MOș Nicolae. Că joardă de aia cu staniol sigur îți aduce la cât de cuminte ești. Poate, s-o îndura și de altceva anul ista.

– Îmi aduce și ciocolată amăruie și portocale. Și banane verzi pe care le mânci tu. Doamne rele îs!

Și Buna începu să râdă de se scutura paltonu pe ea.

Și zilele trecură. Mă luă Buna iar în Ajun de Moș Nicolae cu ea la bold. Dar Ana nu mai era acolo. Am văzut când am intrat în bold. Nu mai era soare. Și am oftat cu oftat de copil amărât.Da nu m-am plâns! Acasă, mi-am făcut ghetuțele și le-am pus în oblacul mic. M-am rigat și am sperat. Apoi, ne-am băgat în pat. Focul ardea și pușca din sobă, iar limbile lui se jucau și se alergau pe pereți. Nu vroiam a adormi veac. Vorbeam într-una. Apoi a zis Buna:

– Mai vorbește tu mult, că să vezi că a veni Moșu, s-a uitat pe oblace și dacă te vede trează, nu mai pune nimic în ghete.

Vorbele alea, au fost ca un somnifer. Am adormit pe loc. Și, în toiul nopții, m-am trezit. Mi se păruse în vis că aud foșnete. Și am deschis ochii. Limbile focului cădeau pe oblac, iar de după perdea, pe oblacul mic, răsăreau niște joarde cu staniol, care aruncau lumini, forme de dulciuri, portocale și o formă altfel. Stătea în funduleț și avea două codițe.

– Ana! Bună, bună, trezește-te! Uite, a adus-o Moșul pe Ana mea!

Și nu îmi amintesc să fi primit vreodată cadou mai frumos și mai neașteptat ca ăla. O păpușă de cârpe, cu păr de lâniță, cu ochi și rochiță albastră și cu zâmbetul bunicilor mei. Am primit multe cadouri minunate, dar ca acela din oblacul bunicilor, nu a mai fost niciodată altul!

Ce Moș Bun a fost Moș Nicolae care mi-a pus toată copilăria în oblac atunci! Buna care mânca napolitane cu cremă d elămâie și bunu care mânca napolitane cu cremă de cacao. Eu mănânc de dragul lor de amândouă.

(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – Crîstaveți și pită cu oloi

Ieri, Bunica din Chinteni mi-a amintit de Buna mea din Homorog și evident, de mine 🙂 . Un fel de Nică la feminin, de pe Canalul Homorogului ^_^ .
Ca toți pruncii, după 6 ani, am fost și eu strămutată de pe coclaurile copilăriei unde alergam desculță, fără griji, cu părul vâlvoi și câteodată moșcose (murdară) pe față ca un prunc a nimănui, cum zicea buna, la oraș.
Nimic mai greu nu am trăit în viața asta, ca strămutarea aia!
Nu tu greieri, nu tu aer curat, nu tu iarbă peste tot, numai zgomote de mașini, claxoane, țânțari, betoane și prunci încălțați, curați, pieptănați și codițați.
Printre altele, mă trimitea mama la aprozar cum era pe atunci, să mai iau căte o roșie, câte un cartof, castravete. Și luam. Și de fiecare dată vânzătoarea râdea cu lacrimi. Și oamenii de la rând. Și a răbdat Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului cât a răbdat, dar într-o zi, pusă straița ceea de plastic jos, brâncile în șolduri și se rățoi la ei:
– Auzîți? Da ce maica beteșigului aveți de tăt timpul, da tăt timpuțu ista când viu io aci să cumpăr crîstaveți și porodici, pe voi vă umflă râsul! O dat boala în voi, ori ce?
Puteți să vă închipuiți că s-or pus pe un râs și mai nebun. Unii se așezară pe caloriferul de la aprozar, alții se sprijineau de tarabă, vânzătoarea să moară de râs nu alta. Io și mai nedumerită:
– No, Doamne feri, că viți umfla de râs! Numa să nu pocniți!
O nană (a se înțelege Doamnă) mă pupă tătă, tătă. Doamna vânzătoare îmi dădu niște mere bonus, iar alții mă țucară și ei. Ajunsă acasă, îi povestesc mamei. Mama, care de felul ei are ochi mici și negri, ca a lui buna, făcu niște ochi mari, că eu nu credeam că poate așa ceva. Apoi suci de gură în dreapta, stânga, mustăci și ea pe sub mustăți și dă-i și asta la râs.
– Apoi, io cred că aci îi aeru strâcat!
După vreo oră, când apucă și ea să aibă aer și nu mai izbucnea în râs când dădea să vorbească ceva ( o lua plânsu deja de la râs), mama îmi spune:
– Măi, fată!
– Da!
– Dar la oraș nu poți să spui: porodici, crîstaveți și croampe!
– Da de ce? Aci nu aveți în grădină? Bieții de voi!
Mama dă-i iar la râs!
– Măi, copile! Nu avem, că aici sunt sere, locuri de alea..
– Știu! De alea unde crăsc aștea toate galbine ca pruncii iștia de la oraș. O avut și buna odată! Tăte ăs serbede. Dapoi dă alea mîncăm noi aci? Porodici fără gust?
– Roșii!
– Galbine! Nu le vezi?
– Nu măi, le spune roșii! Crîstaveții se numesc castraveți, iar croampele se numesc cartofi!
Bunu, care pentru prima dată în viața lui veni la oraș să șadă mai mult, clătina fotoliul de râs. Cred că numai o dată l-am mai văzut râzând așa. Înainte să moară când stăteam amândoi în pupul patului – de ăla înalt, cu saltea de paie  ^_^  unde eu mă simțeam ca într-un tron regal – și ne uitam la revelioanele alea de pe vremuri, cu artiștii noștri de aur. Era chiar sceneta cu Puiu Călinescu, ouăle și sportul. El venise cu mine să stea primul semestru de școală, ca să nu simt eu ruperea așa de tare. Și recunoascătoare îi sunt și o să îi fiu mereu lui bunu meu ca pâinea caldă, că mă lăsa să mă culcușesc la el în brațe când dormeam, să îi simt mirosul de Mărășești, ca să pot visa că îs la buna la țară. Fără el, cred că deveneam și eu ca roșiile alea de seră. Searbădă și bolnavă!
– Doamne feri ce voroave proaste aveți pe aci! Amu vrei tu să îmi spui mie că 6 ani am vorbit numa voarbe proaste? Că buna nu știe vorovi? Noa, iaca Doamne cum mă învață ea amu să vorovesc pe domnește! Auzi, mami, da tăte îs serbede aci la oraș. Și voroavele!
Săraca mama! Pedeapsă am fost eu pentru ea până m-am obișnuit cu toate. Ciorapii ceia de mătase, ștrimfii cum le zice la țară, numa zile negre mi-or făcut până am învățat să îi trag pe mine. Apoi, uniforma, pantofii, cordeluța, ghiozdanul. Ce coșmare! Visam și noaptea că tre să mă îmbrac.
O dată am venit desculță de la școală. Mama și-a pus mâinile în cap.
– D-apoi măi fată, cum să vii desculță?
– Nu oi sta cu ele în picioare dacă mă bat și îmi fac rană! Ori tu numa în păpuci ai umblat tătă viața ta?
M-am obișnuit în timp cu orașul, exact și fix ca boul cu jugul. Nu îmi plac orașele. Mi se par furnicare gălăgioase, pierdut, fără identitate. Nici la Beserecă nu apuci să meri! Nimic, nimicuța nu e la fel ca la sat! Numa băbuțele care vînd flori, ouă și verdețuri. Iubesc orașele mici și mijlocii, deoarece acolo, oamenii sunt ca o familie. Se cunosc, se ajută, sunt mai simpli, mai umani. Mai ca la buna la țară. Dor mi-e de ea și dor mi-e de bunu. Da de crîstaveții ei!! Și porodici mai roșii ca la ea, numa la mama amu în grădină mai văd. Amu și-o amintit și ea să umble fără papuci ^_^ ! Și mîncă pită cu oloi și ardei gras. Ca buna. Și io ca ele.
(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – România mea luceafăr

13729027_1038380436243669_391993156389597475_n

 

Nu-i plecatul de oricine și nici România de toți cei rămași! Că sunt oameni care o duc ca pe jăratec în suflet și umplu de lacrimi sărate toate drumurile. Pun semne de carte peste tot, să nu uite să se întoarcă fix pe unde au venit.

Și sunt mulți rămași care o împroașcă și o umilesc în cuvinte grele. O îmbracă în haine ponosite, de parcă nu ar fi mama și mireasa tuturor. Româncuța aia în Ie, care poartă coroniță de flori de câmp pe cap, cu opinci, care joacă în sufletul nostru de se scutură pământul!

Măh, nu vă vorbiți țara de rău, că numai pe aia o aveți ADN din ADN-ul vostru! Numai aia e scrisă în genetica voastră!

De câte ori am venit spre Egipt, săram drumurile, gările, trenurile, aeroporturile și avioanele. Și mereu spuneam că e ultima dată. Că data viitoare îl îmbarc pe omul meu în avion și pe hotare românești ne-om face veacul de acum.

Da nimica nu e dat omului să se întâmple cum își plănuiește. Cu atât mai puțin mie care trebuie să lupt de zece ori mai mult în bătălii decât alții. Habar nu am de ce! Poate oi avea eu ceva polițe de plătit și lecții care nu s-or prins de bostanul ăsta al meu. Nu știu!

Da știu că România asta e dor și boală grea! Așa stă de îndesată în tine, de culcușită, încât ai impresia că și sângele devine Dunăre, iar jucăușii ăia de folclor bat polca și sârba direct pe inima ta. Că prea ți-e mereu în gât!

Când oi ajunge acasă, toate pământurile o să le ar cu sufletul meu! Și o să plivesc grădina, o să pun roșii și vinete și o să stau ca buna pe un scăunel de lemn sub nuc, cu o scrijea de pită de casă și o să le dau în boală toate până mi-oi termina de mâncat mâncarea! Apoi oi uda grădina, iar când apune soarele, o să stau de drag să mă uit la el, până l-oi pierde din privire.

O să ascult lăcustele și greierii și o să caut țara mea în constelațiile de pe cer. Dacă nu o găsesc, o să fac eu una, să mă iau după ea, oriunde o să fiu prin lume! România mea luceafăr! Așa o să îi zic!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

 

© Stol de rândunici, copilăria!

41939074_1505861746224382_7462221079382065152_n

Am plâns. Lunile trec repede, ca și cum le-ar plimba un vânt nebun peste tot cerul meu care e tare departe. Iulie e departe deja și ea. Și august. Septembrie pare de neatins. Le simt grele până în sânge depărtările acestea, dar nu toate ni-s cu putință uneori. Și trebuie să învățăm să așteptăm întâlnirile. Sau reîntâlnirile.

O văd și eu cum mă cheamă, femeia aceea îmbrăcată în port popular, cu cosițe negre și ochi de coacăze.Îmi zâmbește și o aud cum mă strigă. Îi simt și îmbrățișarea aia ca a bunei mele cea bună și simt cum mă învăluie mirosul din fumul de Mărășești al bunului meu cel bun.

Pe ferestruica aia de la avion am privit sărat. Lacrimile mi-au rămas acolo ca să se transforme în mări uscate de sare. Oamenii nu vor mai vedea prin ferestre decât doruri. Ale mele. Ale lor.

Mi-e dor de aerul de acasă. Mi-e dor de iarbă, de asflatul pe care desenam toată ziua șotron și săream. Aveam impresia că odată cu mine săreau și norii. Acum mi-e așa dor de parcă toate pieterele de moară sunt în inima mea, iar când inspir, inspir munți și nisipuri.

Duc mâna streașină la ochi și mă uit departe. O femeie micuță, cu straița cusută în motive românești, străbate marea asta turcoaz. Umblă pe ape și îmi aduce mereu caș dulce, urdă și slană cu ceapă. Că spune ea, iar am slăbit și mi-s ochii negri de cearcăne.

Îi sărut mâna aia crăpată de muncă. Miroase a lapte și a fân, a pită frământată, a cozonaci, a mamă și bunică. A toate femeile care întorc fânul pe câmpurile de acasă, doinind și lăcărămând a doruri de prunci plecați departe. Și îmi pun obrazul în căușul palmei ei. Doar așa pot adormi, umplând marea de altă mare.

Când am să ajung acasă, am să desenez un șotron la scara avionului și o să sar în gâtul tuturor. O să spun: „O venit acasă fata Nelichii Jenichii Mitrului!” Și o să doinesc. Da știți cum? De or să tune străzile de mine și m-or lătra toți câinii. Da nu-i bai! Că îs câinii de acasă!!!

O să cânt romanța bunicii și o să o vizitez. Nu la mormânt. Ci în fundul grădinii, unde stăteam cu capul în poala ei și mâncam porumb fiert, vorbind de cum o să devin eu într-o zi fată de la oraș. Tare rău suna cuvântul ăsta. Ca a rămas bun!

Auzi bună? Nu-i orașul de orișicine. Eu tot legată de vale, de huibă, de valău, de mirosul de ploaie și fân reavăn am rămas. De poalele tale! De pulovărul lui bunu! O să îți aduc când vin pită cu prune. Și o carte de voroave. Că avem ce vorovi, Jenică!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)