împrimăvărați

primăvara nu are nevoie de noi
ca să se cuibărească
în tăcerea mugurilor și să înflorească
vine așa, ca un fior de viață,
își pune flori la ureche, la suflet, pe palme
și aprinde lumea
ca pe o cadelă de culoare
și lumină

și fără să știm când și cum,
numa ne trezim împrimăvărați!

(împrimăvărați, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării, Eu și mama

Îmi amintesc doar, că pentru prima dată, am văzut trecând peste chipul tău, mama, o umbră. Era mare și groasă. Părea că te răscolise adânc în suflet, în gânduri. Niciodată nu ți-am văzut ochii mai triști, decât când tanti doctor mi-a verificat inimioara. Tu, mereu te bucurai de Moș Nicolae. De când ne trezeam, îmi făceai cartofi pai, ninși cu brânză, ouă și cacao cu lapte, mâncarea mea preferată. Mâncai cu mine, iar la sfârșit, pescuiam bucățile de pâine înmuiate în caco. Făceam concurs. Mereu câștigam. Știu că mă lăsai, iar tu știai că știu, dar așa era jocul nostru. De sub norii negri ai tristeții, m-ai privit pentru o clipă. Ai oftat. Nici nu știam că poți ofta! Apoi, ai zâmbit larg și senin. Ai spus:
– Hai, ce mai aștepți? La pescuit de pâine!
Cât m-am bucurat să mâncăm iar mâncarea noastră și să râdem. Ai lustruit ghetuțele cu mine, iar Bruno și Zuza ne-au ajutat și ei. I-ai îmbrățișat și pe ei și i-ai pupat. Apoi, am mers ca de obicei în oraș. Era frumos. Iubeai Focșaniul mai mult decât orice alt oraș. Eu cred că îl iubești așa, deoarece acolo am făcut eu primul pas și am crescut împreună. Noi două. Apoi noi două, un cățel și o pisică. Cam zuză ea. Ne-am luat ciocolată caldă și ne-am plimbat mai mult decât niciodată. Apoi, m-ai dus la Zanfir să mănânc felia mea obișnuită de pizza. Tu nu îți luaseși de data asta. Ai băut doar o limonadă. Când am terminat, am ieșit iarăși afară. Am admirat toate vitrinele, le-am dat note și ne-am plimbat până în parcul Bălcescu. Noi umblam mult. Nu luam niciodată autobusul. Doar când vroiam să ne amuzăm sau eram rău tare pe fugă. Aici, unde stăteam acum, în Golești, eram mereu pe fugă. Domnii șoferi ne știau toți și se jucau cu noi uneori, dar mereu ne așteptau. Tu le duceai covrigi calzi și câte o cafea la pahar. Nu uitai niciodată. Pe toți îi știai pe nume. Iar ei pe tine. Și toată lumea te îndrăgea. Nici tu nu știai de ce. Dar eu știu! După ce ne-au înghețat nasurile, ne-am întors acasă. Am alergat la ghetuțe, dar Moșul nu venise. Pe fața ta, iar se adunaseră norii. Apoi, ai spus că trebuie să mergi până la magazinul de peste drum, deoarece ai uitat să iei pâine. Ai mers și ai venit repede. Te-ai dezbrăcat și ne-am uitat la „Mickey și Crăciunul”. Ăla unde se tot repeta Crăciunul. Apoi ne-am uitat la Grinch. Când am mers la baie, am văzut pe scaun în masa din bucătărie o luminiță ciudată. Cizmulițele mele erau pline. Venise Moșul!
– Mammmmmaaaaa! Maaammmaaa! Uite, păpușa aia și jocul de-a doctorița! Și uite plastilină și dulciuri! Mami, pot să îi dau ceva și prietenei mele? La ea nu vine niciodată Moșul?
– Sigur că da! 🙂 Dacă tu dai acum, de acolo de unde ai dat, Dumnezeu va crește un Rai frumos să știi!
– Adică, oamenii buni și darnici sunt Rai?
– Întotdeauna, draga mea! Acesta este Raiul pe pământ!
– Atunci, o să fac un loc mare, unde o să fie mereu Rai!
– Ai făcut deja unul, scumpa mamei! Tu ești toată un Rai!
– Și tu ești Raiul meu, mami!
Acum, anii au trecut și am înțeles că nu este Moș Nicolae. Mi-ai spus că el chiar dacă nu este faptic, este prin emoția zilei, a clipei și a spiritului. Că Moș Nicolae este de fapt Spiritul Bun care dăinuiește în oameni peste ani și ne îndeamnă la fapte bune. Că numai aomenii care nu au credință nu cred în Moș Nicolae!
Un Rai, așa cum a fost cel de atunci, despre care am vorbit. Și brusc mi-am amintit de norii tăi negri. Acum știu de ce erau. Pentru că tu nu aveai servici de mai multe luni de zile și ți-ai tot căutat. Nu aveam bani nici de chirie, mami. Și ai lucrat tot felul de scrieri de alea de ale tale și ai scris povești pentru copii, ca să putem plăti totul. Tu nu aveai Moș. Nici cine să îți pună în ghetuțe. Ți-ai pus singură o mandarină și o ciocolată și mi-ai spus că darul tău sunt eu, iar mandarina și ciocolata îți amintesc de cea mai frumoasă perioadă din viața ta, copilăria. Nici nu doreai mai mult. Nici eu. Ne aveam una pe alta. Apoi am înțeles cum a venit Moșul. Ai scris o poveste pentru tanti de la magazin, iar ea a plătit cu Spiritul Faptei Bune!
Cred că acela, a fost cu adevărat Moș Nicolae cel adevărat…deoarece a făcut Rai în sufletele noastre! Tu ești Moșul meu preferat, mama! Pentru că ești reală și bună, așa cum sunt personajele acela din desenele la care ne uităm și la care tu, plângi de multe ori.
(©Jurnalul unei copilării, Eu și mama, Ramona Sandrina)

Pune mai puțin în ghetuțe și mai mult în suflete!

Dragă Moşule,

tot ce îţi cer este să opreşti oamenii să mai alerge prin supermarket şi mall, umplându-şi cărucioarele şi golindu-şi sufletele.

Înveseleşte şi pune zâmbet pe chipurile oamenilor, fă-i cumva să vadă copiii care îi aşteaptă nerăbdători acasă, pentru a le povesti despre şcoală, prieteni sau despre căţelul de la scara blocului. Opreşte-i un pic şi fă-i să zâmbească. Aminteşte-le că şi ei erau la fel: cu ochii mari, miraţi, ştirbi, curioşi, vorbăreţi! Cumva, tu poţi să îi opreşti la omul sau copilul în haine cenuşii şi rupte din faţa staţiei de tramvai. Ajută-i să îl vadă, să îi şteargă lacrima cu inima și compasiunea lor, cu un bănuţ, haine şi mâncare.

Eu ştiu că toţi au haine în dulap pe care nu le mai poartă! Pune-le în suflet, printr-o adire cuvântul: mulţumesc şi iartă-mă!

Poate ar putea să construiască și o căsuță pentru animăluțele înfrigurate și înfometate, pe care le hăituim ca pe cei mai mari dușmani!?

În ghetuţe şi sub brad, pune-ne amintiri frumoase, cu troiene şi gemuleţe mici, cu miros de lumânare, de bunici şi cozonaci. Asta ştiu că învie orice suflet. Pune-le casete şi meldoii în suflet şi las-i să meargă săltând de pe un picor pe altul către servici. Toţi avem griji, lipsuri şi tristeţi, dar dacă le aminteşti tu asta, poate dimineaţa vor fi mai veseli şi nu se vor gândi că doar ei sunt aşa. Ajută-i să îşi amintească să sune la buni şi la bunu. Acasă.

Moşule, aş vrea să ne dai mai mulţi copii fericiţi cu părinţi de mână prin parcuri, la săniuş, în faţa bradului. Mai mulţi prieteni nebuni cu care să fim noi şi mai mulţi bătrâni fericiţi în şoşoni, care au de ce se bucura pe masă, în casă şi în inimă!

Da-ne mai multi parinti cu copii de mana si nu cu plase. Mai multi colegi cu care sa iesim la masa, nu cu farfuria peste taste. Mai multi prieteni cu care sa fim idioti, pardon, in largul nostru.

Te rog, dăruieşte-ne timp, oameni şi ajută-ne să ne bucurăm de toate! Prea am uitat. Prea suntem grăbiţi şi înverşunaţi pe toate. Şi dacă tot vii, că am fost cuminte, adu-mi o ciocolată Africana cu alune. Sau Kandia amăruie. Şi să nu uiţi să laşi miros de cetină şi de zăpadă. Pune şi fum la hornurile caselor unde nu este foc. Să aibă căldură.

Eu, încă mai cred în tine. În magie, spiriduşi şi sănii trase de reni. Şi în bunătate. Chiar dacă pare rară.

Pune mai puțin în ghetuțe și mai mult în suflete!

Să ne vedem cu bine, Moşule
Să vii la copiii mari şi mici. Nu-i uita nici pe bunici

©Stol de rândunici copilăria – Ajun de Moș Nicolae

Să tot fie vremea aceea când aveam vreo patru, cinci anișori, iar bunica mă înfofolea ca pe un omuleț de zăpadă, de numai ochii mi se vedeau și mă lua cu ea la boldul satului să cumpărăm fărină, oloi sau poate ceva napolitane cu vanilie sau cremă de lămâie. Și Buna râdea.

– Măi femeie, ori ai bolunzit cu tătu? Da ea e friguroasă așa ca tine? E copil și sângele ei e mai cald. Numa oleacă și nici nu mai poate umbla de hainele astea. Ferească sfântul că e ca un pinguin!

– Pinguin ești tu, măi Mitrule, se rățoia Buna. Râzând în colțul baticului. Tu ești pinguin și neîmbrăcat. Doar nu vrei să o las în mânecă scurtă? Nu vezi că mereu e beteagă?

– Apoi, e beteagă de prostia voastră a muierilor mari care o tot înfofoliți, spunea Bunul. Transpiră și frigul apoi o răcește. Da nu se poate cu voi muierile. Voi le știți pe toate!

– Noa, vezi că știi? Ce vrei de la bold? Camfore?

– Alea să le mânci tu! Napolitane cu cacao de or fi!

– Da cu vanilie nu ți-o alune pe gât?

– Măi, fată! Apoi dacă nu vrei să îmi iei ce îți cer, după ce mă întrebi?

Și eu râdeam, dansând nerăbdătoare după un picior pe altul, să plecăm odată. Că era frumos să văd cum ninge și se așterne neaua pe drum, cum fumegă coșurile și umblă încet nanele din sat, mai înfofolite ca mine. Nici nu le mai cunoșteai. Numa după năframe, câteodată. Și, după ce o luam pe trotuarul care părea să șiroaie de-a lungul drumului precum un râu, treceam pe lângă fântâna cu cumpănă în care mereu, mereu mă uitam. După broaște fermecate! Mai credeam în ele. Mai cred și acum, că tot la fel fac și la 42 de ani când trec pe lângă fântână cu fata mea. Apoi, ajungeam la casa verde a unchioaiei Hoțoaie, apoi lângă Mina, de cânii căreia îmi era teamă să mor. Dar iarna, nu ieșeau afară. Apoi, era Besereca. Ea era pe deal. Așa spuneam noi. Că de la rata din centru, drumul urca până la Beserecă. Apoi, până la noi era drept și lin, ca gândurile mele de copil de atunci. Și după Bserecă, unde mereu ne făceam semnul crucii și mulțămeam la Domnul pentru toate, coboram. Și ce viață veseloasă era coborârea aia pentru mine, dar ce chin pentru Buna mea. Io alergam și mă dădeam pe toate ochiurile de gheață, ea strâga după mien:

– Măi fată, da vină de îmi dă brânca ceea să am și io de ce mă țâne!

– Io vin, da dacă pici, picăm amândouă! și râdeam larg, cum numai atunci puteam și numai acum, când văd ochii copilei mele, pot.

– Zici că am venit cu Mitru la bold! râdea Buna. Da, ai și tu dreptate bată-te focarea ta de copil.

Și până la bold, Buna se mai înălnea cu vreo două, trei nane. Și vorbeau. Nu îmi părea rău, că mai găseam ochiuri de gheață și mai apărea câte un pretin de al meu cu care mă bulgăream sau făceam concurs de patinaj. apoi, ne fluturam mâinile, o luam pe buna de mână – acolo era tot Raiul meu – și intram în bold.

În săptămâna ceea, la bold, a fost altfel. În raft, de cum am intrat, a răsărit un soare blond de păpușă. Avea cosițe de lâniță galbenă ca soarele, obrăjiori roșii ca merele sau ca ai mei când îi pițiga Buna să fie roșii, să nu mai fiu eu palidă, o rochiță de pânză albastră și botine roșii. Nu văzusem în viața mea ceva mai frumos.

– Niște camfore de mi-i da, Floare, spunea Buna! Și dacaă ai napolitane de celea cu cremă?

– Am, nană Jenică, am! De care să îți pui?

– Apoi pune căteva cu cremă de lămâie și de cacao, că la Mitru al meu, numa astea îi plac. Și cum să nu îi ieu, că el alte dulciuri nu prea mănâncă.

Și eu zâmbeam. Buna mereu îl bombănea pe Bunu și Bunu pe Buna, da se respectau și mereu se gândeau unu la altul.

Doamna Florica de la bold mă văzu și o dădu jos din raft să o țâu olecuță în brânci. Coborâse Dumnezeu olecuță la mine în brațe. Și ce o mai pupam și o alintam. Apoi, fără să spun nimic, când Buna a gătat, am luat-o de mână, am salutat frumos și am mers acasă. Tot drumul am tăcut și nu am alergat. Visam la Ana mea Gălbioara, cum îi spuneam.

– Ori iar te betejești, mă întrebă Buna mirată!

– Nu, Bună! Mă gândesc numa la păpușa ceea, cât de nealcoșă era! Și frumoasă, Bună!

Buna zâmbi și mă pupă.

– Noa, să îi ceri la MOș Nicolae. Că joardă de aia cu staniol sigur îți aduce la cât de cuminte ești. Poate, s-o îndura și de altceva anul ista.

– Îmi aduce și ciocolată amăruie și portocale. Și banane verzi pe care le mânci tu. Doamne rele îs!

Și Buna începu să râdă de se scutura paltonu pe ea.

Și zilele trecură. Mă luă Buna iar în Ajun de Moș Nicolae cu ea la bold. Dar Ana nu mai era acolo. Am văzut când am intrat în bold. Nu mai era soare. Și am oftat cu oftat de copil amărât.Da nu m-am plâns! Acasă, mi-am făcut ghetuțele și le-am pus în oblacul mic. M-am rigat și am sperat. Apoi, ne-am băgat în pat. Focul ardea și pușca din sobă, iar limbile lui se jucau și se alergau pe pereți. Nu vroiam a adormi veac. Vorbeam într-una. Apoi a zis Buna:

– Mai vorbește tu mult, că să vezi că a veni Moșu, s-a uitat pe oblace și dacă te vede trează, nu mai pune nimic în ghete.

Vorbele alea, au fost ca un somnifer. Am adormit pe loc. Și, în toiul nopții, m-am trezit. Mi se păruse în vis că aud foșnete. Și am deschis ochii. Limbile focului cădeau pe oblac, iar de după perdea, pe oblacul mic, răsăreau niște joarde cu staniol, care aruncau lumini, forme de dulciuri, portocale și o formă altfel. Stătea în funduleț și avea două codițe.

– Ana! Bună, bună, trezește-te! Uite, a adus-o Moșul pe Ana mea!

Și nu îmi amintesc să fi primit vreodată cadou mai frumos și mai neașteptat ca ăla. O păpușă de cârpe, cu păr de lâniță, cu ochi și rochiță albastră și cu zâmbetul bunicilor mei. Am primit multe cadouri minunate, dar ca acela din oblacul bunicilor, nu a mai fost niciodată altul!

Ce Moș Bun a fost Moș Nicolae care mi-a pus toată copilăria în oblac atunci! Buna care mânca napolitane cu cremă d elămâie și bunu care mânca napolitane cu cremă de cacao. Eu mănânc de dragul lor de amândouă.

(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

Ca să înțelegi dorul de țară, trebuie să pleci un pic. Sau un pic mai mult. Și atunci, îți amintești mirosuri care erau amorțite în tine. Realizezi că până și teii României sunt patrimoniu sufletesc. Și brânza de oaie și de vacă pe care tanti Vasilica o frământă și o aduce în piață, ca tu să poți mânca sănătos. Și fânul proaspăt cosit și cozonacii pe care îi face uneori Geta de te inundă miresmele și din capătul străzii. Nu știu ce pune în ei, dar eu cozonaci mai buni ca ai ei, nu am mâncat numa la buna. Și înțelegi că și vorbele romînești sunt patrimoniu și îți lipsesc și sudalmele alea românești întortocheate pe care le auzi uneori și pe stradă. Și zâmbești în colțul gurii la năduful cu care au fost spuse. Și stejarul din fața ferestrei mele în care au casă atâtea păsări și cântă ciorcâlia, mierla. Nici nu știam că mierlele vin în oraș, dar ce bine că vin. Și pițigoii năstrușnici, verzulii și galbeni ca o lămâie coaptă numai pe jumătate, care îți umple casa de triluri. Și câinii care latră uneori în nopți ca o cehmare de dincolo de noi, de departe, departe, din locul unde strămoșii lor au trăit. În pace bună cu ai noștri.

Ca să înțelegi și mai bine, îți amintești de bunici și străbunici. cei care au dus greul pământului ăstuia, ca să avem noi un loc pe care să îl numim acasă și să avem unde ne întoarce dacă alte țări ne hăituiesc. Ca să avem unde naște prunci, unde îi da la școală. Să avem o viață mai bună.

Îmi amintesc de străbunica. A avut 7 prunci și numai o fată a rămas, dar ea nu s-a plâns. A trecut mai departe, a arat pământul, a fugit cu fata în brațe din fața obuzelor și-a înmormântat omul și a continuat viața când războiul a trecut. A înhămat boii la plug, a ridicat casă și a dat fata în facultate.

Îmi amintesc de buna mea și sora ei, rămase orfane de mamă prea timpuri la nici 4 ani, umblând pe ogoare desculțe în rochii lungi de cânepă, arând și cosind. La faptul că le-a prins și pe ele războiul și au trecut mai multe de câte ne închipuim, dar când vasile i-a zis să meargă cu el în maerica, nu a mers. A spus clar și apăsat: am un om, am două fete și o țară! Nu merg eu nicăieri! Și nu a mers la viațăa mai bună. A stat și a ridicat țara și bătătura!

Îmi amintesc de bunul Mitru, Sfântul meu, care a fost cel ami bătut de soartă…luat cu arcanul, apoi prins sub tranțee, paralizat, degerat, dus în lagăr la ruși în Siberia, care și-a mâncat bocancii felie cu felie să nu moară de foame. Și mă gândesc că nu s-a plâns niciodată ce greu este și ce țară săracă avem. Pentru că el înțelegea țara mai mult decât oricine și a luptat pentru ea. S-a dat pe sine țării și idealurilor sale. pentru că i-a gustat țărâna în tranșee și i-a băut lacrimile de pe ochii camarazilor săi stinși sau lăsați fără mâini și picioare. A iubit-o cu patos și a rostit-o și înainte de a se duce!

Îmi amintesc de celălalt bunic care la 4 ani a rămas orfan, pus pe drumul cel mare cu o staiță pe umăr, care a devenit băiat de muncă într-o casă și a dormit în staul cu vacile și oile, care a ajuns să termine o școală, să aibă o meserie și când a prins locul pe nava care duceau aomenii către America, a urcat la bord, apoi s-a dat jos. A spus că el nu poate să plece. Ce ar găsi acolo din ceea ce lasă aici!

Îmi amintesc de ororile făcute de unguri, austrieci asupra romînilor din transilvania, cum i-au ucis, cum au violat, cum au tras în țeapă pe garduri mame cu prunci în pântec, imagini care nu mă mai părăsesc! Și ei nu s-au plâns. Și-au șters cu dosul palmei amintirile, durerile, coșmarele și au muncit să ne dea o țară!!!

Îmi amintesc de nanele mele din sat care se trezeau cu noaptea în cap să lucre holdele și să dea de mâncare la animale și galițe, să crească pruncii, să îi dea la școli.

Îmi amintesc de Doamna Învățătoare Florica Paduraru care îmi încălzea sufletul când intram în calsă. Și uneori mîinile. Și alteori îmi ștergea lacrimile.

De Mama și Tata! De Frați! Și înțeleg că dacă mă leapăd de țara mea, dacă o necinstesc și dacă o înjur, pe ei îi necinstesc și îi înjur! De Mama mea mă leapăd! Și cum aș putea????

Și mă uit la noi toți…stăm în ziua de azi pe facebook, avem acces la toate gadgeturile din lume, putem călători unde vrem, putem ieși în stradă, avem târguri de Crăciun, avem bâlciuri, avem restaurante, cafenele, nu trebuie să tragem la plug, nici să ne trezim cu noaptea în cap, joburile noastre nu sunt nici pe departe la fel de grele și avem Aroganța să ne plângem. Să viorbim în statistici. Să fim depesați. Să nu ne mai placă nimic. Să scuipăm pe tot ce este românesc și să râdem de Patrioți!

Ca vreascurile suntem! Ca vreascurile! Cum ne atinge ceva un pic, ne frângem și chelălăim ca și cîinii loviți. Dar și așa, nu înțelegem că de noi depinde să fie țara asta ce ne-am dori, așa cum de străbunii noștri a depins să fie cea și-au dorit pentru noi!

Nu avem de mers în războaie, că nu suntem în stare nici să învingem propriile bătălii cu noi, dar măcar putem fi Romîni, putem lua atitudine, putem găsi soluții și putem pune umărul mi mult să avem o Românie a noastră! Nu ca afară! Nu îmi palce nimic din ce e afară să fie în țara mea! ca la noi, dar mai bun, mai de calitate și mai frumos!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Și când ești plecat și vin iernile, iar tu nu mai știi cum este să cadă un fulg de zăpadă, să auzi viforul, să faci un om de zăpadă, înțelegi că niciodată nu vei fi acasă! Acasă e locul acela unde ai ierni și colinde, veri și cireșe și pupeze și Ozane, primăveri cu magnolii în Piața Unirii, toamne frumoase ca ochii copilei mele! Acasă e locul acela cu străzi plombate și desfundate, cu câini și mâțe comunitare, cu multe cărți scrise în limba ta, cu tanti Nuți și nena Vasile, locul unde poți ieși în șlpai să cumperi pită caldă, pe care jumate să o mănânci până acasă. Locul unde poți saluta pe toată lumea și toată lumea te salută pe tine. Unde deși pe unii îi enervează, femeile mai în vârstă vin și îi leagă copilului tău căciulița, îl țucă pe obraji și îți dau sfaturi. Mie îmi place. Nu mă enervează. Mă simt acasă, iar ei sunt altfel de familie.

Acasă e locul ăla unde nu ți-e dor de zăpadă…Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

***

Şi când ţi se face dor de mirosul de cozonaci, de iarbă, de vânt, de zăpadă, atunci, înţelegi despre România, mai multe decât orice manual de istorie te va învăţa! Vei înţelege că ea este parte din tine şi tu din ea. Că poate fi plecarea lungă, dar tu, cu fiecare an îi vei purta şi mai mult dorul şi te vei lupta pentru ea de oriunde ai fi şi vei spera mereu, că într-o zi, îţi vei da jos sandalele şi vei putea să simţi din nou pământul ţării sub tălpi, iarba, vântul, iar iarna, mama, tata, fraţii, prietenii, vor colinda la uşa casei tale, aducându-L pe Hristos! Vei împodobi bradul cu miresme de cetină românească, vei auzi câinii lătrând în bătătură, oamenii salutându-se pe stradă şi vei înţelege, vei crede în sfârșit, că eşti cu adevărat din nou…ACASĂ! 

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Când simți că nu îți poți deschide aripile, iar viața stă în loc purtând la gât pietre de moară, privește în ochii copilului tău. Acolo sunt toate sensurile, rosturile și răspunsurile pentru a-ți scutura umerii și a găsi în tine puterea de a înainta! Nu căuta stele polare în ceruri inexistente. Cerul tău e unul: inima, iar steaua polară e copilul tău!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Ramona Sandrina)

 

Asta am făcut eu, Rai din simplitatea vieții mele

This slideshow requires JavaScript.

Se spune că fiecare vedem ceea ce purtăm în suflet, iar frumosul locuiește în sufletul celui care privește. Și cred că este cumva de datoria fiecăruia dintre noi să vedem frumosul din locuri și oameni, să îl scoatem la iveală și să îl promovăm, deoarece urâtul, îl poate vedea toată lumea! Nu e greu să localizezi urâtul, să pui degetul pe rană și să faci locurile și oamenii să sângereze! Este cel mai ușor și e la îndemâna oricui! Greu este să ai capacitatea de a sparge pojghița de la suprafața locurilor cenușii și să le vezi sclipirea. Să te bucuri de lucruile simple pe lângă care trecem mulți în goana zilelor. Am descoperit multe clădiri vechi, care țipau a uitare și tristețe. Stejari seculari și castani umbroși. Și soarele, care strecurat printre ramurile copacilor și a florilor, este cel mai frumos în Adjud. Și pe cer când merge să doarmă. Țârâitul lăcustelor și al greierilor, lătratul îndepărtat al câinilor , vântul adiind printre ramurile copacilor din curte, glasul cristalin al fetei mele, au dat aripi tutror gândurilor și visurilor mele de mamă și om.

Sigur că toți ne dorim mai bine și ne-ar bucura să vedem schimbări în bine, dar trebuie să înțelegem că înainte de a judeca și a arunca piatra, trebuie să înțelegem că vina este cumva colectivă. Mai mult a noastră a cetățenilor, decât a administrațiilor. Schimbarea începe când înțelegi că ai dreptul de a lua la rost, de a verifica bugetul, de a cere răspunsuri și de a participa direct la schimbarea orașului unde trăiești. Implicarea și atitudinea schimbă, nu lipsa de participare. Degeaba ne revoltăm dacă nu ieșim din spațiul de confort și cerem excplicații și spunem: „Așa nu!”, dacă nu ne implicăm.

Și, acolo unde unii văd doar plictiseală, mizerie și delăsare, eu am descoperit căsuțe pline de culoare, inundate de flori, arhitecturi frumoase. Am descoperit străzi curate, oameni blânzi, frumoși și calzi. În căsuța mea simplă, cu garduri verzi, vie, flori și umbrar, am găsit liniștea și frumosul. Într-un oraș pe care alții îl renegă, eu am găsit cămin, familie și prieteni. Pe mama Geta și mamaia Maria, pe nea Ștefan și nea Radu de pe Costache Negri care mereu mă strigau să îmi dea roșii, castraveți și alune. Flori uneori, deoarece acolo unde Dumnezeu dăruiște din belșug, darul trebuie dat mai departe. Am găsit o Bibliotecă vie, frumoasă, în care am lansat carte, am avut evenimente împreună cu mulți copii, scriitori, preoți, prieteni. L-am întâlnit pe domnul Ion Croitoru. Fericită întâlnire. În parcul unde unii văd doar ciori, eu vedeam ochii fericiți ai gâzulicei mele, alergam cu ea pe alei, ne dădeam în leagăne, stăteam ore în șir pe bancă spunând povești și mâncând înghețată. Noi ne luam înghețată Polar de la Penny 🙂 . Și pufarine.

Este o vorbă: „Fă Rai din ce ai!”, iar eu asta am făcut. Am făcut Rai din simplitatea vieții mele și m-am bucurat de fiecare întâlnire, om, întâmplare și loc! 

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Toamna

a9de0868b85a3370fdc3917b77e3330e

Îți aminteai când m-ai întrebat de ce le cad îngerilor aripile, iar eu ți-am spus că aripile lor cad deoarece ei vor să învețe oamenii să pășească frumos și fără teamă? Ei bine, copila mea…am un exemplu și mai frumos. Toamna! Primăvara, copacilor încep să le dea muguri de aripi, vara le cresc frumos, iar noi ne adăpostim sub ele, iar toamna, aripile lor cad. Iarna adorm golași, acoperiți de zăpadă, cu năsucurile de rămurele pe afară, privind lumea și așteptând Moșul. Dar să revenim la toamnă, Copila mea. Toamna, frunzele copacilor cad și multă lume privește asta ca un fel de sfârșit, ca o moarte. În realitate, toamna este un frumos sfârșit și un minunat început. Ea le scutură frunzele copacilor, pentru a le da voie să se odihnească și să le crească aripi noi. Mai frumoase! Mai mari! Mai puternice! Frunzele sunt o poveste despre cine suntem noi, despre ce lăsăm în urmă și cât de frumos privim spre viitor. Nu există sfârșit, draga mea! Nu există aripi frânte! Există doar îngenucheri, opriri, tristeți, emoții și trăiri care sunt normale și de care nu trebuie să te temi. Fac parte din noi. Ele ne dovedesc că suntem umani și vii! Nimic nu îți arată că ești mai viu, decât durerea. Atunci simți că vrei să izbutești, să depășești, să treacă acel sentiment și să vină primăvara. Și dacă ești puternic, va trece! Stai acolo jos cât e nevoie. Plângi fata mea. Urlă! Descarcă-ți sufletul, iar când te vei simți destul de întreagă, inspiră adânc, ștergeți praful aripilor căzute și ridică-te. Mergi mai departe. Învață de la copaci cum se face! De la frunze, iarbă, flori, păsările călătoare! Chiar și de la oameni. Dar să nu îți faci vreun chip cioplit din oameni! Să nu îți dorești să fii după chipul și asemănarea cuiva. Nici a mea! Tu trebuie să urmezi calea ta, iar tu să îți fii valoarea după care să te ghidezi întotdeauna. Restul? Pot fi lăcașuri în care credem că se adăpostesc îngeri, dar sunt iluzii. Orice om în afara ta este o iluzie. Respectă-i, prețuiește-i, învață de la ei ce să faci și mai ales ce să nu faci, dar nu căuta mentori în nimeni. La urma urmei, firea umană e departe de loialitate. Dacă vei găsi însă loialitatea, să știi că ai descoperit Raiul! Păstreaz-o! Este neprețuită, neprețuita mea. Vezi? de pe ramurile acelea, plouă cu aripi, dar Vântul ne adună povești din murmurul copacilor. Ei nu sunt triști. Sunt fericiți, deoarece știu că așternându-ne frunze în cale, ne ajută să umblăm frumos peste pământ. Când îți cad aripile, pune pasul, Copila mea! Ridică bărbia și pășește zâmbind! Primăvara îți vor crește altele! În oameni, anotimpurile sunt și mai frumoase!
 
(Jurnalul unei copilării. Eu și mama, ©Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Jessica-Dileo-Beach-2018-033

Nu îți fie teamă, Copila mea. Trecutul nu fuge niciodată după tine. Nu te poate ajunge. Poate doar să îți apară în coșmare și să te răscolească. Iar dacă îi dai voie, poate să te tragă de mână din somn, în viața ta. Odată ce se întâmplă asta, i-ai dat voie să te tragă în spate, să îți taie aripile și câteva șanse – importante poate, pentru tine. Eu știu, deoarece nu am fost mereu o fetiță și o femeie puternică. Eu am lăsat țipetele, palmele, insultele să mă țină de mână multă vreme. Le-am lăsat să mă ducă unde vor ele. În dreapta, în stânga. Mult timp am mers fără direcția mea. Eram tot după direcția ce îmi fusese impusă. Și deși nu o acceptasem, cu toate repercursiunile care au urmat, subconștientul meu o făcuse. Era cumva dresat. Din copilărie și adolescență. Dar într-o zi, când te-am privit pe tine – erai cât un știulete de porumb cu mânuțe și piciorușe, rozalie și veselă – am înțeles că trebuie să îmi înfrunt demonii și să excorcizez trecutul și fantomele lui. Tu mi-ai dat puterea omului care am devenit și îți mulțumesc, Copila mea! Tu m-ai învățat să devin invincibilă și să iert. Trecutul și pe mine! Tu însă, nu ai fantome, nu ai gheare care să apară din ungherele sufletului, să te rănească. Tu ai aripi frumoase, puternice și te ai pe tine! Un copil puternic, frumos, echilibrat și extrem de înțelept! Eu, te voi urma oriunde va fi să fii. Nu să te încurc, nici să te trag în jos, nici să fiu piatra ta de moară, ci să știi că sunt acolo, dacă vreodată vei simți să vorbești cu mine, să stăm pe iarbă și să mâncăm înghețată, să ne dăm în leagăn. Dar dacă vreo urmă din trecut te sperie, nu îți fie teamă! Zâmbește Copila mea, suflă de trei ori peste umăr și peste suflet și caută urma prezentului și a viitorului. Ele sunt cele pe care trebuie să le urmezi. Dacă vreodată am să îți spun altceva, să nu mă crezi. Să nu mă auzi. Să nu dai voie nimănui să îți taie aripile și să îți spună că nu poți. Nici măcar mie! În trecut, să te întorci doar când vrei să fii copil din nou și să înalți zmee, să organizezi curse de melci, să alergi desculță, să îți amintești că totul este posibil: chiar și imposibilul! Desenam cu degetul pe lună! Să nu uiți asta! Orice e posibil!
 
(Jurnalul unei copilării. Eu și mama, ©Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Toamna aia a fost altfel. Stăteam doar acolo așa, mă uitam în depărtare și așteptam. Nu știam că sunt plecări care pleacă de tot. În minteam mea, cumva, oamenii mereu se întorceau. Am aflat însă că sunt plecări care ne rup. Ca și cum ne-am pierde o mână, un picior, o inimă, o bucată de suflet. Și am rămâne așa, ciuntiți de noi pentru totdeauna. Și de simțuri. Ele devin ogari care aleargă tot cerul și pământul, fără să mai găsească urma a ceva. Și totuși, noi așteptăm. De parcă toată viața asta devine o așteptare. O gară. Iar speranțele și oamenii sunt trenuri care din când în când, ne lasă semne de trecere. Sper doar, ca tot ce nu am mai găsit atunci, să nu fi risipit din prea multă tristețe. Văzând însă chipul Augustei, îmi dau seama că tot ce crezusem pierdut sau dureros, se transformase în timp în binecuvântări. Ți deși unele traume ale noastre ca mame-copii locuiesc încă în coșmarele noastre, eu nu i le-am dat și ei. Nici temerile. Nici prejudecățile în care am crescut eu și cu care am fost crescută. Din tristeți am făcut avioane cu motor care ajung la nori. Și iarăși, mi-am dat seama că toamna asta, chiar era altfel! Mi-am aninat speranța cea nouă de surâsul ei și l-am suflat spre cer, sus, sus, să se împlinească!

(Jurnalul unei copilării. Eu și mama – ©Ramona Sandrina)