La mulți ani, Armata României!

Unii întreabă: da’ ce, militarul trebuie tratat altfel? El nu e tot om? Sunt cu stea în frunte!?

Aş spune că DA!

Sunt cu stea! Ei înşişi sunt de fapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer. – Catchy, Ramona Sandrina

Astăzi este despre TATA! El e Tata! A fost Locotent, Căpitan, Maior! Funcțiile au fost mult mai multe…comandant de batalion printre altele. Picii sunt frații mei. Au apucat și ei să îl viziteze de câteva ori la unitate. 

La mulți ani, Armata României!

Nu din lipsa iubirii e nefericită o căsnicie, ci din lipsa prieteniei

safe_image

,,Nu din lipsa iubirii e nefericită o căsnicie, ci din lipsa prieteniei” – Friedrich Nietzsche

Ştia Nietzsche ce ştia, nu poţi clădi o relație solidă bazându-te numai pe iubire. Când ne alegem partenerul, nu doar de fizic trebuie să ţinem cont, pentru că nu vrem lângă de noi de o păpuşă Barbie sau Ken, ci un partener de viaţă, cu care să putem trece peste orice impediment, orice greutate şi să avem siguranţa că va fi mereu acolo. La bine şi la rău, dar mai ales la rău!

Înainte de atracţia fizică şi chiar de iubire, pe cei doi ar fi ideal să-i lege o adâncă prietenie. Acea căsnicie a sufletelor care nu se desface vreodată.

Dacă nu credeți, închipuiţi-vă că ar trebui să parcurgeţi toată viaţa într-un compartiment de tren alături de un om. Cum aţi dori să fie? Un om frumos doar fizic? Un om tăcut? Un om vorbăreț și vesel? Cineva alături de care drumul să fie plăcut în fiecare zi, un om care să dea sens călătoriei în doi? Sigur că da, altfel, de ce am face-o? Dacă nu ne alegem astfel partenerul, vom avea o viață tare goală.

O relaţie durează când ne place să petrecem timpul împreună, şi nu separat. Când ne place să râdem, să ne copilărim, să ne plimbăm, să fim spontani, să ne distrăm în doi, să mâncăm împreună, să dansăm, să ne fim sprijin la greu, să vorbim, să fim atenți la toate semnele, să cântărim după fapte și mai puțin după vorbele spuse la oboseală, tristețe, chiar mânie. Dacă vrei să mergi în aceeaşi direcţie cu cineva, e nevoie să-l asculți și să pansezi cu înțelegere și iubire rănile de care poți sau nu fi tu vinovată. E nevoie să-ţi potriveşti pasul cu el și când șchioapătă, și când e năvalnic. Nu toate drumurile vor fi drepte și netede, nu toate apele pe care veţi naviga vor fi liniştite. Apele liniştite nu duc nicăieri. Înarmează-te cu răbdare, cu înţelepciune şi fă faţă valurilor. Când el ridică ancora, tu ţine cârma. Nu contează câte ape aţi străbătut sau cum, ci că aţi ajuns la mal, împreună. Că nu aţi eşuat. Că nu aţi schimbat bărcile. Fiţi o echipă, chiar şi când lucrurile nu par să meargă bine sau cum îţi doreşti. Dacă oboseşti, că toţi mai obosim, nu ceda. Nu pleca și nu rupe. Ia-l de mână şi aşezaţi-vă undeva o vreme. Popasurile au puterea de-a limpezi tot ce pare tulbure și fără ieșire. Nu lua decizii la momente de cumpănă şi durere, ci în linişte. La umbra sufletului şi a lui Dumnezeu. Acolo toate sunt clare.

Catchy, Ramona Sandrina

În viață, tot crești și tot înveți

53071332_2322496244632809_2397989518209712128_n

În viață, tot crești și tot înveți, dar pe tine te înveți doar o dată. O dată și bine. Și reușești să înțelegi că tot ce contează cu adevărat pentru un om nu are legătură cu partea materială, cu a fi un om de carieră și succes. Înțelegi că tot ce îți dorești în viață, e o familie. Nimic mai mult. Un om care să îți fie alături la bine și la greu. Mai ales la greu. Deoarece greul l-ai încercat deja pe toate părțile. Și știi. Știi că e mult mai ușor dacă omul de lângă tine te ține de mână, te sărută pe frunte, îți zâmbește și îți spune: „Va fi bine, draga mea! Vom reuși împreună să le trecem pe toate!”.

Evident că toți putem și singuri. Oricine. Deoarece suntem ființe dotate cu inteligență, ambiție și capacitate de adaptare la orice ni se întâmplă. Dar eu tot spun mereu că viața nu este despre singurătate. Nu este despre a răzbi singur. Nu este despre a tot demonstra cum și câte poți rezolva sau duce singur. Despre cât de capabili suntem să ne obișnuim cu toate, inclusiv cu singurătatea și cu noi goi. Viața este despre viață. Viața este despre a trăi și a te bucura că trăiești.

Catchy, Ramona Sandrina

„Ce vrei să te faci când vei fi mare? Fericit. Mi-au spus că nu am înțeles cerința. Eu le-am spus că ei nu înțeleg viața”.

51321659_753676435013930_4085049442263105536_n

Cumva, știu că în mine stau toate soluțiile. Am fost omul care niciodată nu a acceptat ideea cu destinul. Cred în el, dar nu în limitele lui. Cred că numai de noi depinde cât de nelimitate ne sunt limitele. Și mai cred că numai de noi depinde ce fel de oameni suntem, rămânem sau alegem să devenim. (…)
În toate etapele însă, am fost omul care a scris, care nu și-a părăsit dragostea vieții sale. Eu și scrisul avem o legătură ombilicală. Eu respir prin scris. Mă exorcizez. În timp ce unii se împietresc în viață și se schimbă din cauza durerilor, sfâșierilor, căderilor, eu mă deschid și scriu, aștern pe hârtie ceea ce nu pot duce. Transform! Transform durerea într-un dans al cuvintelor și moartea iubitului meu în nemurire. Am inceput două facultăți, dar nu am terminat nici una. Nu pentru că nu aș fi fost capabilă. Am fost șef de an și am terminat fiecare an cu bursă de merit. Nu le-am terminat deoarece mi se cerea să renunț la principiile mele, la mine și să devin altcineva. Nu pot. Și nu accept. Așa cum nu voi accepta niciodată să mă prostituez intelectual sau real pentru un job. Prefer să mănânc cartofi prăjiți toată ziua și să muncesc noaptea scriind pentru ca fetița mea să mănânce sănătos, să crească frumos și să înțeleagă că viața, indiferent de ce ne oferă, este minunată. Contează foarte mult însă pe cine ai alături în drumul prin ea! (…)
Astfel că, privind în urmă, nu pot să văd decât viitorul! Văd în mine o femeie de 38 de ani care a reușit în viață ceea ce spunea Lennon: „Ce vrei să te faci când vei fi mare? Fericit. Mi-au spus că nu am înțeles cerința. Eu le-am spus că ei nu înțeleg viața”.

Ramona-Sandrina, Catchy

De vorbă cu Egiptul – Abdelrahman, faraonul mărilor

Este deja o vreme de când am ajuns pe tărâmul faraonilor, a oamenilor soarelui. Când lumea mă întreabă ce m-a adus aici, zâmbesc şi răspund: “Iubirea şi Dumnezeu! Fără EL nimic nu e posibil!”.

Trăind printre oamenii de aici, am ajuns să nu mă pripesc, să nu iau decizii fără să cuget şi mai ales, să nu judec pe nimeni şi nimic. Nu ştii niciodată ce poveşti, pierderi, dureri sau vieţi încărcate duc oamenii în sufletul lor.

Pe Abdelrahman l-am cunoscut întâmplător, în timp ce poposea pe malul Mediteranei şi îşi descâlcea plasa de peşte. Din vorbă în vorbă, am aflat că vine din Deltă. Că tatăl lui aici s-a născut, în Alexandria, dar familia lor are originile în Delta Nilului. Departe. Într-un sat mic, unde Abdelrahman nu mai ştie să ajungă. Şi dacă ar ajunge, spune el, ce ar mai găsi acolo? Oftând şi privind departe pe mare, bătrânul mi-a spus:

– De când mă ştiu, Madame, am fost pescar. Străbunicul meu, bunicul, tata, fraţii, toţi au fost şi sunt pescari. Nu cunosc altceva mai bine decât marea aceasta, pe Dumnezeu şi draga mea soţie Habiba. Eu ştiu că acolo, departe, în lumile unde oamenii sunt mult mai bogaţi şi mai fericiţi, copiii lor nu umblă desculţi şi pot să meargă uşor la o şcoală, lumea ne judecă. Poate prea uşor, Madame. Pentru că ei nu ştiu cum este să te naşti într-un loc unde trebuie să lupţi în fiecare zi pentru ca să poţi trăi. Nu bine. Dar măcar să trăieşti mulţumind lui Allah pentru viaţa ta şi a celor dragi. Oamenii ne judecă pentru că suntem musulmani, dar eu i-aş ruga să încerce să judece mai puţin şi să înţeleagă mai mult. Nu e vina nimănui că se naşte musulman, creştin sau mai ştiu eu câte alte religii or mai fi sub cerul lui Allah. Nimeni nu a cerut să se nască musulman sau creştin. Nu? Dacă mă năşteam în America, eram baptist, în Italia, eram catolic, în alte ţări eram ortodox. Aici, sunt musulman. Şi nu e nimic rău să ai o altă religie, Madame. Rău este să ajungi să judeci şi să ucizi în numele ei. Eu doar mă rog. Mă rog la Allah pentru o zi mai bună, pentru a găsi peşte în ape, pentru ca soţia mea să fie sănătoasă şi să râdă mult, pentru ca cei patru copii ai mei să fie şi ei sănătoşi şi să aibă căsnicii bune, fericite, iar Allah să îi binecuvânteze. Dumneavoastră Madame, sunteţi un om bun. Se vede în ochii dumneavoastră asta. Noi egiptenii cunoaştem bunătatea de departe. Pentru că nu prea avem parte de ea.

Am zâmbind lăcrimând şi am cerut voie să îl îmbrăţişez. Ca pe un părinte, desigur. Şi bucuros a primit îmbrăţişarea. Şi ciocolata mea din geantă. Pentru soţia lui. Mereu am câteva la mine. Le împart copiilor sau bătrânilor care ştiu că nu îşi permit prea multe bucurii în zilele acestea. Şi în ochii lor vă ochii bunicilor şi bătrânilor din ţara mea. Cumva, îmi alin dorul. Sigur că am vorbit mai multe cu Abdelrahman. Şi nu doar o singură dată. Şi am cunoscut-o şi pe Habiba între timp. Casa lor modestă, căreia până nu demult, îi lipsea o fereastră. Acum o are. Şi Habiba a pus o perdeluţă veselă în ea. Câteodată, trec pe acolo cu o cutie de cafea. Şi o las să o pregătească ea şi să o bem amândouă din ceşcuţele ei. E o femeie micuţă, rotundă, plină de viaţă şi de râset. E veselă precum primăvara. De câte ori merg la ea, îmi amintesc de Jenica. Bunica mea. I-am şi spus, povestindu-i de copilăria mea, de cozonaci, cornuleţe, de gâştele din curte. Şi ea râdea. Mi-a spus să o învăţ să facă şi ea cozonac. I-am dat reţeta şi într-o zi, i-am promis că trec din nou să îi arat pas cu pas cum se pregăteşte.

Umblând pe aceste tărâmuri, atât de departe de România mea verde şi frumoasă, am învăţat că toţi oamenii sunt frumoşi. Că nu suntem atât de diferiţi unii de alţii, deşi, nouă așa ni se pare. Toţi ne dorim aceleaşi lucruri: să fim iubiţi, să iubim, să avem o familie, să fie sănătoşi, să avem un cămin, să ne bucurăm de viaţa noastră aşa cum este ea. Poate diferă doar modul în care ajungem la ele. Unii mai tradiţional, alţii parcă trecând prea uşor peste nişte aspecte esenţiale. Şi mai diferă soarele sub care ne naştem. Unii mai fericiţi, alţii mai bătuţi de soartă.

Am învăţat să nu mă uit la picioarele lor desculţe, la hainele modeste şi nici să mă tem de ochii lor care uneori par tăioşi. Aparenţele înşală. Când le vorbeşti, imaginea sticloasă a privirii se şterge şi se încălzeşte precum mugurii copacilor sub razele soarelui. Se deschid şi devin zâmbet şi senin. Viaţa lor nu e uşoară deloc. Au griji multe, iar sărăcia face parte din viaţă şi din peisaj. Dar ei au învăţat să îl ia pe Allah în suflet, să îl pună în tot ce fac şi să spere că munca îi va salva de la sărăcie, dacă nu pe ei, măcar pe copiii lor.

Oriunde mergi, lasă o bucată din tine. Cea mai frumoasă. S-ar putea să mai treci pe acolo. Niciodată nu ştim unde alege viaţa să ne poarte. Să nu te temi de locuri neumblate. Transformă-le în drumuri noi, frumoase şi luminoase. Nu judeca lucrurile după copertă şi nici oamenii după aparenţe. Ceea ce nu cunoaştem face parte din diversitate, iar diversitatea face parte din unicitatea noastră. Dar asta va fi altă povestire, de pe tărâmurile unde cândva zeii păşeau alături de oameni şi ridicau piramide şi temple, până la Ra.

Articol scris pe Catchy de Ramona Sandrina

El este singurul tău Făt Frumos. Pentru că este al tău!

11054440_1118656784816316_3849163185664857451_n

În viață, tot crești și tot înveți, dar pe tine te înveți doar o dată. O dată și bine. Și reușești să înțelegi că tot ce contează cu adevărat pentru un om nu are legătură cu partea materială, cu a fi un om de carieră și succes. Înțelegi că tot ce îți dorești în viață, e o familie. Nimic mai mult. Un om care să îți fie alături la bine și la greu. Mai ales la greu. Deoarece greul l-ai încercat deja pe toate părțile. Și știi. Știi că e mult mai ușor dacă omul de lângă tine te ține de mână, te sărută pe frunte, îți zâmbește și îți spune: „Va fi bine, draga mea! Vom reuși împreună să le trecem pe toate!”.

Evident că toți putem și singuri. Oricine. Deoarece suntem ființe dotate cu inteligență, ambiție și capacitate de adaptare la orice ni se întâmplă. Dar eu tot spun mereu că viața nu este despre singurătate. Nu este despre a răzbi singur. Nu este despre a tot demonstra cum și câte poți rezolva sau duce singur. Despre cât de capabili suntem să ne obișnuim cu toate, inclusiv cu singurătatea și cu noi goi. Viața este despre viață. Viața este despre a trăi și a te bucura că trăiești.

Și, dacă până într-o vreme fiecare ne închipuiam că dragostea vine întotdeauna la pachet numai cu un Făt Frumos, după o altă vreme înțelegem că iubirea vine la pachet numai cu iubirea, cu sufletul, cu liniștea, cu un zâmbet cald, cu îngăduința, cu respectul, cu bunătatea. Înțelegi că tot ce contează este să pui capul pe umărul și pieptul acela și să știi că acolo te potrivești cel mai bine, cel mai frumos. Știi că nu este cel mai frumos sau cel mai deștept bărbat din lume, dar este bărbatul tău, îl iubești și te iubește, iar pentru tine este lumea toată, deoarece te privește mereu într-un fel și ochii îi strălucesc. Deoarece dacă te simte că te clatini, întinde mereu brațele, sufletul și tot sprijinul să te prindă, să te susțină. Deoarece dacă te vede prin curte, iar afară e frig, vine repede cu un șal să te înfășoare să nu te răcești. Deoarece dacă ești bolnavă își face griji, îți prepară ceaiul și nu uită de niciun medicament. Deoarece strălucește mereu doar pentru că tu exiști. Și tu zâmbești și îi ești toată planeta dacă el își dorește. Luna. Universul. Și îl lași să graviteze mereu în jurul tău și știi că asta este adevărata iubire. Pentru că a trecut destulă vreme în viața ta să înveți că iubirea e iubire și nimic altceva! Și mai știi ceva. Că el este singurul tău Făt Frumos. Pentru că este al tău!

Catchy, Ramona Sandrina

La bine și la boală împreună…

cancer

©Nicholas Nixon 

„îndrăgostiți-vă doar dacă sunteți puternici, chiar invincibili, deoarece, uneori se întâmplă să trebuiască, să fii!”

Azi voi aborda viața altfel. Voi scrie despre acele lucruri despre care nu ne place să vorbim. Poate de teamă să nu ni se întâmple şi nouă sau poate din cauză că ne simțim prea mici. Poate din lașitate sau ignoranță. Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali şi ipocriți, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un criminal în serie care ucide tot ce apucă în calea sa: NU! Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Ne cangrenăm emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz.

***

Cancerul, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață! Despre cum să răzbim împreună, despre cum să nu ne dăm drumul la mână, cum să depășim limite despre care nu știam niciodată că există sau că sunt acolo. Cancerul este boala secolului. Nu are conștiință. Nu are suflet. Nu alege. Nu îl interesează că ești mamă, tată, copil, tânăr, că ești bogat sau sărac, că ai o viață echilibrată. Nu! Te lovește când nici nu te aștepți și atunci, în primele clipe, te doboară. Nu știi cum să reacționezi. Nu știi cum să respiri corect. Mai ales când nu este vorba despre tine, ci despre omul pe care îl iubești. Când este vorba despre omul cu care ai o familie și copii. Dar înveți pe parcurs că această boală poate fi învinsă cu multă implicare și iubire. Înveți că omul de lângă tine e același, doar că uneori este doborât de temeri, de întrebări, de revolte. Iar tu trebuie să îl ridici. Cu blândețe și surâs! Trebuie să înveți că e același chiar dacă a slăbit sau i-a căzut părul, chiar dacă uneori nu se poate ridica singur. Nu este o paria. Este un om bolnav care se vede foarte urât, nefolositor. Trebuie să înveți să îi arați cu iubire că este aceeași persoană de care te-ai îndrăgostit, cu care ai petrecut clipe frumoase și pline de dragoste, că iubirea uneori vindecă și cele mai înverșunate boli. Trebuie să știe că ești acolo mereu… la bine și la boală, deoarece înainte de toate tu îi iubești spiritul, sufletul, inima, iar dacă această boală uneori ne atinge corpurile, nu se poate atinge de nimic din tot ceea ce ne-a legat.

De aici și cartea la care lucrez, „Moartea ar trebui să se teamă de iubire”. Este o carte despre viață și limite. Dar cel mai mult despre iubire. Despre moartea care pândește. Despre cancer. Despre ore în care deși ești obosit, stai treaz și te uiți la cel de lângă tine ca la prima și ultima speranță. Speri să găsești acolo toate soluțiile pentru a nu cumva să îți dea drumul la mână. Este despre copii care îți spun: „Mami, tu poți orice! Nu îl lăsa pe tata să moară!”. Despre orele de chimio când încerci să faci totul mai ușor, spunându-i că azi va servi supă de pui și îl săruți, îi masezi degetele, picioarele, îi cânți ușor la ureche și îi amintești clipe frumoase. Este despre oameni și umanitate. Despre disperare și speranță!

Moartea poate smulge de lângă noi doar ființa iubită, mama, tata, copilul, soțul, soția, fratele, sora, prietena, prietenul, dar niciodată nu îi poate ucide, nu îi poate trece în neuitare! Cine este iubit nu poate să moară deoarece îl ducem în noi, îl trăim în viață și dincolo de ea!

Cel mai greu tip de cancer însă, este cel pe care îl ducem singur sau singuri!

Când societatea îţi ucide speranţa şi încrederea cu prejudecăți, când sistemul de sănătate te apasă prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic, ţi le acoperă doar teoretic!

Când oamenii uită să îți fie aproape, deși tu ceri ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru oamenii de lângă noi. A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

Privesc în jur şi văd tot mai des oameni care se aliniază unor standarde, care empatizează cu LGBT, cu transgenderi, cu mamele care avortează, cu tot felul de valuri progresiste, femei care umblă cu pancarte ale drepturilor femeii, feministe care luptă pentru feminism şi zâmbesc! Nu ironic. Trist! Zâmbesc pentru că suntem o societate de carton, o societate plină de superficialitate, o societate perfidă şi ipocrită! Suntem empatici pentru orice, numai pentru aproapele nostru, nu! Avem de luptat pentru atât de multe idealuri, dar nu luptăm pentru cele care sunt lângă noi, care ne privesc în ochi, care ne arată suferinţa lor reală, palpabilă, adevărată şi cruntă!

Batem mall-urile, restaurantele, ne permitem maşini de lux, case de lux, vacanţe prin Bali, dar nu avem 50Ron să donăm lunar. Doar 10 Ron să donăm unui caz. Nu suma trebuie să fie mare, ci numărul oamenilor care depun! Este oare chiar atât de greu să renunţăm la o pizza, la un pepsi, la un pachet de ţigări şi să îi donăm pentru câteva vieţi? Pentru câteva amărâte de vieţi? Chiar atât de importantă este marca poşetei, a pantofilor, a bijuteriilor sau parfumurilor? Poţi să îţi închipui că sticluţa de parfum de pe raft putea salva o viaţă? Nu poţi! Pentru că eşti de o aroganţă, superficialitate şi lipsă de empatie crasă!

Viața nu are manual de utilizare. Nu are semne de circulație. Nici de viață. Ne trezim undeva pe la mijlocul ei că trebuie să învățăm că imposibilul există. Uneori, devenim eroi și facem din imposibil… posibil! Alteori, nu suntem atât de norocoși și învățăm că imposibilul este mereu imposibil. Că suntem singuri. Că luptăm cu un monstru cu mai multe capete, mai multe brațe, care nu doar că ne-a îmbolnăvit până în sânge persoana iubită, dar ne demoralizează, ne îngenunchează, ne face să disperăm, ne subjugă financiar și uneori ne ucide. Nu doar omul iubit! Și pe noi. Ca persoană. Ca familie. Ne desuflețește și ne lasă goi și înspăimântați. Și totuși, dincolo de toate aceste trăiri, dureri de neimaginat, această boală ne leagă, ne face mai puternici, ne învață lecții despre viață, prietenie, putere și o iubire pe care nu credeam că o putem încerca astfel!

Cancerul, așa cum spuneam, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață, loialitate și iubire!

***

Azi a fost şi despre tine, Miriam! Azi a fost şi despre lupta ta, despre suferinţa ta, despre alergăturile tale, despre strigătul, ţipătul tău după ajutor, nouă! Azi este o zi tristă, deosebit de tristă, deoarece umanitatea ţi-a dat drumul la mână. Te-a învăţat că în viaţă, dar mai ales în cancer, lupţi singură, plângi singură şi mori singură! De unde eşti… iartă-ne, că nu am ştiut să ne lăsăm ipocrizia, egosimul şi carapacea deoparte, pentru a-ţi dărui sprijinul. Puteam să te salvăm, Miriam! Dar am preferat să te lăsăm să mori! Doar pe Catchy, suntem mai bine de 160.000 de suflete. Cele mai multe, femei! Femei care suntem mame, iubite, soţii, prietene, surori! Femei, care oricând putem să îţi reluăm lupta chiar noi însene! Femei, care ar fi trebuit să te înţelegem mai bine ca oricine altcineva! Care ar fi trebuit să te sprijinim, să ţipăm alături de tine, pentru tine şi alte mii de femie ca tine! Femei care pretindem că luptăm pentru feminism, dar care în realitate, nu ştim altceva, decât să ne mâncăm de vii, una pe alta, să ne punem etichete, să ne împărţim pe tabere, să ne insultăm şi să ne uităm menirea firească!!! Dacă nu doar te-am fi citit, dacă nu doar am fi dat like la ce scrii, dacă nu am fi spus: Dumnezeu să te aibă în grijă şi am fi depus 1-3-5-10 Ron, ai fi avut o şansă reală. Dar oamenii nu înţeleg că până la Dumnezeu suntem noi, oamenii! Noi trebuie să fim îngerii păzitori ai semenilor noştri! Dar noi nu am învăţat încă această lecţie…

Iartă-ne Miriam! Drum bun către stele, Înger de lumină!

Catchy, Articol realizat de Ramona Sandrina

Am ales să trăiesc

16142258_1747022885323793_5649736655190296010_n

Nu demult, scriam despre drumuri. Despre regăsiri. Regăsirea de sine. Scriam despre ploi. Despre faptul că ele ne obligă să deschidem umbrela sau să luăm decizia de a deschide brațele și a închide ochii. De a primi ploaia zâmbind, fără să ne gândim. La capătul ploii se poate naște curcubeul. Nu cel care străbate cerul, ci acela care străbate oamenii. Dintr-un capăt în altul al inimii. Uneori, după ploi, se poate naște curcubeul în oameni. La capătul acestuia însă nu vom găsi sacul cu bani ascuns de spiriduș. Vom găsi un sac cu strădanii, lupte, împliniri, căderi, gânduri. Cu eşecuri. Veţi zâmbi. Eu nu. Eşecurile sunt bune. Eşecurile îţi trag vreo două palme şi un şut în fund de nu te vezi şi atunci ori înţelegi că trebuie să faci ceva cu viaţa ta, ori o laşi baltă începând să te victimizezi şi să te plângi. Am făcut-o şi eu de câteva ori. Jalnic. Totuşi, omenesc! Mai cad şi oamenii câteodată în bot. Stai cu capul în nisipul propriei plângeri de milă, dar apoi, dacă ești suficient de înțelept și puternic, ți-l scoți repede de acolo. Viața e prea scurtă să o pierzi pentru persoane, lucruri și momente care oricum nu sunt să fie ale tale, care te-au îndepărtat cu sau fără motiv sau te-au rănit. Primește rana, vindec-o, învață lecția și mergi mai departe. Ce nu este să fie deschide mereu ușa către ce trebuie să se întâmple!

Catchy, Ramona Sandrina, Am ales să trăiesc

Nu e cel mai frumos sau deștept bărbat din lume, dar e al tău

cuplu-fericit1
În viața fiecăruia, la un moment dat, se întâmplă ceva. Ceva care ne trezește în toate sensurile posibile. Ceva care ne dă răspuns la întrebări pe care nici nu știam că le avem. Ceva care ne răscolește atât de mult, încât ajunge la noi, acolo, în locul acela care are puterea de a ne reda nouă. Ceva care ne cumințește până la liniștire. Cred că toate acestea suntem pregătiți să le primim doar atunci când învățăm „să creștem mari” bazându-ne pe adevăratele valori și principii în viață: respectul, bunătatea și iubirea
În viață, tot crești și tot înveți, dar pe tine te înveți doar o dată. O dată și bine. Și reușești să înțelegi că tot ce contează cu adevărat pentru un om nu are legătură cu partea materială, cu a fi un om de carieră și succes. Înțelegi că tot ce îți dorești în viață, e o familie. Nimic mai mult. Un om care să îți fie alături la bine și la greu. Mai ales la greu. Deoarece greul l-ai încercat deja pe toate părțile. Și știi. Știi că e mult mai ușor dacă omul de lângă tine te ține de mână, te sărută pe frunte, îți zâmbește și îți spune: „Va fi bine, draga mea! Vom reuși împreună să le trecem pe toate!”.

Evident că toți putem și singuri. Oricine. Deoarece suntem ființe dotate cu inteligență, ambiție și capacitate de adaptare la orice ni se întâmplă. Dar eu tot spun mereu că viața nu este despre singurătate. Nu este despre a răzbi singur. Nu este despre a tot demonstra cum și câte poți rezolva sau duce singur. Despre cât de capabili suntem să ne obișnuim cu toate, inclusiv cu singurătatea și cu noi goi. Viața este despre viață. Viața este despre a trăi și a te bucura că trăiești.

Spunea cineva de ce nu ne-am bucura și singuri de acest privilegiu?! Bineînțeles că putem. Putem să ne bucurăm de viață și singuri. O vreme. Deoarece apoi vine altă vreme când te întrebi oare de ce a trecut fericirea pe lângă tine. De ce la tine nu e niciodată casa caldă și lumina aprinsă? De ce nu îți sar și ție niște făpturi de alea mici și lipicioase în brațe? De ce nu îți surâde ademenitor și șăgalnic bărbatul care e un copil un pic mai mare, de ce nu te ia după mijloc să te sărute a dor.

Eu așa văd fericirea deplină. Când ajung acasă, iar afară și în mine e frig și întuneric, aceasta să lumineze! Să lumineze a dragoste, suflete, căldură, joacă, viață. Să lumineze a iubire. Aceea care poate alina. Care poate lua gândurile de pe frunte și tristețea zilei din suflet. Aceasta e fericirea la care visez eu mereu, chiar și când sunt singură și puternică: familia, copiii și omul iubit. Restul în viață sunt doar briz brizuri, ceva care vine ca un premiu pe lângă, marfă ambalată în staniol foarte sclipitor ca să ne luăm ochii sau sufletul de la ceea ce este cu adevărat important pentru fiecare.

Și, dacă până într-o vreme fiecare ne închipuiam că dragostea vine întotdeauna la pachet numai cu un Făt Frumos, după o altă vreme înțelegem că iubirea vine la pachet numai cu iubirea, cu sufletul, cu liniștea, cu un zâmbet cald, cu îngăduința, cu respectul, cu bunătatea. Înțelegi că tot ce contează este să pui capul pe umărul și pieptul acela și să știi că acolo te potrivești cel mai bine, cel mai frumos. Știi că nu este cel mai frumos sau cel mai deștept bărbat din lume, dar este bărbatul tău, îl iubești și te iubește, iar pentru tine este lumea toată, deoarece te privește mereu într-un fel și ochii îi strălucesc. Deoarece dacă te simte că te clatini, întinde mereu brațele, sufletul și tot sprijinul să te prindă, să te susțină. Deoarece dacă te vede prin curte, iar afară e frig, vine repede cu un șal să te înfășoare să nu te răcești. Deoarece dacă ești bolnavă își face griji, îți prepară ceaiul și nu uită de niciun medicament. Deoarece strălucește mereu doar pentru că tu exiști. Și tu zâmbești și îi ești toată planeta dacă el își dorește. Luna. Universul. Și îl lași să graviteze mereu în jurul tău și știi că asta este adevărata iubire. Pentru că a trecut destulă vreme în viața ta să înveți că iubirea e iubire și nimic altceva! Și mai știi ceva. Că el este singurul tău Făt Frumos. Pentru că este al tău!

© Catchy, Ramona Sandrina