Poate că vorbesc cinci limbi, că am trăit pe mai multe continente, dar de gândit și de simțit, oriunde sunt, o voi face numai în românește!

A mea. Pentru că acolo m-am născut. Pentru că acolo am crescut şi am învăţat să umblu, să cad, să mă julesc în genunchi, în suflet, dar tot acolo, am învățat să mă ridic, să dau din coate, să răzbesc, să lupt, să știu că pot, că am drepturi, că exist!
Tot acolo am cunoscut-o pentru prima oară pe mama, pe tata, frații, prietenii, pe bunul și buna care când pupa, trecea tot! Acolo am cunoscut prima oară limba română, limba asta care e atât, atât de frumoasă, de veselă, de tristă, de plină de Dor!
Acolo l-am recitat prima oară pe Eminescu, Blaga, Bacovia, Blandiana şi am fost la furat de cireşe cu Nică a lui Creangă. Acolo am cunoscut prima oară prietenia, trădarea, acolo am iubit prima oară. Acolo am devenit mamă, am văzut prima oară cum doi ochișori negri, un surâs, o mânuță care se agață de tine, te poate face invincibilă! Îți dă rost!
Nu mi-e rușine că sunt Român! De ce să îmi fie? Țara asta mică este cel mai vechi pământ european! Este țara care a dat lumii poate cel mai multe și mai importante invenții. Pun pariu că mulți nici nu le știți pe toate: motorul cu reacție, diorama, podurile, cibernetica, stiloul, scaunul ejectabil, testul de screening pentru cancerul de col uterin, 3D Cinema, insulina, biospeologia, electroscopul, primul laser cu gaz, calcularea traiectoriilor posibile Pământ – Lună, folosite la pregătirea programelor “Apollo”,vaccinul antiholeric, gerovitalul !!!
Primul oraș din lume iluminat cu petrol si prima rafinare a petrolului, tot în România au fost! Nu în alte țări dezvoltate! Nu, în țara asta mică, bătută de soartă, de imperii colonizatoare, care deși au torturat-o, au furat-o, nu au reușit să o distrugă și să îi ucidă spiritul!
O țară atât de mică, a ținut piept cu succes atâtor Imperii! Și mie ar trebui să mi se pară puțin? Să îmi fie rușine că sunt Român? Nu! Din contră, este o mândrie și o binecuvântare!
Așa cum a spus Enescu:
„– Mamă, pot sa le spun acolo (Viena) că sunt român?, întreabă deodată Jujac (George Enescu)
– Sigur, de ce să nu le spui?
-Mă gândeam să nu creadă că mă laud.” George Enescu (19 August, 1881 – 4 Mai, 1955)
Ştiu că nu e o ţară perfectă, că este rănită, sângerândă, că este cangrenată de politici proaste, de sisteme corupte, de români parşivi şi aroganţi, dar mai ştiu că este o ţară puternică şi nu se lasă.
Mulți se dezic de ea, iar și mai mulți o judecă, o împart și o raportează doar la aspectul politic, deși ea nu este vinovată de graba din oameni. De faptul că ei nu o cunosc. Că nu își fac timp să o citească, să o descopere, să o redescopere, să o viziteze, să o asculte.
O țară nu înseamnă doar ceea ce ne place sau ceea ce ne-am dori. O țară nu înseamnă doar la bine și la mai bine! Nu! O țară înseamnă iubire. Necondiționare! O țară este un cămin, o familie, o iubire la bine și la greu! Nu părăsești pe cineva când este bolnav. Nici nu spui că este urât doar pentru că suferă de cancer și nu mai are păr. Nu! Țara este locul acela care oriunde ai fi, orice ai face, îl ai în tine. Pentru că în visele tale, în subconștientul tău, vei simți și gândi mereu în românește.
România mea, mereu are noi resurse și oameni frumoşi care apar de niciunde, îi bandajează și ne bandajează rănile, ne arată căi, ne vorbec despre ei și înțelegem că țara asta poate, este încă tânără și are resurse umane, spirituale, morale, intelectuale! Este populată de oameni care pot să depășească orice stare socială, umană și care demonstrează constant că nu există: „Nu pot!”.
Mai ştiu că oamenii nu mai ştiu ce se întâmplă cu ei, se simt rătăciţi, dezorientaţi, debusolaţi, dezrădăcinaţi. Oameni care simt că România nu mai are ce să le ofere. Eu cred că se înşeală. Se înşeală şi greşesc când îi smulg acestei ţări toţi paşii frumoşi şi buni pe care i-a făcut, când îi neagă orice evouluţie şi îi pune pe umeri mai multe decât au fost vreodată.
Mulți au plecat din România, dar nu au plecat de teamă sau din lipsă de sentimente, de naționalism. Au plecat deoarece au dorit o viață mai bună pentru familia lor. Au plecat să reușească să îi ajute pe cei rămași. Nu toți s-au pierdut! Mulți se întorc acasă, deoarece doar acolo sunt ceea ce și ei se recunosc a fi! Aparțin! Nu poți aparține în acest fel de nici un alt pământ, de nici o altă limbă, de nici o altă țară! oricât le-ai îndrăgi! Oricât de bine te-ar primi! Există ceva în sângele nostru care ne cheamă mereu, de oriunde am fi: acasă!
Ca și când eram copii și bunele noastre ieșeau la uliță, făceau streașină mâna la ochi și ne chema: Ramonăăă! Ramonăăă!, iar noi simțeam ceva acolo în inimă și alergam repede, repede! România asta este buna aia, cu păr cărunt, cu ochi căprui, cu pălmi muncite, cu șurță, cu Ie, care ne strigă, care se bucură de noi, care ne primește cu brațele deschise. Așa o văd eu. Așa o percep eu!
Eu cred că dacă am pune mai mult umărul şi am construi împreună, chiar dacă gândim diferit, dacă am face mai mult decât am judeca, dacă am judeca mai puţin decât am realiza, atunci România asta ar avea şi mai multe şanse.
Oriunde aș fi, îmi e dor de România. Pentru mine ea este o stare de a fi, de a simți. Un dor! Mi-e dor uneori și de mirosul de grătare și mici din fața blocului. De vecinii care băteau la ușa mea să mă întrebe dacă vreau ceva din piață. Mi-e dor să vorbesc românește și să aud vorbindu-se în românește! Mi-e dor de limba română!
O țară poate fi bolnavă. Poate suferi de un altfel de cancer! Un cancer al spiritului, al debusolării, al ruperii de rădăcini, dar se poate vindeca. Prin noi și cu noi. Toți. Uniți. Iubind-o și îngrijind-o. Nu e perfectă, dar nici nu trebuie să fie. Ea este ceea ce ne-a format ca popor și națiune. Este Ardealul, Maramureșul, Delta, Bucovina, Oltenia și Dobrogea. Este Moldova mea dragă. Marea! Este pământul acela unde de pe mormântul bunicior mei au crescut flori și rădăcini care mă țin și mă cheamă.
Oriunde aș merge, oriunde aș fi, România este în graiul, sângele și sufletul meu! Ca un ADN care mă alcătuiește și mă ajută mereu să îmi amintesc că România este casa mea, nu doar patria mea! Este nu un loc ci o stare de spirit care mă însoșește mereu! Pentru mine, România este Acasă!
Aşa cred eu. Şi mai cred că de oriunde sunt, îmi iubesc ţara. Cu bune şi rele. Şi mereu am să visez să mă întorc acasă, acolo, unde toţi mă cunosc, deoarece toţi vorbesc aceeiaşi limbă cu mine.
Poate că vorbesc cinci limbi, că am trăit pe mai multe continente, dar de gândit și de simțit, oriunde sunt, o voi face numai în românește!
© Ramona Sandrina

#EchipaDeElita: Ramona Sandrina Ilie și cuvintele ei care pătrund în sufletul oamenilor!

Ramona Sandrina

Am păstrat pentru finalul acestei serii de articole poate cel mai emoționant portret din echipa noastră. De fapt, cred că este cel mai greu articol pe care l-am scris de când mă știu. Ramona Sandrina trebuie înțeleasă în toată complexitatea ei, iar asta nu este cel mai ușor lucru.

De ce spun asta? Când citești pentru prima dată un text semnat de ea, te-ai putea gândi că exagerează. Că ridică în slăvi, poate în mod excesiv, oameni care, fără îndoială, merită apreciați.

Dacă însă repeți exercițiul și o citești din nou, începi treptat să o înțelegi. Pornești cu Ramona pe un drum fascinant, în care își pune sufletul pe tavă, într-un mod deopotrivă autentic și înălțător.

Începi să simți la fel ca ea. Tu, pragmaticul preocupat de științe ceva mai exacte, simți cum zidul se dărâmă și ies la iveală sentimente de care nu credeai că ești capabil!

Efectiv te bucuri, împreună cu ea, de succesul, de sufletul, de viziunea oamenilor excepționali despre care scrie. Ajungi să te întrebi prin ce noroc ți-au căzut ochii peste cuvintele unui asemenea făuritor de povești…

Ramona Sandrina este jurnalistul dedicat emoției. Ba nu, rectific. Ramona Sandrina este OMUL dedicat emoției. Tot ce înseamnă ea, reprezintă pasiune, emoție, dragoste pentru frumos.

Cum s-a format un asemenea om, încercăm să descoperim în cele ce urmează!

Eroii unei copilării

Într-o zi friguroasă de februarie, în anul 1977, la maternitatea din Oradea, o femeie dădea naștere primului ei copil. Tatăl, ofițer în Armata Română, se odihnea în curtea spitalului după o misiune de salvare a câteva sute de vieți de la o intoxicație alimentară. Îi îmbarcase pe toţi într-un camion militar şi i-a adus cum a putut până la Oradea.

De la fereastra salonului, bunicii nou-născutei Ramona Sandrina își strigau bucuria către un militar prăbușit de oboseală. Acesta și-ar fi dorit un băiat, dar s-a bucurat și de fetiță.

Până să apară și cei doi băieți (Rareș în 1987, Răzvan în 1989), părinții și-au crescut fetița cum au știut. Ramona a învățat să joace fotbal, să pescuiască, să se apere de oricine se lega de ea prin sat sau în fața blocului.

Ramona Sandrina

Pentru Ramona, „la țară” a însemnat în satul Homorog, undeva la vreo 45 km de Oradea. Bunicii din partea mamei, Mitru și Jenica, au fost „Alfa şi Omega mea, protectorii minţii, sufletului şi spiritului meu”.

Jenica era din Homorog, un exemplu de bunătate, de frumusețe umană și de dăruire. Mitru – un maramureșean care făcuse războiul şi fusese prizonier la ruşi în cel mai groaznic lagăr din Siberia. Fost milițian, Mitru era un mare iubitor de cărți, iar dragostea aceasta a ajuns la toți urmașii săi.

M-am căţărat în toţi copacii din curtea bunicii sau din sat, m-am dat în sanie, am avut căţel, pisică, am fost cu gâştele pe mirişti, am ajutat-o la munca de la colectiv, m-am agăţat de toate căruţele care aduceau fân, am fost la colindat, am fost cu Viflaimul, am ascultat poveştile vecinilor despre război şi am învăţat să spun că sunt a Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului. Era un fel de Tatăl Nostru în sat să ştii a cui eşti. Am fost extraordinar de neastâmpărată, dar mi-am iubit bunicii dumnezeieşte. Şi părinţii şi fraţii. Iar mama… Mama este farul care mă ghidează oriunde…

„Până în clasa a opta, nu mai aveau ce să îmi dea să citesc!”

De la 5 ani de când bunicul o învățase să citească, Ramona a citit tot ce se putea citi. Cărți de povești, lecturi obligatorii, o lume magică a cuvintelor, a întâmplărilor şi personajelor care mai de care mai diferite.

În camera ei din apartamentul din Oradea, chiar și astăzi mai există o bibliotecă mare, plină de cărți deosebit de valoroase.

Acasă, mă ascundeam cu veioza sub plapumă să citesc. Era să iau foc într-o noapte. Aţipisem. După păţania asta, mama m-a certat şi mi-a spus să nu mai citesc noaptea. Nu aveam cum. Eu dacă luam o carte, trebuia să o termin. Nu puteam dormi altfel. Aşa că, am găsit altă soluţie. Am acoperit fereastra uşii de la camera. M-a descoperit şi aşa. Apoi, m-am băgat sub pat. Iar m-a desconspirat. Ultima invenție a fost să mă bag în dulap cu veioza. Asta a ţinut până am plecat de acasă. Nu m-a mai prins.

De fapt, cam totul a fost făcut pentru a nu-și dezamăgi mama și bunicul. Mai târziu, pe doamna învățătoare Păduraru Florica, primul dascăl care a simțit creativitatea micii scriitoare.

Ramona Sandrina

Pentru că, da, Ramona, pe lângă citit, începuse deja să se joace cu scrisul și compunerile. Iubea să-și imagineze diverse lumi și să le descrie. Întâi pentru ea, apoi pentru ochii mamei și bunicului, mai târziu pentru un public tot mai larg! 

Moș Traian, profesorul de română din liceu, a predat mulți ani poeziile semnate Ramona Sandrina!

Chiar în clasa 1, Ramona a scris prima sa poezie, dedicată mamei. Mie personal nu mi-a mai fost dat să văd așa ceva, un copil de 7 ani care să înțeleagă ritmul, rima și măsura, la o vârstă la care cei mai mulți abia ce învață să scrie…

În toți anii de școală, scrisul a fost mereu alături de Ramona. În fiecare an, a fost selectată pentru olimpiadele de limba și literatura română, cu rezultate excelente la nivel de țară.

O primă recunoaștere majoră a apărut în clasa a X-a, când Ramona a simțit că este un pion important al liceului ”Aurel Lazăr” din Oradea. Atunci, profesorul de română Traian Moș a lansat prima revistă a liceului, unde au fost publicate foarte multe poezii și texte ale Ramonei.

Domnul profesor a predat generaţiilor de după mine, poeziile scrise de mine. Asta mi-a dat şi mai multă încredere şi forţă să cred în talentul meu. Mi-a spus mereu că am capacitatea de a vedea prin oameni, dincolo de ei, să anticipez şi să transform oamenii în poveşti frumoase. Am încercat să fac asta de-a lungul experienţei mele jurnalistice şi nu doar.

 

De la Oradea la Adjud și cei doi copii (aproape) gemeni: Augusta-Maria și Presa!

După ce a încercat două facultăți în Oradea (Drept Juridic și Geografia Mediului), în viața Ramonei a apărut prima schimbare majoră. Alături de primul soț, Ramona s-a decis să se mute în Adjud în Vrancea, un județ de care s-a îndrăgostit imediat.

În 2008, avea să apară fetița lor, Augusta-Maria. Cam în aceeași perioadă, Ramona a lansat „Hanul Poveștilor”, un blog unde, pe lângă poezii, proză, gânduri, participa activ la campanii umanitare, sociale sau educaționale.

Treptat, și-a construit un nume, sub pseudonimul Ramona Sandrina. A început să câștige proiecte de content editor, copywriter sau designer web. S-a bucurat de un program flexibil, de faptul că își câștiga banii din marea ei pasiune și că avea șansa să nu piardă niciun moment din viața fiicei sale.

Primul care i-a oferit încredere a fost Cristi Irimia, Fondatorul Vrancea Media. Cristi îi urmărea blogul și și-a dorit să o aibă pe Ramona în echipa sa. Au urmat colaborări cu jurnaliști deosebiți, cei mai importanți fiind Laura Breană de la Monitorul de Vrancea, Silvia Vrânceanu de la Ziarul de Vrancea, Aurora Martin sau Mihaela Cârlan (fondator la Catchy).

Bineînțeles, Stelian Tănase, din a cărui echipă a făcut parte o bună perioadă de timp. Însă, cel mai important, Sorin Tudor de la WebCultura, platforma mereu deschisă pentru orice text semnat Ramona Sandrina.

De ce nișa de cultură și lifestyle?

În timp, Ramona a preferat să-și canalizeze energia către presa de cultură și lifestyle. Este locul unde se poate exprima cel mai bine, deoarece relatarea evenimentelor zilnice nu o reprezintă.

În viziunea ei, rolul unui jurnalist este acela de a trezi conştiinţa, de a atinge, de a schimba, de a participa activ la modelarea umană, socială şi intelectuală a societăţii. În jurnalismul actual, cuvântul a devenit o armă foarte periculoasă, o formă de manipulare sau de distrugere.

Cuvântul, mai poate şi vindeca. Acolo unde alţii au manipulat, cuvântul poate mângâia şi ajuta. Poate modela şi transforma. Poate întinde cumva o altfel de mână omului ca individ şi ca societate şi poate schimba în bine.

Tocmai de aceea, și-a păstrat doar acele colaborări unde are ocazia să promoveze oameni frumoși și talentați. Oameni care îşi depăşesc condiţia, care nu cred în „nu se poate”. Care au înţeles că, indiferent de cât de greu ne este în viaţă, oricâte praguri am avea de trecut, toate soluţiile se află la ei şi la nimeni altcineva.

Genul acela de subiecte pe care jurnalistul obișnuit preferă să le evite. Pentru că, chipurile, nu aduc trafic. Pentru că nu fac parte din filosofia trustului. Sau pentru că el, jurnalistul, pur și simplu nu este capabil să realizeze un portret inspirațional…

Rezultate și planuri

Rezultate? Apariții în peste 20 de reviste de cultură, din țară și din afară. Texte publicate într-o antologie internaţională. Apariție în cartea unui mare critic literar.

Un volum de poezii, premii câștigate pentru cele mai bune şi frumoase texte, invitată la o mulțime de evenimente naţionale de cultură sau de motivaţie a tinerilor.

Ce lipsește, încă?

Mi-am dorit mereu să am un fel de centru în care să adun bătrânii şi copiii nimănui. Să fie împreună. Pe cei tineri să îi învăţ să preţuiască oamenii în vârstă şi să le dăruiesc astfel o altfel de familie, iar celor în vârstă, să le ofer şansa de a da mai departe învăţăturile şi înţelepciunea lor şi a le bucura bătrâneţile. Poate că printre ei ar merge şi câteva pisicuţe şi câţiva căţeluşi. Cred eu că animalele vindecă sufletul uman de durere.

Are, de asemenea, trei cărţi la care încă lucrează. Un jurnal despre ea şi fiica ei, o carte despre Egipt și un roman cu titlul „Sub zodia iubirii”.

Mai are de finalizat o carte de poveşti pentru copii. De zece ani este aproape gata, i-ar mai trebui însă cineva care să se ocupe de grafică.

Eu nu mă grăbesc să lansez. Nu sunt interesată să devin best seller sau să fac bani din scris. Pe mine mă interesează doar ca ceea ce scriu să ajungă la sufletul oamenilor şi să fie exact ce trebuie să fie. Cred că şi cărţile au un timp al lor în care trebuie să se nască. Eu nu le grăbesc.

Stilul Ramona Sandrina, o visătoare cu texte în regulă

Despre stilul Ramona Sandrina, nimeni nu poate povesti mai bine, în afară de chiar autoarea acestuia:

„Consider că fiecare trebuie să ajungă la un moment dat, după multe critici, eşecuri, căderi, căi sinusoidale, să fie el însuşi. Unicitatea este aceea care face diferenţa în orice şi întotdeauna!

Nu sunt cea mai bună, nu sunt perfectă, poate uneori abordez prea personal subiectele sau persoanele despre care scriu, dar nu mă voi compromite niciodată, pentru niciun editor şi pentru nicio revistă.

Am luptat mult să ajung aici, să îmi formez un stil, să ajung la oameni prin mine însămi. Nu mă voi lepăda de mine, ci voi încerca să devin o versiune mai bună a mea.

Iubesc să văd cum creativitatea mea poate să fie un fel de punte de lansare a unor servicii sau produse. Este interesant să vezi cum datorită magiei din cuvinte, poţi să faci oamenii să se oprească din alergatul lor pe internet, să dea like, să rămână, iar apoi să devină fideli unui anume stil.

Numele meu e Ramona Sandrina. Pentru prieteni sunt Ramo, înșiruitor de gânduri şi visătoare cu texte în regulă. Sunt de „meserie” publicist. Uneori sunt content editor. Alteori copywriter.

Scriu despre copilărie știrbă, cu zâmbet larg și senin. Scriu despre julituri pe genunchi și julituri pe suflet. Scriu despre bunici și mame! Când ele suflă peste suflet, toate trec!

Scriu despre iubire. Cu încăpățânare chiar! Deoarece cred în faptul că iubirea este cheia tuturor lucrurilor bune din noi și din lume.

Scriu despre utopie uneori. Pentru că e bine să construim vise în care credem cu adevărat. Castele în mijlocul cărora să ne adăpostim de tot ceea ce ne rănește, să ne lingem rănile și să ieșim pe fereastră zburând. Să devenim fluturi din dureri!

Scriu despre oameni. Pentru că îi iubesc iremediabil! Și deși mă tot rănesc și mă tot dezamăgesc, eu văd dincolo de răni și dureri. Văd în sufletul lor și mi-e drag de ei! Și de mine cu ei!

Scriu despre școală și anii de școală. Scriu despre prietenii. Prietenii frumoase precum pâinea caldă a bunicii!

Și mai scriu despre fiica mea și pentru fiica mea! Ea este tot ce am și sunt eu mai frumos. Povestea mea magică despre imposibilul mereu posibil!

Scriu despre viață. Așa cum este ea. Nefardată și neregizată.”

Și dacă voi cumva credeați că nu mai sunt lucruri de spus despre Ramona…

Ramona Sandrina și Nassif Mechel, o iubire ca în fime!

S-au cunoscut în 1984, când un egiptean ortodox venea în vacanță cu familia, la Băile Felix. Ea avea 7 ani, el 15. S-au revăzut din 2 în 2 ani, ultima dată când Ramona avea 16 ani.

Atunci, el i-a propus să se căsătorească și să fugă în lume! Ramona s-a temut, a refuzat și a regretat timp de 22 ani.

Ea s-a căsătorit în cele din urmă la 30 ani. El – la 37. Fiecare în țara lui, cu altcineva. Din ambele căsătorii, între timp eșuate, s-au născut două fetițe minunate, Augusta și Marli.

Știi… așa am început să scriu poezii și texte. Mă gândeam că sunt un fel de răvașe în sticluțe pe care le arunc în spațiu, în timp, iar el le va găsi și va veni pe urmele lor până la mine. Mai tot ce am scris era de dor, de sfâșiere, un strigăt fără încetare pe care mulți îl luau în derâdere, dar eu nu m-am lăsat! Era ceva în mine care se simțea vinovată și deloc întreagă! Căutam mereu…. în toate persoanele, în toți ochii, în toți bărbații. Auzeam toate firișoarele de nisip, beduinii, faraonii… și pe el deasupra tuturor!

S-au regăsit în 2015, când el i-a scris pe Facebook. Toate trăirile ei erau împărtășite! O zbatere profundă, din care își trage seva o mare scriitoare, s-a transformat în liniștea pe care ți-o oferă un cămin.

Ramona Sandrina

Astăzi, Ramona, Augusta, Nassif și Marli formează o familie în care iubirea nu mai poate fi destrămată. Locuiesc în Alexandria, Egipt, o țară de care, nu întâmplător, Ramona a fost fascinată încă din copilărie, când ea se considera, pe bune, Cleopatra…

Cuvânt de încheiere

Așa își încheie Ramona fiecare articol. Cu un mesaj pentru cel/cea despre care scrie. Încerc să fac și eu la fel, deși nu sunt deloc capabil să mă ridic la același nivel de trăiri emoționale.

Îi mulțumesc că a spus Da la un mesaj pe Facebook pe un grup obscur, în care ne-am nimerit întâmplător. Că a acordat încredere Elitei și mi-a dat ocazia să descopăr un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Că îmi acceptă observațiile, intruziunile și remarcile pe formă.

Fără să îi cer asta, Ramona Sandrina Ilie mă măgulește cu un ultim gând:

Profesional, poate cea mai de suflet realizare a mea este Elita României. Deoarece aici am cunoscut o echipă deosebită, te-am cunoscut pe tine, care ai ştiut mereu să găseşti la mine resursele necesare de a scoate în evidenţă ce am eu mai bun în mine ca jurnalist, m-ai stimulat şi m-ai ambiţionat şi totodată mi-ai oferit ocazia de a scrie şi mai frumos despre oameni autentici, de valoare umană şi profesională, care au capacitatea de a schimba destine şi chiar societatea.

Știți ce e cel mai fain? Am ajuns să nu mai consider astfel de cuvinte drept exagerări, cum scriam în introducere. Cred că pornesc din spiritul Ramonei, un suflet autentic, născut pentru a face oamenii să se simtă mereu mândri de realizările lor.

 

Crezul meu de când mă știu a fost să nu am ambiții

eu

Crezul meu de când mă știu a fost să nu am ambiții, numai datorie și dragoste. Implicare și dăruire. Față de toți și tot: familie, prieteni, carieră, afaceri, necunoscuți. O obligație morală, sufletească și spirituală față de tot ce înseamnă frumos, educație, artă și cultură! Față de toți cei care fac parte din ea. Eu nu cunosc invidia.

Eu cred cu sinceritate în oameni, în partea bună din ei, în revenire la umanitatea proprie, la rădăcinile sufletești și morale ale fiecăruia. De aceea, dedic tot ce fac oamenilor. Cunoscuți sau nu. Și nu aștept nimic. Mi-ar face însă o mare fericire să știu că tot ce am făcut a fost folositor. A reparat. A ajutat. A pansat. A făcut bine. Că oamenii au zâmbit și s-au bucurat de mine, de o parte a mea pe care ei au simțit să o culeagă în inimile lor.

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a fricii de iubire, de frumos, a decăderii moralității și sufletului uman, eu am avut vise despre frumusețe, artă și bunătate. Despre susținerea de talente sau de vieți. Uneori, visele mele au fost comune cu a altor oameni minunați. Se numesc prieteni. Naivi într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Dar măcar am avut vise pe care le-am încercat și le-am împlinit. Vise care la un moment dat se pot continua singure sau ne pot continua fără ca noi să știm, prin talentul celor care au participat la ele.

 

42 de ani, un 20 mai înţelept

5987aa3678b01034525e16c416027c30

Cum este la 42 de ani? Este ca la 20, doar că eşti mult mai înţelept şi înveţi să fii fericit de tot ce este în jurul tău, fără să ai regrete sau să îţi pui întrebări. Iei oamenii şi lucrurile firesc. Te bucuri de fiecare dintre ele.

Iubeşti la fel de pasional, de copilăreşte, roşeşti când soţul vine acasă şi te ia în braţe, sau te surprinde frumos, când îţi face un compliment mai altfel, dar în acelaşi timp, când se ivesc situaţii tensionate ştii să le faci faţă zâmbind. Eşti mai temperată, mai înţelegătoare, poţi asculta până la capăt, deoarece ai încredere în capacitatea ta şi ştii să recunoşti că nici tu însăţi nu eşti perfectă şi că poate de multe ori ai dat cu bâta în baltă în ceea ce îl priveşte.

Nu te mai dor relaţiile care se sfârşesc brusc, deoarece înţelegi şi ştii deja că oamenii sunt precum călătoriile. Unii sunt pentru un timp, alţii pentru o viaţă. Înveţi lecţia, te bucuri de călătorie şi mergi mai departe.

Nu îţi mai ocupi timpul cu oameni, lucruri sau locuri în care nu îţi place să te afli. Nu mai ţii cont de etichete. Nu mai sari ca la început să deretici prin casă doar pentru că vine cineva ci te bucuri de prezenţa lor alături de tine. Nu vine nimeni să vadă dacă colţul de la faţa de masă este drept, dacă pisica sau căţelul au stat pe scaunul unde ei se aşează sau dacă ai farfurii în chiuvetă. Iar dacă vin pentru asta, înseamnă că le-ai oferit exact ceea ce au aşteptat.

La 42 de ani, înţelegi că inima ta e la fel ca la 20. Plângi la filme romantice, visezi, zâmbeşti din senin, dar ştii pentru cine şi de ce. Deşi chiar şi la 42 de ani, iubirea te poate surprinde mereu. Şi viaţa. Dar poţi întrezări cumva printre ele, ca printr-o fereastră prin care pătrunde briza unei mări blânde sau razele unui soare jucăuş. Le laşi în suflet fără teamă, le inspiri adânc şi faci loc altora!

La 42 de ani, îţi faci mai mult timp pentru cei dragi. Îţi înveţi fetiţa să crească mare cuminte şi frumos. O ajuţi să întârzie puţin prin copilărie şi să înţeleagă că fiecare perioadă din viaţă are un timp al ei care nu trebuie grăbit. Mergi cu ea în parc, te dai în leagăn, numeri norii, desenezi pe cer stând în iarbă, vorbeşti despre şcoală, despre colegul de bancă, despre colega care o tachinează şi prietenii. Îi cumperi căţel, pisică şi o înveţi despre faptul că viaţa merită iubită sub orice formă a ei. Plângă când ia un premiu la balet şi indiferent câţi ani ai avea, te panichezi când e răcită sau face insolaţie sau plânge din senin. Înveţi că indiferent câţi ani ar avea, copilul tău e universul vieţii tale în jurul căruia gravitezi fără să îi tulburi direcţia sau centrul de echilibru!

La 42 de ani, înţelegi că nu există standarde de frumuseţe, că nu există Ilene Cosânzene sau Feţi Frumoşi ci există încrederea în sine, în deciziile tale, în ceea ce inima ta simte. Te simţi bine în pielea ta, cu micile tale riduri, care sunt semne ale anilor care au trecut frumos şi te-au învăţat despre tine. Nu te mai încăpăţânezi mereu să te urci pe tocuri, să fii mereu la patru ace, deoarece ai ajuns într-un punct în care ştii că poţi fi elegantă doar dacă ai o anume fineţe şi feminitate a firii. Dar poţi sta şi pe tocuri şi ştii exact când trebuie să o faci!

La 42 de ani, încă îţi place să umbli cu părul răvăşit, desculţă, să alergi, să dansezi, să asculţi muzică bună, să călătoreşti, doar că nu o mai faci pentru a descoperi ceva anume, ci pentru a te completa pe tine ca om, ca suflet, ca emoţie ce înţelege să fie vie şi să trăiască, indiferent de ceea ce îi rezervă viaţa.

La 42 de ani, nu te mai lamentezi, nu mai dai vina şi nu cauţi vinovaţi. Ai înţeles deja că viaţa ta este suma alegerile şi deciziilor tale, a eşecurilor, a succeselor, a relaţiilor din care ai învăţat ce îţi doreşti de la cineva şi de la tine însăţi. Dacă nu a mers totul cum ţi-ai dorit, ştii deja că totul are un anume curs în viaţă, că multe sunt lecţii şi important este să înţelegem să le depăşim pe toate, să le trecem şi să mergem mai departe, deoarece viaţa trebuie trăită.

La 42 de ani, înţelegi că nu ambiţia este importantă ci înţelegerea de sine şi a celor din jur. Înţelegi că singura calitate umană care contează este bunătatea. Compasiunea şi umanitatea ne fac mult mai deschişi şi ne ajută să fim mai fericiţi. Pentru că înţelegem să vedem binele şi frumosul acolo unde alţii nu au putut pătrunde. În sufletul oamenilor! Şi înţelegi că singurul loc unde vrei să te afli, acolo este. În sufletul şi memoria lor. iar ei să zâmbească ori de câte ori îşi vor aminti de tine.

La 42 de ani, nu te mai impresionează luxul, maşinile, casele, bogăţia. Vrei doar un loc al tău şi universul tău magic de unde îţi tragi energia: familia! Ştii deja, că nici o bogăţie nu este mai de preţ ca sufletele acelea lângă care adormi, te trezeşti, cu care te uiţi la televizor, citeşti, vizitezi locuri, mănânci sau pur şi simplu stai.

Şi mai înţelegi un lucru, că este deosebit de minunat să te poţi trezi dimineaţa zâmbind, să îţi savurezi cafeaua pe balcon privind lucruri aproape banale, oameni simpli, cerul, să simţi vântul prin păr sau soarele pe chip. Este binecuvântarea unei noi zile, iar uneori, asta chiar poate fi o nouă viaţă!

Bine ai venit, 42!

Cine sunt eu?

Numele meu e Ramona Sandrina. Pentru prieteni sunt Ramo. Sunt de meserie publicist. Uneori sunt content editor. Alteori copywriter. Nu am un portofoliu pentru că nu cred în portofolii și nu cred în faptul că un CV te poate descrie. Un CV și un portofoliu nu sunt altceva decât niște linii mari și difuze, ca și când, cineva ți-ar contura forma fără să vadă în interiorul tău. Sunt asemeni unor cărți de vizită și atât. Consistența este în interior. Îndrăzniți să citiți printre rânduri, să cereți și veți descoperi calitatea celui din spatele scrisului. Vrei să știi ce pot? Dă-mi ceva de scris. Lasă-mă să îți descriu în linii profunde cine sunt eu și ce pot. Dacă nu îți place, nu e bai! Nimic nu e perfect! Sunt mulți alți copywriteri buni. Cu siguranță unul e al tău!

Eu nu sunt ca alții. Eu sunt ca mine. Și îmi place să fiu eu însămi! Pur și simplu îmi place în pielea mea! Sunt o visătoare cu texte în regulă și cu aripi mereu întinse spre zbor și cunoaștere. Unii cântă, alţii dansează step, iar eu scriu. Conturez aripi cuvintelor și le las libere să se așeze pe gândurile oamenilor. Nu a tuturor. Nu poți să te potrivești pe fiecare așteptare. Totuși, cine crede în scris, trebuie să continue să scrie!

Scriu despre copilărie știrbă, cu zâmbet larg și senin. Scriu despre julituri pe genunchi și julituri pe suflet. Scriu despre bunici și mame! Când ele suflă peste suflet, toate trec! Scriu despre iubire. Cu încăpățânare chiar! Deoarece cred în faptul că iubirea este cheia tuturor lucrurilor bune din noi și din lume. Poate deschide orice! Chiar și calea către umanitatea din noi ca oameni sau societate! Scriu despre utopie uneori. Pentru că e bine să construim vise în care credem cu adevărat. Castele în mijlocul cărora să ne adăpostim de tot ceea ce ne rănește, să ne lingem rănile și să ieșim pe fereastră zburând. Să devenim fluturi din dureri! Scriu despre oameni. Pentru că îi iubesc iremediabil! Și deși mă tot rănesc și mă tot dezamăgesc, eu văd dincolo de răni și dureri. Văd în sufletul lor și mi-e drag de ei! Și de mine cu ei! Scriu despre școală și anii de școală. Scriu despre prietenii. Prietenii frumoase precum pâinea caldă a bunicii! Și mai scriu despre fiica mea și pentru fiica mea! Ea este tot ce am și sunt eu mai frumos. Povestea mea magică despre imposibilul mereu posibil! Scriu despre viață. Așa cum este ea. Nefardată și neregizată.

Pe această pagină, pe lângă vise și gânduri, mai sriu și articole despre cultură, artă, SEO, literatură, cuplu, parenting. Opinii personale. Nu îmi permit să dau sfaturi, deoarece sunt total de acord cu Kant când a spus: “Numi daţi sfaturiŞtiu să greşesc şi singur!”.

Cine vrea să colaboreze cu mine, trebuie să știe că eu nu cred în compromis, dar cred în unicitate și în puterea promovării pe bune. Și mai cred în ceva! Cred în mine!

Cei care doriți să mă citiți și în altă parte decât pe pagina personală, mă puteți găsi pe mai multe reviste culturale, literare, social-politic și lifestyle, cum ar fi: WebCultura, Catchy, Vrancea Media, Stelian Tănase, Dunărea de Jos, etc

Am participat la recenzii, am fost recenzată, am scris articole despre iubire, viață, parenting, lifestyle, am lansat cărți, am fost invitată ca speaker motivațional la multe evenimente culturale, sunt colaborator constant cu biblioteci și bibliotecari unde am evenimente dedicate copiilor și cărților.

Am învățat în cei peste 10 ani de publicism că nu poți scrie întotdeauna pentru toată lumea, dar te poți strădui mereu să fii o versiune mai bună a ta pentru cei care te citesc și te răsfoiesc. Cuvintele pot fi arme, dar pot fi și îmbrățișări pe suflet deschis! Cuvintele pot traumatiza, dar pot și vindeca! Cuvintele pot minți, dar pot și relata adevărul în starea lui cea mai pură!

Într-o lume în care toți căutăm numai idealuri, standarde, perfecțiune, sfaturi de frumusețe și siluetă, unde vrem să citim numai articole despre cum este să fii zen,  cum este să fii cel mai bun, cum este să fii Barbie sau Ken, eu îmi asum faptul că pot să o dau și în bară. Uneori un pic. Alteori de tot. Dar este chiar ok! Este chiar sănătos să nu ne iasă mereu totul perfect în viață. Să nu ne iasă cum ne trasăm noi în notițe. Viața nu vine la pachet cu reguli. Din contră.  Căderile sunt șuturi numai bune de mers înainte corect și cu spatele sufletului drept! Viața nu e ca pe Instagram sau Facebook, sau în revistele de psihoterapie. Viața înseamnă suma propriilor alegeri, decizii și trăiri! Nimic nu e aliniat perfect. Nici măcar planetele. Se întâmplă odată la nu știu câte mii de ani! Și de aceea, universul este tot acolo! Și noi. Și viața! Și e cool să o trăiești pe a ta așa cum este ea! Uneori sus printre nori, alteori trântită de pământ, uneori împiedicată, alteori zburând, uneori uman și cuminte, alteori nebunește! Viață!

Îmi iubesc fiica, iubesc copiii, scrisul, fumosul și oamenii, îi iubesc sincer, deschis, iremediabil și cu încăpățânare!

1526105_822706344411363_1688108953_n

Cum realizăm imposibilul? Cu entuziasm! – Paulo Coelho