18 septembrie, semnul meu de fericire

This slideshow requires JavaScript.

18 septembrie, va fi mereu cel mai dulce și magic semn de fericire în cartea vieții mele!

La mulți ani, Augusta!

La mulți ani, Augusta-Maria, mamei!

 

Câteva minute și trec într-o altă zi. Într-o zi, care mie mi-a schimbat existența total. Care m-a ajutat să devin cea mai bună versiune a mea și să îmi doresc să schimb lumea într-un loc mai bun.

Până în 18 septembrie, nici măcar nu știam că sunt atât de vulnerabilă și de puternică. Nu știam că am atâtea frici și că o simplă răceală mă poate face să îmi tremure genunchii. Că mă tem de o zi în care ea era șa grădi, Apoi la școală. Apoi în excursii. A fost teribilă prima despărțire de câteva ore. Am înțeles pentru prima dată dependenții. Dar sub o altă formă. Am înțeles că eu trebuie să îmi tratez dependența confecționându*i ei aripi cât mai largi, mai sănătoase, mai puternice, iar când eu dispar, ea să știe să le folosească corect, frumos, cu încredere. Când o lasă aripile, să știe să pună pasul și să continuie. Orice ar fi.

Când devii mamă, viața ta se schimbă în cel mai minunat mod posibil! Afli că iubirea înseamnă fericirea și binele celui de lângă tine, iar asta este fericirea ta deplină! A fost cu siguranță cea mai fericită „întâmplare” din viața mea. cea mai binecuvântată! Sunt privilegiată ca om, femeie și mamă să am copila aceasta care se potrivește perfect pe fiecare parte a mea…în interior cât și în exterior!

Am învățat să creștem împreună, să răzbim tot și toate și să transformăm drumul nostru în cea mai minunată călătorie!

La mulți ani, Augusta-Maria, mamei! Te iubesc nespus de mult! 🤗❤️

La mulți ani, Maria mea!

20180722_120445

Când îți dorești un copil, toți îngerii complotează la venirea lui. Și știi că îl naști pentru el, înainte de toate, dar faci din această călătorie, una magciă! Te bucuri de fiecare clipă petrecută alături, crești împreună cu el, ești recunoscător! Ți speri, ca viața lui să fie exact ceea ce trebuie să fie!

Îți mulțumesc pentru tot ceea ce mi-ai fost, Maria mamei! Pentru tot ceea ce îmi ești și îmi vei fi! Îți mulțumesc pentru că din toate femeile lumii, m-ai ales pe mine pentru a fi mama ta! Este un mare privilegiu, scumpa mea!

La mulți ani, copil bun și frumos! Te iubesc!

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama. – m-ai învățat că pot să călăresc dragoni

nu mă mai tem de balauri și zmei, de fiarele acelea sălbatice, mama,
cele de care povesteau cărțile, când tu le citeai,
iar eu mă ascundeam în brațele tale,
am crescut puțin și m-am împrietenit cu balaurii și zmeii,
cu leii, lupii,
ei nu ucid vise, mama,
oamenii, da!
tu nu mi-ai spus asta,
dar oamenii ucid oameni,
încă din placenta copilăriei,
le smulg aripile
și le spun că ei nu pot!

dar ei pot mama!
oamenii pot orice!

nu mă mai tem de dragoni, mama
tu m-ai învățat că pot să îi călăresc, să îi îmblânzesc, să îi ascult,
iar ei, uneori îmi ciugulesc gândurile din palmă.
nu m-ai învățat deloc să mă tem de oameni, mama!
de sus, ei sunt foarte mici,
dacă ar ști ei,
sunt doar niște puf de păpădie!

îți aminteai când îmi spuneai că pot zbura cu balonul meu
înconjurul lumii și a Universului?
atunci nu înțelegeam. acum am înțeles cum,
iar tu vei veni mereu cu mine, soarele tău,
în jurul căruia, gravitezi cu toată grija și iubirea ta!

ne vedem la mijlocul universului, pe steaua polară,
la o înghețată de fistic și ciocolată!

(m-ai învățat că pot să călăresc dragoni, Ramona Sandrina, Jurnalul unei copilării. Eu și mama)

©Jurnalul unei copilării. – Prima excursie, Micul Prinț și Vulpi

 

 

Era ziua aia în care știam că trebuie să te las și să pleci de lângă mine, deoarece pe lângă faptul că trebuia să înțeleg că te-am crescut să te descurci oricând, oricum, trebuia să învăț împreună cu tine, lecția încrederii.

Sigur că nu am dormit toată noaptea înaintea excursiei și în mintea mea se derulau mereu scene, dar le ștergeam cu buretele imaginației și le cream din nou, altfel. Îmi spuneam că tu nu ai păți aia, deoarece deși ești un copil, ai capacitatea de a diseca profund totul. Eu aș fi pățit însă, cu siguranță! Și am înțeles că proiectam în tine, toate fricile mele! Așa că, le-am rescris pe toate și au dispărut. Fricile mele, deveniseră toate, bucurii de mamă.

Dimineața, în drum spre gară, ți-am repetat toate regulile și ți-am dat telefonul. Ți-am promis că nu te voi suna decât de trei ori pe zi, iar în rest, aștept să mă suni tu dacă simți. Mi-ai zâmbit un mulțumesc și am știut că am spus ce trebuia. Mă uitam la tine cât de bucuroasă și emoționată erai. Era prima ta excursie la munte, cu colegii. Aveai 9 ani. Rucsacul acela părea imens, dar nu ți l-am luat să îl car eu. Vroiam să simți excursia aia, cu tot ce însemna ea. Nu și-am răpit nimic din pașii ce îi urmai rând pe rând, ca și cum ai fi văzut pe asfalt niște ghidaje fermecate și săreai șotron, ca să îți împlinești bucuria!

În gară, erau toți colegii, învățătoarea, părinți. Atâta fericire gălăgioasă. Ți-am făcut niște fotografii, de care te vei bucura când vei crește mai mare. Eu mereu până atunci. Ca de toate de când erai cât o Degețica. Amintirile acestea sunt șotronul meu. Râdeai, sclipeai, iar eu am înțeles că oricâte temeri ar avea un părinte, acestea se șterg în fața exuberanței. Îmi amintesc șuieratul trenului, tu în spatele ferestrei și apoi, liniștea. Liniștea aia, care până atunci eu nu o gustasem deloc. Nu știam ce înseamnă să mă întorc acasă, într-o casă fără tine. Fie și câteva zile.

Eşti plecată de două ore, şi de două ore, în afara unei cafele și a faptului că răsfoiesc ca o nebună fotografiile, nu știu altceva ce să fac. M-am uitat prin casă și am dat de Cindy Lou, păpușa cu care adormeai tu când aveai patru ani. O schimbaseși între timp. Tu. Dar eu nu. Dintre toate jucăriile tale, ea îmi dădea mereu sentimentul că totul e bine. Așa că am luat-o și am așeazt-o lângă monitor.

– Așa, Cindy Lou! Am rămas numai nouă două, acum! Tu și cu mine!

Mi-am amintit cum a apărut ea în viața ta. Din vitrina aceea a magazinului, unde stătea bățoasă și zâmbitoare, exact ca în desenele din Povestea Jucăriilor. Pe ea acolo o chema Jessie, dar noi i-am găsit alt nume. Cel al fetiței din Grinch, care vroia să creadă în magia Crăciunului și a bunătății.

Nu cu foarte mult timp în urmă, îți citisem Micul prinţ. Îți cumpărasem cartea aia de ziua ta. Pe lângă o rochiță de catifea, un avion teleghidat și un peștișor. Ai rămas vrăjită de poveste. Dintre toate personajele, preferaţii tăi erau Prințul şi vulpea. Nu-ţi plăceau, în schimb, baobabul, şarpele, aviatorul şi nici oamenii aceia goi şi înfumurați care rătăceau aşezaţi pe micuţele lor planete.

Mi-ai spus într-o zi că vrei un prinț. Așa, ne-am găsit în casă chiar cu Micul Prinț. Doar că, un șoricel năzdrăvan, îi rosese nasul când am fost la bunica și a rămas acolo. Zâmbesc.

– Hei, Cindy Lou, tu îți mai amintești de Prinț? Era mai cafeniu așa. Plușul ăla nu l-a prins deloc!

Apoi, mi-ai spus că vrei un vulpoi ca cel din carte.

– Vreau unul care să fie numai al meu, vreau să îl iubesc, să îl îngrijesc și să fim prieteni! Să vorbim de toate!

Și așa a apărut Bruno și Zuza. Nu aveam cum să îți refuz vulpea, care după multe trataive, am căzut de acord să fie un cățel. Cățel, care venise la pachet cu o pisică. Deci, într-un fel, vulpea ta a fost mai mult decât ne-am așteptat. Acum, îmi îndulcesc singurătatea asta de părinte parcă prins într-o pânză de paianjen. El doarme sub scaun, cu capul pe picioarele mele, iar Zuza, toarce puțin mai departe, lângă sobă.

Înainte de a ajunge coletul cu vulpea cățelo-pisică acasă, nu ai închis ochii toată noaptea. La fiecare jumătate de oră, mă băteai pe umăr și îmi spuneai:

– Haide să îi căutăm un nume! Nu pot să dorm! Ochii mei nu vor să se închidă și mă plimb mereu pe planetele alea! Ești mama mea și trebuie să mă ajuți!

– Sigur, sigur! Îți astup gurița aia super vorbitoare cu pupici, gâdil burtica, pap picioare, mânuțe, ah, uite ce delicioase degete!

– Mamiiii…și râzând, într-un final ai adormit. Și eu. Buștean. Nici nu am simțit când te-ai trezit.

Dimineața erai pe pragul casei, cu o felie de pâine cu unt în mână și cana de ceai. Cadoul nostru era ales deja. Adoptat. După ce am frunzărit mai multe magazine, am decis amândouă că era mai bine să adoptăm și să oferim un cămin unui cățel. Aveam sute de opțiuni și peste alte câteva sute de căței pe care trebuia să îi vedem.

Primul la care ne oprisem era Axe, un labrador ciocolatiu. Un bătrînel frumos, dar nu a fost să fie.

– Mami, nu este el vulpea mea! O să simt cu inima care e vulpea mea!

Și derulai pagină cu pagină, fotografie cu fotografie, cățel după cățel. Păreai aproape nepăsătoare, de parcă nici unul nu îți plăcea, deși, oftai la fiecare. Eu știu, că i-ai fi luat pe toți. Și eu.

Apoi, dintr-o dată, te-ai oprit. Îl văzuseși pe iubibilul nostru.  Blănița lui era deasă, scurtă și maro deschis. Părea o căprioară. Avea niște urechi mari asemeni unor antene, ochii închiși și o moacă care părea că râde. Am râs amândouă. Părea ca Yoda când medita.

– El e vulpea mea, mami! El este! Îl vreau!

Vulpea ta era mare deja. Un cățel aproape adult. Și nu avea codiță. Fusese abandonat în câmp și traumatizat. Cu alte cuvinte, vulpea ta era o vulpe care suferise de pe urma oamenilor răi care populau planetele alea despre care spuneai că nu îți plac. Știai tu de ce nu îți plac îngâmfații ăia. Și nici planetele.

Când am dat telefon la Asociație, au rămas uimiți că l-am ales tocmai pe el. Îţi aduci aminte chipul năucit al lor? Nu reuşea să priceapă cum de voiai să îl ai tocmai pe el, care pentru unii părea orice, numai câine nu. Pentru noi însă, era perfect!

Mi-ai spus:

– Am să îi spun, Bruno!

Dar îl strigai mereu Vulpi. Și el dădea din codița aia ciuntă, despărțea antenele și te lingea toată, toată. El este familia noastră. Vulpi! Noi suntem o familie mai altfel. Suntem două fete, un cățel vulpe și o pisică, sora cățelului.

M-am uitat la Cindy Lou. Avea capul lăsat într-o parte, de parcă ar fi adormit.

– Ai adormit și tu, Cindy Lou? Nici păpușile nu mai sunt ce erau!

Mă ridic să merg să îmi fac o cafea. Vulpi se uită lung și blând la mine.  Dă din coadă și te caută prin casă.

– Nu-i! îi spun eu. A plecat în excursie! Așa e, Bruno…e cam goală casa asta fără vorbăraia aia infinto-exuberanto-lălăitoare a ei!

Și telefonul sună. Toți sărim. Și Vulpi se uita la ecran. Îl pun pe difuzor:

– Ceau Vulpi! Ceau Zuzi! Te iubesc, mami! E așa frumos aici! Am fost cu caiacul, m-am legănat în liane, defapt erau niște funii foarte groase, dar ei spun că îs liane, cred ei că ne fraieresc…

Și uite așa, se aliniaseră planetele în inima mea. Se făcu liniște în toată vorbăria aia fără sfârșit.  Casa era din nou plină. Pentru prima dată, nu te-am întrerupt și te-am lăsat să vorbești într-una ca o moară stricată ce ești tu! Doar râdeam! Și Vulpi dădea din coadă. După vreo oră, mi-ai spus:

– Mulțumesc că ai încredere în mine, mami! Ești cea mai bună mămică! Defapt ești și destul de țăcănită, dar cea mai bună! Mi-ai dat drumul la aripi, cum i-am dat eu la Pițiguș. Îți amintești de Pițiguș, mami?

– Nuuu! Tocmai am uitat de Pițiguș! Dacă îmi amintesc, nu mai închizi telefonul până mâine!

Și ai râs. Am râs și eu pupând telefonul.

– Te iubesc, scumpa mamii! Te iubesc foarte mult! Să explorezi totul și să faci multe fotografii!
– Mama? Mi-e dor să te strâng în brațe! Știi, e prima noapte când nu o să îți simt mirosul. E foarte ciudat fără tine.
– Și mie îmi este dor, dar o să dorm cu perna ta în brațe!
– Și eu, cu eșarfa ta, mami! Și inimioara mea o să stea în brațe la inimioara ta!
– Noapte bună, Puiuța mea!
– Noapte bună, mami!

Apoi, după alte două zile, eram în gară. Trenul l-am văzut de departe. Vulpi dădea din coadă. Cred că îl vedea și el. Ai coborât val vârtej în brațe la mine, la Vulpi și cred că, vreo săptămână, ai vorbit fără să te oprești. Vulpi fugise deja sub nuc în grădină, Zuza era sub trandafiri, iar eu te tot fugăream și îți astupam gurița aia turuitoare. Și tu râdeai într-una!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama. – Ramona Sandrina Ilie)

 

– Alo! Aici copiii României! – Cine, mă? Hai închideți! Nu mai țineți linia ocupată!

112

 

Orice pagină ai deschide, oriunde te-ai întoarce, Alexandra te bântuie! Și este dreptul ei și crucea noastră! Pentru că ne amintește că toți am fost acolo când ea a suferit, când a fost violată, când a fost bătută, când a fost ucisă!

Dincă acționa, iar noi stăteam toți în jur, ca la un parastas macabru în care ea încă trăia, agoniza, iar noi așteptam să moară! Pasivi!

A trebuit să moară ea, ca să înviem noi!

Să ne revoltăm! Să punem mâna pe cuvinte, să ucidem cu ele în dreapta și în stânga, să presupunem, să demitem, să tăiem și să spânzurăm!

Degeaba! Da, degeaba înviem dacă spiritul ne este tot acolo în mormintele comunismului sau poate chiar mai departe în alte vremuri. Degeaba ne revoltăm, dacă nu ne asumăm!

Degeaba spunem: Poliția este vinovată! Sistemul este vinovat! Corupția este vinovată! Incompetența! Politica!

Unde este liantul care le ține, care le ajută să existe, care le susține prin impozite, taxe, cel căruia aceste instrumente îi servesc? Românul! Românii! Unde sunt în această ecuație? Eu, tu, el, ea, voi, noi!?

Să înțeleg că noi nu suntem vinovați? Că și noi suntem tot parte din același sistem unde se caută mereu țapi ispășitori și se dă vina doar pe alții?

Dar noi, unde am fost în cei 30 de ani după lovitura de stat? Nu noi populăm România? Noi nu vedem corupția? Nu am luat-o la cunoștință? Nici incompetența? Nici insolența crasă? Noi nu am văzut când dădeau alocații mai mari deținuților decât copiilor? Când fabricau legi? Când ei stăteau în palate și noi în locuințe mici pentru care plătim însă impozite mari și stăm acolo înglodați în rate, griji, probleme? Când ei ucideau pe treceri de pietoni, iar apoi, fără nici o penalizare, mustrare, urcau în parlament și votau sau îi lăsau pe colegii să voteze în locul lor? Când copiii lor furau miliarde și nu erau taxați, iar băbuțele care vând pătrunjel sunt luate pe sus, înjosite și tratate ca ultimii infractori?

Când bunicilor, părinților, vecinilor, românilor noștri amărâți le dădeau pensii de subzistență, iar lor își dădeau pensii peste pensii?

Ba le-am văzut, dar am fost complici în acest haos în care am preferat mereu să stăm cuminți, pasivi, să nu ne implicăm, să nu ne revoltăm, să îi lăsăm să distrugă tot ce a ținut de patrimoniul țării, economie, educație, resurse naturale, păduri, sănătate.

Ce mare lucru? Că doar nu de la noi furau, nu? Ba exact de la noi furau și de la viitorul copiilor noștri!

Și ce am făcut noi Românii? Am fost 30 de ani operatorii ăia de la 112! Am spus copiilor noștri și viitorului lor: Nu mai țineți linia ocupată!

– Alo! Aici copiii României!

– Cine, mă? Hai închideți! Nu mai țineți linia ocupată!

Așa văd eu de aici din durerea mea lucidă situația. Sistemul trebuie resetat, dar trebuie să începem cu noi, cu fiecare în parte și trebuie să o facem responsabili pentru prezentul acesta și viitorul în care copiii noștri vor popula acest spațiu!

Trebuie să decidem: ei sau copiii noștri?!

La Alexandra nu am reacționat. Am privit-o toți pasivi cum se chinuie, agonizează și moare. Nu i-am fost nimic în viață. Doar după moarte. Lumânări de priveghi!

Măcar la toți ceilalți copii ai noștri care încă trăiesc, care încă speră, care încă au aripi,  haideți să nu ne mai uităm fără să facem ceva, în timp ce acest Stat de Drept Dincă, ne sechestrează visele, ne violează drepturile și ne ucide viitorul!

***

Orice pagină ai deschide, oriunde te-ai întoarce, Alexandra te bântuie! Și este dreptul ei și crucea noastră!

– Alo?! Aici Alexandra!
– Bună, Alexandra! Aici este România!

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

mothers-love-laurie-hein

Peste tot în jur era nisip alb și fin. Pescăruși și vrăbiuțe se auzeau departe în nori când închideam ochii. Gleznele îmi erau scufundate în mare, iar ea, din când în când le uda, îmbrăcându-le în nisip fin și umed. Ce senzație plăcută. Să stai pe spate în nisip și să dispară dintr-o dată toate grijile. Augusta mă ținea de mână și lingea pe o înghețată pe care din când în când mi-o apropia și mie de buze.

– Dă și tu o limbă mami! Este din căpșuni și e acrișoară așa cum îți place ție!

Am început să râd. Avea o voce atât de copilăroasă așa. O copilărie cuminte și veselă. Îmi place să o aud vorbind într-una în jurul meu. Simt că îmi umple lumea de sunete și culoare. O bucură toate și tot. Se ridică și aleargă în jurul meu, îmi îngroapă picioarele în nisip. Și râde! Cred că este cel mai curat râset pe care l-am auzit vreodată. Vindecător. M-a vindecat mereu de orice în viață: temeri, griji, neputințe! Mi-a dat aripi și mi-a hrănit sufletul cu laptele și mierea copilăriei.

– Mami, marea asta este despre noi! Îți amintești de noi două la mare prima dată! Îți amintești cum spuneai: Dacă tu ești pasăre, sunt și eu!

– Sunt orice pentru tine! Pasăre, cer, nori! Zburăm împreună într-o aripă! Nimic nu ne oprește!

– Mami, cu tine nu mi-e dor niciodată de casă! știi de ce?

– De ce, Augu!?

– Tu ești casa mea! oiunde mergem, aduci tot ce îmi este familiar, aproape! Nu știu cum faci, dar mi-e bine!

– Te iubesc, Puiuța mamei!

– Și eu te iubesc, mami! Sunt foarte fericită! Am fost în atât de multe locuri împreună! Am văzut țări, oameni, piramide, temple, Nilul. Îți amintești când spuneai că într-o zi curtea pe care o exploram va deveni un univers, iar eu o să călătoresc prin el? Cred că asta e curtea aia!

– Unde vrei să mai întindem granițele acestei lumi, Augu?

– În Japonia și în Africa unde îți place ție. Aș mai vrea să vedem jungla, gorilele, leii!

– O să facem o curte magică! Da aici nu e Africa?

– Așa spun ei, că Egiptul e în Africa, dar eu cred că e mai mult în Orient. Cumva, e la graniță. Nu văd Egiptul în Africa deloc, mami! și râde iar.

– Nici eu, Augu! Și da, vreau să văd gorilele. E visul meu! Să văd Botswana! Apoi vreau să merg în Brazilia să văd papagalii, Augu! Pe Blue! Mi-ar fi plăcut să fiu un ecologist pe acolo într-o altă viață!

– Tu ești și în asta! Aperi balenele, delfinii, elefanții, toate păsările! Te bați cu toți pentru pisici și căței! Îți amintești când i-ai dat cu umbrela în cap la omul ăla care a dat cu piciorul în pisică?

Am început să râdem amândouă. Între timp, lingeam una eu, una tu din înghețată și număram nori. Numai că nu prea erau. Nici pe cer, nici în suflet. Cred că așa arată liniștea. Pe malul mării, lingând înghețată cu copila ta, vorbind despre călătorii și stând cu picioarele în apă.

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona-Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Prima întâlnire cu marea

eaed1b6e7260e733783f53c4ff84b289

Îmi amintesc când am mers prima oară cu trenul spre mare. Nici măcar nu îmi închipuiam cum arată marea. În mintea mea, era o apă puțin mai mare decât piscina aia roz pe care ai cumpărat-o pentru mine și ai pus-o în curte sub umbrarul de vie.

Stăteam doar acolo, în cuibul brațelor tale și mă miram pe fereastră. Trenul îmi descoperea tot felul de lumi. Sate, orașe, pârâuri și munți. Era atât de frumos cum alergau parcă după noi. Ca și porumbul ăla care alerga după tren când mergeam la bunica în Adjud. Și munții Vrancei.

Noaptea însă m-a fascinat. Erau atâtea lumini, atâtea culori. Mi-ai spus că așa transformă orașele luminile în licurici. Apoi, am început să mă fâstâcesc. Nu mai apărea marea. A apărut la un moment dat ceva ca o mare. Adică, mie, așa mi se părea. Mi-ai spus că e doar un lac uriaș. Atunci am început să înțeleg că marea trebuie să fie mare. Tu îmi explicai mama, dar mintea mea de om micuț, vedea totul la mărimea mea.

Îți amintești, mami? Ca și cu orizontul! Tu îmi spuneai că cerul merge mai departe, că se întinde peste tot pământul și mai departe, iar eu am zis: Ba nu! Uite, la linia aia e ca un fermoar care se închide! Ai râs. Am râs și eu. De atunci, spuneai linia fermoarului.

M-ai văzut că eram neliniștită și puțin plictisită. Mereu vezi totul mami. Mi-ai spus că marea nu ne-a păclit, doar că e puțin mai departe. Am respirat adânc. Îmi ghiciseși teama. M-am liniștit. Mi-ai spus să desenăm. Cum, fără creioane? M-am gândit eu. Uitam cum desenam acasă pe toate ferestrele. Ai spus că facem o magie! Ai zâmbit și ai aburit fereastra, iar apoi, am desenat împreună până am adormit.

Dimineața, am ajuns la Constanța. Am mers la Andreea, iar tu nici nu ai vrut să te odihnești. Ai pus într-o geantă de plajă pătura, colacul, jucărioare, mâncare și am plecat. Ne-am luat înghețată polar pe drum și o păpai de pe năsucul meu. Iar eu râdeam. Tu spuneai că râdeam a fericirea ta și a senin. Atunci am înțeles, că și tu râdeai a fericirea mea. Că mă bucuram la inimioară când te auzeam râzând.

Am mers pe strada Mircea cel Bătrân și tu mi-ai povestit și istorie. Ridicai de un băț în sus în loc de sabie, iar călăreții erau mașinile alea furioase care claxonau mereu. Mi-ai spus că ei erau spahii lui Baiazid.

Când am ajuns la blocul Mircea, eu am crezut că e un hotel. Tu mi-ai spus că e un binoclu uriaș prin care privesc zeii mării înspre pământ. Și am râs amândouă când ai spus că oamenii de la balcoane erau niște spiriduși de fapt. Când unul din ei ne-a făcut cu mâna am exclamat: „Uite mami, spiridușul ne face cu mâna!”. Am fost așa fericită.

Am coborât spre locul acela de panoramă și înainte de a ajunge mi-ai pus mâna la ochi. Am auzit pentru prima oară un pescăruș. Și valurile. Departe. Simțeam un miros ciudat pe care nu îl înțelegeam. Când am ajuns la balcoanele de pe esplanadă, mi-ai dat drumul la ochi.

Niciodată nu am văzut ceva mai frumos, mami. Mi-a venit să plâng, dar în schimb am râs mult, mult, am gesticulat și am țopăit, iar tu ai țopăit cu mine și m-ai luat în brațe. Și spiridușul de la balcon râdea. Mi-ai pupat mânuța, inimioara și ai alergat repede cu mine până la scări. Nici nu știu cum le-am coborât. În zbor, mami!

Și am ajuns la nisip. Ne-am descălțat și m-ai lăsat să fug. Îmi amintesc că frigea și sclipea. Am vrut chiar să-l gust. Mi-ai dat voie râzând. dar mi-ai spus că doar pe vârful limbii că scrâșnește! Apoi, am văzut scoici. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Le-am cules pe toate în drum către locul unde trebuia să ne oprim. Nu mai aveam loc unde să le pun.

Apoi, am ajuns la țărmul mării. Și am auzit valurile de aproape. Și pescărușii umblau pe lângă noi. Mi-am amintit de toate cărțile de povești. Aveam impresia că toate, toate s-au scris de acolo.

Ai aruncat totul într-un loc. Nu ai întins pătura, deoarece știai că sunt nerăbdătoare să intrăm în mare. Ai rugat doar o doamnă să aibă grijă și de lucrușoarele noastre, apoi, m-ai luat de mână, m-ai privit în ochi, ai zâmbit larg și m-ai întrebat:

– Ești pregătită, Augu?

– Nu știu, mami! Am mulți fluturi de emoții în stomac!

– Roiuri?

– Da!

– E bine, Gărgărița mamei, e bine! Te vor ajuta să zbori mai repede către valuri! 1, 2…

și ai început să fugi cu mine de mână înainte de 3.

– Ai plecat înainte de 3!

– Și nu e mai frumos așa? Am scurtat drumul! Haide să ne panicăm! Aaaaaa! Aaaaaa!

– Aaaaaa! Aaaaaaaaa!

Nu îmi amintesc decât apa aia sărată, peștișorii care îmi treceau pe lângă picioare. Și meduzele. Am luat multe în mână. Nu m-au pișcat. Dar atunci, când am intrat amândouă în mare am înțeles și de ce nu are cerul fermoar. Și că tu ești răsăritul, pescărușii și marea mea. Și toate emoțiile mele de copil.

Am râs, ne-am bălăcit ca doi copii și am stat până noaptea târziu. Am mâncat porumb fiert, cornuri cu ciocolată, înghețată, hamsii, am gustat din spuma ta de la bere și tu din spuma mea de la smoothiul meu de căpșuni. Am stat acolo pe plajă până noaptea. M-ai învelit în prosop și am adormit.

Am înțeles atunci că marea nu va fi niciodată la fel, decât cu tine. Și mereu de atunci suntem la mare. Ne-am mutat acolo, aproape de ea. la câțiva pași de malul ei. Pentru că știai cât de mult m-am îndrăgostit de ea, iar tu, te-ai îndrăgostit de îndrăgosteala mea! Niciodată însă, din toate zilele de la mare, nu am să uit această primă zi, la mare cu tine. Atunci a dispărut fermoarul de la cer și am înțeles infinitul!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

peter pan

 

În toată această alergătură prin viață, mă așez uneori pe fereastra sufletului și privesc departe, pe vremea când toate erau simple și firești. Trag aer adânc în sânge, ca să pot să mai am de-o bătaie de inimă și încă una și încă una! Să pot! Îmi amintesc că pe vremea aia, îmi era ușor să zbor. Nu era zi să nu merg în Țara de Nicăieri, să îmblânzesc sirenele, să mă lupt cu pirații. M-au învins într-o zi. Nu știu exact când. Totuși, uneori, găsesc în mine forța de a mă lupta cu ei. Îmi pun un coif, îmi leg o maramă pe umeri, îmi confecționez o sabie din ramura unui copac și nimeni nu îmi stă în cale. Zbor deasupra apelor, mărilor, oceanelor, le culeg și în razele soarelui, un curcubeu timid crește din căușul palmelor mele. Îl dau mai departe. Să răsară zilelor ploioase. Când obosesc, când nu am răspunsuri, când simt că uneori să fii adult este prea greu, mă joc de-a Peter Pan. Augusta e Clopoțica. Eu sunt Wendy.

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona Sandrina)