Școala ar trebui să pună aripi

67331678_2291157537646601_862212167821164544_n

Școala ar trebui să fie gândită ca o instituție care crește oameni mari, adulți echilibrați și nu tineri extenuați de informații pe care nu le știu folosi sau care nu își au utilitatea practică în viața de zi cu zi! Școala ar trebui să pună aripi, nu să abandoneze destine! Școala ar trebui să dezvolte aptitudini, nu să înhibe personalitatea! – Ramona Sandrina

Faceţi-vă drept prioritate fericirea copilului şi nu căutaţi scuze să îl abandonaţi

44351700_273516543294231_279380591743336448_n

Îmi amintesc că m-a întrebat odată o doamnă, pe care o cunoşteam mai demult şi care întâmplător, deoarece altfel, nu îmi explic faptul că lucrează în învăţământ, de ce nu o las pe Augusta în ţară, la bunici, să continuie şcoala, să aibă stabilitate şi o iau cu mine peste tot? Evident, prima reacţie a fost să zâmbesc, să oftez greu, apoi să ridic din sprâncene, privind-o până în suflet. Să văd totuşi dacă găsesc acolo ceva palpabil pentru întrebarea aceasta fără pic de moralitate, evident.

Răspunsul meu a fost simplu:

“Stabilitatea esenţială a unui copil, doamna directoare şi profesor, este cea psihică şi sufletească! Fără aceste ingrediente, nici o altă stabilitate, nici măcar cea educaţională, nu se poate realiza. Iar stabilitatea unui copil, este cu mama sa! Chiar dacă ar fi să întrerupă şcoala. Şcoala este o instituţie, stimată doamnă! Pe mine mă interesează educaţia ei, mai mult decât orice instituţie!”.

Cu alte cuvinte, vă spun tuturor, că este mult mai important ca un copil să aibă echilibru emoţional, psihologic, mental, decât orice altceva. Când copilul este echilibrat, când are capacitatea de a filtra informaţiile, de a se folosi de ele este mult mai bine, decât când vă flutură în faţă un carnet de note, o diplomă sau merge la o şcoală. Şcoala se poate întrerupe, relua, schimba, dar cu sănătatea şi echilibrul unui copil, nu ne putem permite să ne jucăm, ca şi când, mintea lui ar fi o cutiuţă, pe care o închidem şi o deschidem, răpindu-i de fapt ce este mai esenţial pentru el: familia şi căldura unui cămin!

Mie îmi este clar că unui copil îi poţi lua multe, îl poţi debarasa de multe, dar când îi iei mama i-ai tăiat aripile şi l-ai aruncat într-un hău în care va încerca mereu să caute răspunsuri pe tot parcusrul vieţii sale de copil, adolescent, adult şi bătrân!

Nu vă smulgeţi copiii de lângă voi căutând tot felul de scuze, ci faceţi-vă drept prioritate fericirea lui! Nu există sfaturi când vine vorba despre copilul tău! Asumă-ţi că eşti părinte şi dăruieşte-i stabilitatea a tot ce derivă din această binecuvântare!

Vă amintiţi cum era copilăria?

711d163164c77bc7abf51ab228f203c2

Vă amintiţi cum era copilăria? O altă lume! Un tărâm nestrăbătut încă de paşii noştri firavi, dar îndrăzneţi care nu se temeau de nimic! O lume pe care nu o cunoşteam, străină, dar pe care o exploram de dimineaţa până seara, uneori şi în vis. Un tărâm neumblat, cu mări nestrăbătute, cu ceruri pe care navigau visele noastre de copil în corăbii mari de piraţi, cu pânze care se umflau în bătaia stelelor. Noi nu zburam cu vântul ci cu gândul! Copilăria era o lume cu oameni nenăscuţi încă în gândurile noastre, în joaca noastră, în viaţa noastră. Noi îi năşteam, pe rând, când înţelegeam rostul lor în lumea aceea fascinantă şi mare, ca o lună noaptea, care coboară prea mult spre pământ şi ne miră, transformând totul într-o magie atât de firească.
 
Vă amintiţi cum după ce mai făceam un pas, se mai năştea o luptă cu un dragon, cu o vrăjitoare, cu un căpcăun care mai tam-nesam ieşeau din cărţi să ne coloreze zilele şi câteodată, mai cuceream un castel, un prieten, un deal pe care agăţam steagul sau o vale unde ne aruncam undiţa să prindem peştişorul auriu. Toate ne vorbeau pe limba noastră în copilăreşte pe atunci. Înţelegeam albinele, furnicile, norii, vântul, peştii, apele. Toţi vorbeau limba noastră şi era minunat să îi putem auzi!
 
Vă amintiţi? 🙂

Noul trend: Life Coach – Pe naiba!

43788533_2397288990286416_5058822539489312768_n

În ultima vreme, citesc tot felul de articole, dau peste tot felul de pagini, care mai de care mai personale, mai publice, mai obscure, mai pline de notorietate, unde, anumite persoane ne învață cum să mâncăm, cum să trăim, cum să ne educăm copiii, cum să îi ștergem la fund, cum să facem sex și mai nou, putem avea chiar și trainer de viață. Na, belea!

Bănuiesc că e o chestiune foarte serioasă. Adică, să îți asumi că poți antrena pe cineva să trăiască o chestiune apărută așa, cumva din senin (ce e drept cam la 9 luni de zile) fără manual de utilizare, extrem de personală, care ar trebui să fie experimentată, dată cu capul, încercată cu degetul, sufletul, cât mai intim posibil de fiecare, mi se pare ceva…wow!

Eu o dau în bară și cu viața mea! În cel mai serios sau dezastruos mod posibil! Și de câte ori. Dau în bară, mă ridic, repar, dau iar în bară și uite așa, învăț! Nu mi-aș permite foc să dau sfaturi, să liniez ghidaje, să trasez poteci pentru alții. Prea sunt ocupată să îmi repar viața mea și să o trăiesc. Așa cum e ea.  Pentru că viața este despre a trăi, este despre unicitate, despre tine!

Și uite așa, mai mirându-mă, mai tăcând să nu fac pagubă, sorb mai lung din cafea și îmi amintesc de bunica, cum spunea ea râzând că toți se pricep să dea sfaturi altora numa cu ei înșiși e mai greu, că de aia și medicul din sat a murit de cancer la plămâni, iar el spunea tuturor să nu mai fumeze.

Cam așa și cu păpădiile astea apărute de niciunde peste noapte, care ne spun că inima e în stânga, că aparatul genital există să îl folosim, că ăia micii și gălăgioșii trebuie neaparat „einsteinizați” și că noi suntem făcuți să circulăm pe dreapta! Ba unii, ne pun și semne de circulație cu: ai grijă, numai pe aici, pe acolo e cel mai ușor pentru că au mai fost alții… Da! Și funcționează! De asta, majoritatea sunt ca trași la xerox. Roboțeii secolului! Ștanțați mai trebuie și totul este perfect!

Nu că m-aș pricepe eu foarte bine la treaba asta cu trăitul, dar mă străduiesc să o fac în felul meu. Adică, dacă e să o dau în bară, să pot scrie pe bara aia mare: EU! Să mă uit la ea când o mai întâlnesc și chiar dacă e să repet, măcar să fie original cucuiul și lecția! Dacă e să greșesc, măcar să nu ridic degetul la mama, la tata, la sistemul de învățământ, la guvernanți, la nenea din tramvai. Nop! Să mă uit în oglindă la mine și să zic: “Ramo, ai făcut-o lată! Da latăăăăăăă!”. Și să știu! Să știu că pot să o fac și bine. Că soluțiile sunt la mine, nu la nenea sau tanti Life-Coach! Sau la revistele cu sfaturi despre cum e să o dai în bară și să îi judeci pe ăia din jur ba că părinții, ba că profesorii, ba că bărbatu-tău are amantă, ba că vecina e divorțată, ba că Universul conspiră și tu ești perfect/ă!

Pe naiba! Orice mi se întâmplă are un scop și mai ales are o cauză. Care ține și de mine. Indiferent despre ce ar fi vorba. Și uite așa, mai învăț singură, să dau cu capul, să mă ridic, să îndrept un umăr, un pas, o coloană vertebrală, o viață. A mea!

Dintre toate, faza cu ăia micii și răi, egoiști, violenți, excentrici, cu ADHD, nesociali, depresivi sau introvertiți, mă scoate cel mai tare din zona mea Zen! (E la mare fâs să spui asta!)

Adică avem nevoie să citim cărți, să mergem la psiholog, să facem cursuri de parenting să înțelegem că problema e la noi în cea mai mare măsură? Că punem pe primul plan absolut orice în viață și ne dezicem de ei? Că alegem profesia 24 din 24 de ore și îi tratăm ca la medic când venim acasă? Că să alăptăm nu e în trend, că să îl pupăm pe gură e cu bacterii sau pervers, că să îl îmbrățișăm este prea apropiat!!!! Măi să fie! Un Mea Culpa ceva, totuși? Hă? Nu…că nu dă bine la ăia micii.

Când e vorba de copilul meu, nici nu îndrăznesc să mă gândesc că ar trebui să îl cresc din articole de parenting sau cărți. Unde e relația noastră atunci? Unde e chestia aia care leagă, care uneori îți scoate păr alb și te face să arați ca și când ai fi tras marijuana o săptămână, iar alteori te face să te vezi invincibil și frumos?!

Are 11 ani, am alăptat-o 3 ani, e sănătoasă tun, nu a luat veci antibiotic, are IQ peste medie, e pupată peste tot și pe toate părțile, o alint și o gâdil și mă joc cu ea tot ce vrea ea, mi se fâlfâie dacă alții râd când eu la mare fac castele de nisip, sau când umblu desculță în parc. Îmi fac timp să îi citesc povești, să vorbim despre viață, despre treaba cu prieteniile, cu oceanele, cu piramidele și uneori, iau lecții. Da știți cum? De îmi sar fulgii!

Apoi, mergând pe firul epic al problemei în cauză dezbătută acilea, dacă mă luam după alții, ar fi trebuit să merg la toate cursurile de dezvoltare personală să învăț despre mine și despre cum pot fi o variantă mai bună a mea ca să nu cumva să devin o ratată pierdută prin puzderia de oameni. Iaca nu sunt! Și chiar dacă uneori mă amestec cu ei, fizica funcționează de minune și uneori e ca la faza aia cu uleiul și apa. Mai intru și la fund ca pietroaiele și caut prin scoicile din Groapa Marianelor, unde nici naiba nu mă vede și nu mă știe și nu pot face diferența cu nimic, dar mai ies și la lumină și zici că sunt pe Aleea Starurilor, mai, mai că aștept să mi se bată numele pe ceva piatră – ca la Săpânța! Dar, nu mă las și cred în mine și în puterea lui a reveni oricât de greu îmi este!

Știți că și “Churchill a rămas repetent în clasa a şasea și a pierdut toate competițiile electorale pentru funcții publice până când, la vârsta de 62 de ani, a devenit prim-ministru. Toată lumea zicea că e un ratat. Nu cred să fi fost traineri de viață și oameni cu dezvoltarea personală pe atunci care să îi fi zis lui Churchill peunde și cum să o ia prin viața lui cu deciziile și perseverența.

Thomas Edison era considerat de către profesorii săi “prea prost pentru a învăța ceva”. A fost concediat de la primele două locuri de muncă pentru ca era “neproductiv”.

Ca inventator, a avut 1.000 de încercări nereuşite până să inventeze becul.

Când un reporter l-a întrebat “Cum v-aţi simţit eșuând de 1.000 de ori?”, Edison a răspuns:

“Nu am eșuat de 1000 de ori, ci becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi”.

 nu? Cât de simplu este să nu te dai bătut și să privești viața din altă perspectivă. A ta! Că dacă tot e la ora de dat sfaturi, cred eu că cei mai buni Life-Coach și Psihologi ai propriei vieți, suntem noi înșine. Sigur, când ne simțim depășiți este bine să apelăm la ajutorul celor din jur sau a celor în măsură și pregătiți să ne ajute, dar în rest, ar trebui să învățăm să fim independenți și să avem mai multă încredere în noi!

Greșim, greșim, dar și la îndreptat ne pricepem, așa că, nu e mare scofală să trăim propria viață și propriile alegeri! Se aplică pilula roșie sau albastră din Matrix. Și somnul e un fel de a nu fi decât o existență. Drept este, că pe mulți îi convinge. Că e mai simplu!

Ciudat cum am devenit o societate din ce în ce mai scindată, mai manipulantă, mai naivă, iar asta, disproporțional cu informația pe care o putem accesa oricând, de oriunde și la orice oră!

“C’așai în tenis!”

Toți vrem să avem copii perfecți și să fim părinți perfecți

14222349_1466407266707931_5596171125520584735_n

Toți vrem să avem copii perfecți și să fim părinți perfecți. Ei bine, eu vă spun că e ceva foarte greșit în a ne dori asta. Perfecțiunea nu e bună! Perfecțiunea nu duce nicăieri! Ca să aveți copii echilibrați, care se pot descurca în viață și când voi nu sunteți acolo, doriți-vă ca ei să greșească, să cadă, să fie dezamăgiți, să cunoască eșecuri. Doar așa se pot clădi din interior către exterior și pot crește frumos. Ei trebuie să înțeleagă că viața este asemeni unui drum nu mereu asfaltat ca în palmă. Uneori are gropi, uneori e plin de pietre și roci, alteori este întrerupt, alteori este blocat, dar în toate situațiile, soluția este la noi! La ei! Copiii trebuiesc responsabilizați, trebuiesc învățați că pot avea dacă și ei depun un efort pentru a avea. Copiii trebuie să înțeleagă viața fără să le lezați personalitatea și caracterul! Nu îi modelați să semene cu voi! Modelați-i să semene cu ei și să se bucure în pielea lor! Și indiferent ce veți face, fiți alături de ei, dirijați-i, nu îi certați, ascultați-i cu răbdare, nu le spuneți că nu se poate, că ei nu pot, arătați-le alternativele și dați-le voie să aleagă, iar dacă o dau în bară fiți acolo ca un prieten, nu ca un superior care spune “Ți-am spus eu!”. Și ei șiu că pot greși, dar în firea lor tânără există curiozitatea. Vor să descopere, vor să încerce pe pielea lor și au capacitatea să își asume asta! Dar, trebuie lăsați! Dacă nu ești în preajma lui când are nevoie, dacă nu îl educi la timp, dacă nu îi oferi dragoste, nu aștepta de la copil să crească sănătos și echilibrat! Cu cât îi vom fi mai departe, cu atât va crește cu un handicap de iubire mai profund! Fii lângă el, educă-i inima cu iubire și vei avea un adult responsabil, sensibil, dar puternic și echilibrat!

Adevărul este că animăluțele ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem…

Oare câți dintre noi nu ne-am dorit un cățel sau o pisică în copilărie? Și chiar și după ce creștem oameni mari ^_^ ! Câți nu simțim compasiune privindu-i printre oameni, pierduți, căutând mereu ceva?! Toți știm că locul lor nu e acolo. Nici o pisică și nici un cățel nu merită să trăiască singur, naufragiați printre suflete și mai singure, abandonați sau exilați din locul care odată le-a fost cămin. Uităm tot mai des să fim buni. Ne revoltăm pe ei fără nici o noimă. Îi judecăm pentru că sunt purtători de boli, pentru că sunt murdari, pentru că ne latră sau ne mușcă, pentru că ne sâsâie sau ne zgârâie. O fac de teamă! Teama de a mai iubi și a se mai lăsa iubiți. Indiferent cum sunt ei, noi suntem mai bolnavi ca ei. Noi suferim de boli mult mai grave. De lipsa iubirii. De lipsa compasiunii. De lipsa înțelegerii. Suntem deficitari în tot și toate.

Mulți dintre noi iubim sau am iubit suflețelele cu blăniță de la distanță. De parcă ar fi fost o boală care se poate lua. Unii am fost speriați de cei care ne-au învățat că un animăluț înseamnă boală și microbi, păr inhalat. Alții, am fost speriați de responsabilitate.

Adevărul este că aceste suflețele nu cer mult, dar oferă înmiit. Ei trebuiesc doar iubiți, dar au capacitatea uluitoare de a vindeca. Ei ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem. Ne vindecă prin iubire constantă și loialitate!

Cândva, de ziua fetiței mele, am adoptat două suflete. Un cățel și o pisică. Pisica nu mai este. Acesta este singurul lor defect. Că ne părăsesc înainte de vreme uneori. Din păcate, pe Bruno nu am reușit să îl aducem în Egipt. Dar i-am găsit o casă, cu grădină mare și îl sunăm constant. Uneori îl vedem pe video. Și îi vorbim. Câtă bucurie pe el. Zâmbește larg și dă din codița lui tăiată de niște oameni care au socotit că sunt deasupra a tot și toate. Latră și ne povestește câte în lună și stele. Uneori, doar se uită lung. Și știu! Că simte ce simțim și noi. Un dor lung, sfâșietor și rece, asemeni unei lame de cuțit care ne răscolește. Oftează! Asta doare cel mai tare. Și uneori visăm că ne întoarcem acasă, că avem și noi o casă, cu grădină și curte, iar Bruno va fi acolo și vom crește și îmbătrâni împreună. Așa cum ne-am promis.

Când am adoptat aceste două suflete, am făcut-o deoarece nu aș fi avut cum să îi spun altfel fetei mele să iubească și să respecte viața sub toate formele ei, decât făcându-i cunoștință cu responsabilitatea, prietenia și iubirea unui astfel de exemplu!

Nu poți să înveți copilul să iubească animalele arătându-i animăluțele comunitare, copiii abandonați sau bătrânii singuri. Trebuie să cunoască de aproape toate aceste aspecte și forme de iubire. Să se confrunte cu ele și să ajungă să le iubească, să le îngrijească, să simtă caritabilitatea și să le protejeze!

Cea mai ușoară formă de iubire este cea văzută, dar cea mai înălțătoare formă a ei este când te implici și o simți!

Pentru că suntem iubite și deoarece ne-a simțit dorul de acasă, soțul meu a vrut să ne aline tristețea. Cum a simțit el cu sufletul ăla al lui frumos și luminos. Și, într-o zi de noiembrie, a venit acasă cu un pufulete gri care nu știa nici să miorlăie, nici să mănânce ^_^. Era micuț de încăpea în palmă când Augusta și eu l-am primit cadou. Avea cei mai frumoși ochi albaștri, un corp mic cât o nucă și un cap mare cât un alien ^_^. Era numai blăniță tot. Și lipici! Ca un super glue cu suflet. Nu îi găseam un nume potrivit deloc. Apoi, am spus că fiind un pisoi egiptean, merită un nume de aici. Și i-am spus Anubis. Acum, îmi dau seama că nu e întămplător. Este un motan Maine Coon, deosebit de inteligent, care iubește familia și când are chef, umple casa de râsete. Nici nu știu când a crescut atât de mare. Știu doar că ne este cald în suflet cu el și prin el! Mereu!

Când soțul meu a venit acasă de la spital, deoarece am socotit să facă tratamentul chimio acasă, Anubis s-a așezat lângă el pe pat. L-a lins și a plâns în femul lui pisicesc. S-a băgat sub palma lui Nassif și i-a ridicat-o, apoi s-a alintat ca un copil fericit că tati e acolo. Când Nassi doarme adânc, Anubis sare pe pat și se apropie de nasul și gura lui. Să se convingă că tati respiră. Apoi se întinde lângă el. Și îl privește lung și îndelung. Pe noi sare, doarme pe noi, se joacă, ne mai dă câte o lăbuță, dar pe el niciodată de când este bolnav. Pentru că știe!

Anubis este mai mult decât un motănel. Mai mult decât un animal de companie. De fapt, nici nu îl privim ca pe un animal. El este parte din familie. Un altfel de mebru al familiei noastre, iar noi ne bucurăm că avem acest privilegiu.
Iubiți animăluțele de aproape și nu de la distanță și veți vedea câte se pot schimba în viața voastră…

Toamna ca o stare…

936c2a8581df5f1c918281b247363e35

Dintre toate anotimpurile, toamna îmi amintește cel mai frumos despre schimbări și începuturi frumoase, despre copilăria desculță cu miresme de bunici și casă bătrânească, de grădină plină de culori și sunete. Toamna este culoarea nostalgiei, a amintirilor cu miresme de gutui proaspete din ferestre, a cerului brăzdat de păsări care își iau la revedere pictând cerul cu forme. Este anotimpul în care viața mi-a făcut cel mai frumos cadou. Pe fiica mea, Augusta. Era atât de mică și de fragilă, cu degețele mici, mici, cu ochi negri și adânci, dar calzi precum mierea răsăriturilor de toamnă. A umplut Universul cu viață, iar viața mea cu sens. Nu am cum să iubesc alt anotimp cu recunoștința și profunzimea cu care iubesc toamna. Toamna este iremediabilă și irevocabilă în inima mea…precum iubirea mea față de Puiuța mea. Când privesc frunzele fragile care dau să se desprindă, mă gândesc la experiențele frumoase și la drumurile pe care ea le va încerca și știu că toate vor fi frumoase asemeni unui zbor către un infinit de posibilități! Și mi-e bine în suflet. Și cald. Îmi este acasă!

Vreți copii fericiți? Responsabilizați-i cu iubire!

 

Când devenim părinți, majoritatea ne întrebăm cum putem fi părinții perfecți?!

Adevărul este că nu există manuale de utilizare pentru a fi părinte bun și nimeni, dar absolut nimeni nu are răspunsul perfect pentru a vă spune cu exactitate cum să deveniți părinți ideali.  Sigur, mai nou, veți găsi sute de cărți, articole și psihologi specializați în parenting. Apar precum ciupercile după ploaie și nu știu dacă acest fapt este bun sau rău. Informația trebuie triată și trebuie să ne amintim mereu că înaintea noastră, nimeni nu a citit cărți de parenting pentru a ne crește și educa, dar majoritatea s-au descurcat foarte bine ca părinți. Eu cred că principalele ingrediente se află în noi! Niciodată în afara noastră. Trebuie doar să ne amintim ce ne lipsea sau ce ne doream noi când eram copii. Ce ne-a ajutat să creștem frumos și armonios. Sigur, nu trebuie să cădem în extreme, deoarece timpurile s-au schimbat mult și vrem nu vrem, chiar și noi suntem nevoiți să ne adaptăm acestui secol al vitezei și tehnologiei care ne bombardează de peste tot. Dacă este să ne amintim, eu cred că tuturor ne-au lipsit părinții! Toți ne-am dorit mai mult timp împreună cu ei, să călătorim, să explorăm împreună, să mergem în parcuri, la teatru, la cinema. Oarecum, toți ne-am dorit să găsim și să avem în părinții noștri, prietenii noștri mai mari. Educația cea mai bună nu se face prin pedepse ci prin înțelegerea celor mici. Trebuie să găsim în noi capacitatea de a-i înțelege și a-i percepe acolo, la nivelul lor, fără a avea pretenția să îi aducem pe ei la nivelul nostru. Și noi am fost acolo. Trebuie doar să ne amintim cum era când cei mari nu ne înțelegeau. Educația se face prin răbdare, zâmbet, repetiție și multă, multă iubire! Educația se face prin responsabilizarea celui mic, implicarea lui în viața noastră, prin explicarea problemelor, prin prezentarea alternativelor. Chiar dacă sunt mici, au o capacitate uluitoare de înțelegere și aprofundare a lucrurilor. Uneori, chiar ne lasă impresia că au mai fost o dată bătrâni! Nu trebuie să ne ferim de ei. Sigur, nici să îi apăsăm cu problemele noastre, dar nici să îi ferim de existența lor. Ei trebuie să înțeleagă că absolut totul în viață este alternativ, dar pentru absolut orice există soluție, iar ei pot să o găsească! Ferind copilul de ceea ce se întâmplă în familie și în viață, le construim o imagine falsă a vieții și a realității. Îi punem cumva sub un capac de sticlă, care mai devreme sau mai târziu se va sparge, iar realitatea îi va copleși. Învăța-ți-i de mici să crească adulți responsabili, iubitori și umani. Nu le povestiți doar despre cum este să respecte viața sub toate formele ei, dați-le posibilitatea să o facă ei. Dați-le voie să fie copii. Să alerge, să se cațăre, să aibă julituri în genunchi, să exploreze, să aibă un animăluț împreună cu care vor învăța să crească armonios, să fie mai sociabili și responsabili! Arătându-le animăluțele de pe stradă și spunându-le să le iubească, nu îi implicați. Lăsați-i pe ei să vadă aspectele vieții, să iubească și să se lase iubiți, să nu se teamă, să nu dezvolte fobii. Nu îi supraprotejați! Nimeni nu moare sau nu se îmbolnăvește dacă se joacă împreună cu un animăluț, dacă se murdărește pe mâini, dacă se bălăcește uneori în noroi. Toți am explorat viața sub aceste forme și ne-am bucurat! Uneori, facem asta și ca adulți și ne entuziasmăm! Dați-le și lor voie să vadă cum este să fie copil, sub toate formele copilăriei!

Cum am spus, nu există manuale de utilizare pentru a fi părinți perfecți, dar așa cum viața este despre viață, așa este și cu “meseria” de părinte! A fi părinte este despre copilul nostru și multă iubire! Despre a fi acolo, prezenți în viața lui și a nu înlocui prezența noastră, cu tehnologii și cadouri ci cu timpul nostru cât mai mult, alături de ei!

În graba lor, oamenii mari uită să dăruiască

tmpk5krVZ

În graba lor, oamenii mari uită să dăruiască mai departe celor mici adevăratele valori: iubirea, înţelegerea, ascultarea, zâmbetul, seninătatea.

Oamenii mari, deoarece au crescut mari si au uitat cum este sa fii copil cu ochi mirati, curiosi, dornici de alintat, de ascultat, le umple celor mici viaţa cu jucării de pluş, dar uită să îi mai ţină pe genunchi, să modeleze alături de ei plastilina, să coloreze lumea sau cerul în verde şi alte culori pe care doar copilăria le mai are.

Oamenii mari, le umple dulapurile de haine, de tehnologii, dar nu le umple sufletul cu căldură. îi lasă să tânjească şi consideră că dacă dăruiesc lucruri, acestea vor reuşi să compenseze iubirea, să o cumpere, să o înlocuiască.

Defapt nu o înlocuieşte. Îi dereglează. Îi transformă în adulți defecți. Oameni care se tem de responsabilități, oameni care se tem să socializeze dincolo de un ecran, oameni care spun prea mult și prea des: “Este greu! Nu pot!”, oameni prea introvertiți. Speriaţi. Speriați de un loc de muncă plin de oameni, speriați de parcuri, speriați de greutăți, speriați de iubire, de responsabilitate. Speriați de viață!

În graba lor, oamenii mari uită să transforme viaţa într-o poveste cu tâlc din care cei mici să înveţe mereu să rămână oameni frumoși și buni, oameni care știu să stea drepți, să ia propriile decizii și să și le asume, oameni care știu că sunt unici și nu au nevoie să imite modele ieftine doar pentru a fi în centrul atenției. Oameni umani!

Oamenii mari ar trebui să își amintească mai des că ei sunt părinţii, iar ca părinți, ei sunt solul de unde copilul lor își trage esența, unde are rădăcinile înfipte. Uită că din ei îşi trag copiii seva. Astfel, în timp, stejarii vor dispărea, se vor converti în arbori trecători, fără umbră celor cărora le este prea cald sau sunt obosiţi, fără foşnete celor care vor să audă un sunet de inimă, fără boabe de rouă celor însetaţi. Arbori în care nici o pasăre nu își face măcar un cuib!

În timp, unii vor dispărea complet, asimilaţi fiind într-o lume în care nu se mai cunoaşte copac de pădure! Şi, este păcat să pierdem fericirea şi privilegiul de a creşte copaci frumoşi sau acela de a fi părinţi!

A fi părinte și a te bucura de familia ta, este cu siguranță cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om! – WebCultura, Ramona Sandrina