©Jurnalul unei copilării, Eu și mama

Îmi amintesc doar, că pentru prima dată, am văzut trecând peste chipul tău, mama, o umbră. Era mare și groasă. Părea că te răscolise adânc în suflet, în gânduri. Niciodată nu ți-am văzut ochii mai triști, decât când tanti doctor mi-a verificat inimioara. Tu, mereu te bucurai de Moș Nicolae. De când ne trezeam, îmi făceai cartofi pai, ninși cu brânză, ouă și cacao cu lapte, mâncarea mea preferată. Mâncai cu mine, iar la sfârșit, pescuiam bucățile de pâine înmuiate în caco. Făceam concurs. Mereu câștigam. Știu că mă lăsai, iar tu știai că știu, dar așa era jocul nostru. De sub norii negri ai tristeții, m-ai privit pentru o clipă. Ai oftat. Nici nu știam că poți ofta! Apoi, ai zâmbit larg și senin. Ai spus:
– Hai, ce mai aștepți? La pescuit de pâine!
Cât m-am bucurat să mâncăm iar mâncarea noastră și să râdem. Ai lustruit ghetuțele cu mine, iar Bruno și Zuza ne-au ajutat și ei. I-ai îmbrățișat și pe ei și i-ai pupat. Apoi, am mers ca de obicei în oraș. Era frumos. Iubeai Focșaniul mai mult decât orice alt oraș. Eu cred că îl iubești așa, deoarece acolo am făcut eu primul pas și am crescut împreună. Noi două. Apoi noi două, un cățel și o pisică. Cam zuză ea. Ne-am luat ciocolată caldă și ne-am plimbat mai mult decât niciodată. Apoi, m-ai dus la Zanfir să mănânc felia mea obișnuită de pizza. Tu nu îți luaseși de data asta. Ai băut doar o limonadă. Când am terminat, am ieșit iarăși afară. Am admirat toate vitrinele, le-am dat note și ne-am plimbat până în parcul Bălcescu. Noi umblam mult. Nu luam niciodată autobusul. Doar când vroiam să ne amuzăm sau eram rău tare pe fugă. Aici, unde stăteam acum, în Golești, eram mereu pe fugă. Domnii șoferi ne știau toți și se jucau cu noi uneori, dar mereu ne așteptau. Tu le duceai covrigi calzi și câte o cafea la pahar. Nu uitai niciodată. Pe toți îi știai pe nume. Iar ei pe tine. Și toată lumea te îndrăgea. Nici tu nu știai de ce. Dar eu știu! După ce ne-au înghețat nasurile, ne-am întors acasă. Am alergat la ghetuțe, dar Moșul nu venise. Pe fața ta, iar se adunaseră norii. Apoi, ai spus că trebuie să mergi până la magazinul de peste drum, deoarece ai uitat să iei pâine. Ai mers și ai venit repede. Te-ai dezbrăcat și ne-am uitat la „Mickey și Crăciunul”. Ăla unde se tot repeta Crăciunul. Apoi ne-am uitat la Grinch. Când am mers la baie, am văzut pe scaun în masa din bucătărie o luminiță ciudată. Cizmulițele mele erau pline. Venise Moșul!
– Mammmmmaaaaa! Maaammmaaa! Uite, păpușa aia și jocul de-a doctorița! Și uite plastilină și dulciuri! Mami, pot să îi dau ceva și prietenei mele? La ea nu vine niciodată Moșul?
– Sigur că da! 🙂 Dacă tu dai acum, de acolo de unde ai dat, Dumnezeu va crește un Rai frumos să știi!
– Adică, oamenii buni și darnici sunt Rai?
– Întotdeauna, draga mea! Acesta este Raiul pe pământ!
– Atunci, o să fac un loc mare, unde o să fie mereu Rai!
– Ai făcut deja unul, scumpa mamei! Tu ești toată un Rai!
– Și tu ești Raiul meu, mami!
Acum, anii au trecut și am înțeles că nu este Moș Nicolae. Mi-ai spus că el chiar dacă nu este faptic, este prin emoția zilei, a clipei și a spiritului. Că Moș Nicolae este de fapt Spiritul Bun care dăinuiește în oameni peste ani și ne îndeamnă la fapte bune. Că numai aomenii care nu au credință nu cred în Moș Nicolae!
Un Rai, așa cum a fost cel de atunci, despre care am vorbit. Și brusc mi-am amintit de norii tăi negri. Acum știu de ce erau. Pentru că tu nu aveai servici de mai multe luni de zile și ți-ai tot căutat. Nu aveam bani nici de chirie, mami. Și ai lucrat tot felul de scrieri de alea de ale tale și ai scris povești pentru copii, ca să putem plăti totul. Tu nu aveai Moș. Nici cine să îți pună în ghetuțe. Ți-ai pus singură o mandarină și o ciocolată și mi-ai spus că darul tău sunt eu, iar mandarina și ciocolata îți amintesc de cea mai frumoasă perioadă din viața ta, copilăria. Nici nu doreai mai mult. Nici eu. Ne aveam una pe alta. Apoi am înțeles cum a venit Moșul. Ai scris o poveste pentru tanti de la magazin, iar ea a plătit cu Spiritul Faptei Bune!
Cred că acela, a fost cu adevărat Moș Nicolae cel adevărat…deoarece a făcut Rai în sufletele noastre! Tu ești Moșul meu preferat, mama! Pentru că ești reală și bună, așa cum sunt personajele acela din desenele la care ne uităm și la care tu, plângi de multe ori.
(©Jurnalul unei copilării, Eu și mama, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Când simți că nu îți poți deschide aripile, iar viața stă în loc purtând la gât pietre de moară, privește în ochii copilului tău. Acolo sunt toate sensurile, rosturile și răspunsurile pentru a-ți scutura umerii și a găsi în tine puterea de a înainta! Nu căuta stele polare în ceruri inexistente. Cerul tău e unul: inima, iar steaua polară e copilul tău!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Ramona Sandrina)

 

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Toamna

a9de0868b85a3370fdc3917b77e3330e

Îți aminteai când m-ai întrebat de ce le cad îngerilor aripile, iar eu ți-am spus că aripile lor cad deoarece ei vor să învețe oamenii să pășească frumos și fără teamă? Ei bine, copila mea…am un exemplu și mai frumos. Toamna! Primăvara, copacilor încep să le dea muguri de aripi, vara le cresc frumos, iar noi ne adăpostim sub ele, iar toamna, aripile lor cad. Iarna adorm golași, acoperiți de zăpadă, cu năsucurile de rămurele pe afară, privind lumea și așteptând Moșul. Dar să revenim la toamnă, Copila mea. Toamna, frunzele copacilor cad și multă lume privește asta ca un fel de sfârșit, ca o moarte. În realitate, toamna este un frumos sfârșit și un minunat început. Ea le scutură frunzele copacilor, pentru a le da voie să se odihnească și să le crească aripi noi. Mai frumoase! Mai mari! Mai puternice! Frunzele sunt o poveste despre cine suntem noi, despre ce lăsăm în urmă și cât de frumos privim spre viitor. Nu există sfârșit, draga mea! Nu există aripi frânte! Există doar îngenucheri, opriri, tristeți, emoții și trăiri care sunt normale și de care nu trebuie să te temi. Fac parte din noi. Ele ne dovedesc că suntem umani și vii! Nimic nu îți arată că ești mai viu, decât durerea. Atunci simți că vrei să izbutești, să depășești, să treacă acel sentiment și să vină primăvara. Și dacă ești puternic, va trece! Stai acolo jos cât e nevoie. Plângi fata mea. Urlă! Descarcă-ți sufletul, iar când te vei simți destul de întreagă, inspiră adânc, ștergeți praful aripilor căzute și ridică-te. Mergi mai departe. Învață de la copaci cum se face! De la frunze, iarbă, flori, păsările călătoare! Chiar și de la oameni. Dar să nu îți faci vreun chip cioplit din oameni! Să nu îți dorești să fii după chipul și asemănarea cuiva. Nici a mea! Tu trebuie să urmezi calea ta, iar tu să îți fii valoarea după care să te ghidezi întotdeauna. Restul? Pot fi lăcașuri în care credem că se adăpostesc îngeri, dar sunt iluzii. Orice om în afara ta este o iluzie. Respectă-i, prețuiește-i, învață de la ei ce să faci și mai ales ce să nu faci, dar nu căuta mentori în nimeni. La urma urmei, firea umană e departe de loialitate. Dacă vei găsi însă loialitatea, să știi că ai descoperit Raiul! Păstreaz-o! Este neprețuită, neprețuita mea. Vezi? de pe ramurile acelea, plouă cu aripi, dar Vântul ne adună povești din murmurul copacilor. Ei nu sunt triști. Sunt fericiți, deoarece știu că așternându-ne frunze în cale, ne ajută să umblăm frumos peste pământ. Când îți cad aripile, pune pasul, Copila mea! Ridică bărbia și pășește zâmbind! Primăvara îți vor crește altele! În oameni, anotimpurile sunt și mai frumoase!
 
(Jurnalul unei copilării. Eu și mama, ©Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Jessica-Dileo-Beach-2018-033

Nu îți fie teamă, Copila mea. Trecutul nu fuge niciodată după tine. Nu te poate ajunge. Poate doar să îți apară în coșmare și să te răscolească. Iar dacă îi dai voie, poate să te tragă de mână din somn, în viața ta. Odată ce se întâmplă asta, i-ai dat voie să te tragă în spate, să îți taie aripile și câteva șanse – importante poate, pentru tine. Eu știu, deoarece nu am fost mereu o fetiță și o femeie puternică. Eu am lăsat țipetele, palmele, insultele să mă țină de mână multă vreme. Le-am lăsat să mă ducă unde vor ele. În dreapta, în stânga. Mult timp am mers fără direcția mea. Eram tot după direcția ce îmi fusese impusă. Și deși nu o acceptasem, cu toate repercursiunile care au urmat, subconștientul meu o făcuse. Era cumva dresat. Din copilărie și adolescență. Dar într-o zi, când te-am privit pe tine – erai cât un știulete de porumb cu mânuțe și piciorușe, rozalie și veselă – am înțeles că trebuie să îmi înfrunt demonii și să excorcizez trecutul și fantomele lui. Tu mi-ai dat puterea omului care am devenit și îți mulțumesc, Copila mea! Tu m-ai învățat să devin invincibilă și să iert. Trecutul și pe mine! Tu însă, nu ai fantome, nu ai gheare care să apară din ungherele sufletului, să te rănească. Tu ai aripi frumoase, puternice și te ai pe tine! Un copil puternic, frumos, echilibrat și extrem de înțelept! Eu, te voi urma oriunde va fi să fii. Nu să te încurc, nici să te trag în jos, nici să fiu piatra ta de moară, ci să știi că sunt acolo, dacă vreodată vei simți să vorbești cu mine, să stăm pe iarbă și să mâncăm înghețată, să ne dăm în leagăn. Dar dacă vreo urmă din trecut te sperie, nu îți fie teamă! Zâmbește Copila mea, suflă de trei ori peste umăr și peste suflet și caută urma prezentului și a viitorului. Ele sunt cele pe care trebuie să le urmezi. Dacă vreodată am să îți spun altceva, să nu mă crezi. Să nu mă auzi. Să nu dai voie nimănui să îți taie aripile și să îți spună că nu poți. Nici măcar mie! În trecut, să te întorci doar când vrei să fii copil din nou și să înalți zmee, să organizezi curse de melci, să alergi desculță, să îți amintești că totul este posibil: chiar și imposibilul! Desenam cu degetul pe lună! Să nu uiți asta! Orice e posibil!
 
(Jurnalul unei copilării. Eu și mama, ©Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Toamna aia a fost altfel. Stăteam doar acolo așa, mă uitam în depărtare și așteptam. Nu știam că sunt plecări care pleacă de tot. În minteam mea, cumva, oamenii mereu se întorceau. Am aflat însă că sunt plecări care ne rup. Ca și cum ne-am pierde o mână, un picior, o inimă, o bucată de suflet. Și am rămâne așa, ciuntiți de noi pentru totdeauna. Și de simțuri. Ele devin ogari care aleargă tot cerul și pământul, fără să mai găsească urma a ceva. Și totuși, noi așteptăm. De parcă toată viața asta devine o așteptare. O gară. Iar speranțele și oamenii sunt trenuri care din când în când, ne lasă semne de trecere. Sper doar, ca tot ce nu am mai găsit atunci, să nu fi risipit din prea multă tristețe. Văzând însă chipul Augustei, îmi dau seama că tot ce crezusem pierdut sau dureros, se transformase în timp în binecuvântări. Ți deși unele traume ale noastre ca mame-copii locuiesc încă în coșmarele noastre, eu nu i le-am dat și ei. Nici temerile. Nici prejudecățile în care am crescut eu și cu care am fost crescută. Din tristeți am făcut avioane cu motor care ajung la nori. Și iarăși, mi-am dat seama că toamna asta, chiar era altfel! Mi-am aninat speranța cea nouă de surâsul ei și l-am suflat spre cer, sus, sus, să se împlinească!

(Jurnalul unei copilării. Eu și mama – ©Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama. – m-ai învățat că pot să călăresc dragoni

nu mă mai tem de balauri și zmei, de fiarele acelea sălbatice, mama,
cele de care povesteau cărțile, când tu le citeai,
iar eu mă ascundeam în brațele tale,
am crescut puțin și m-am împrietenit cu balaurii și zmeii,
cu leii, lupii,
ei nu ucid vise, mama,
oamenii, da!
tu nu mi-ai spus asta,
dar oamenii ucid oameni,
încă din placenta copilăriei.
le smulg aripile
și le spun că ei nu pot!

dar ei pot mama!
oamenii pot orice!

nu mă mai tem de dragoni, mama
tu m-ai învățat că pot să îi călăresc, să îi îmblânzesc, să îi ascult,
iar ei, uneori îmi ciugulesc gândurile din palmă.
nu m-ai învățat deloc să mă tem de oameni, mama!
de sus, ei sunt foarte mici,
dacă ar ști ei,
sunt doar niște puf de păpădie!

îți aminteai când îmi spuneai că pot zbura cu balonul meu
înconjurul lumiii și a Universului?
atunci nu înțelegeam. acum am înțeles cum,
iar tu vei veni mereu cu mine, soarele tău,
în jurul căruia, gravitezi cu toată grija și iubirea ta!

ne vedem la mijlocul universului, pe steaua polară,
la o înghețată de fistic și ciocolată!

(m-ai învățat că pot să călăresc dragoni, Ramona Sandrina, Jurnalul unei copilării. Eu și mama)

©Jurnalul unei copilării. – Prima excursie, Micul Prinț și Vulpi

 

 

Era ziua aia în care știam că trebuie să te las și să pleci de lângă mine, deoarece pe lângă faptul că trebuia să înțeleg că te-am crescut să te descurci oricând, oricum, trebuia să învăț împreună cu tine, lecția încrederii.

Sigur că nu am dormit toată noaptea înaintea excursiei și în mintea mea se derulau mereu scene, dar le ștergeam cu buretele imaginației și le cream din nou, altfel. Îmi spuneam că tu nu ai păți aia, deoarece deși ești un copil, ai capacitatea de a diseca profund totul. Eu aș fi pățit însă, cu siguranță! Și am înțeles că proiectam în tine, toate fricile mele! Așa că, le-am rescris pe toate și au dispărut. Fricile mele, deveniseră toate, bucurii de mamă.

Dimineața, în drum spre gară, ți-am repetat toate regulile și ți-am dat telefonul. Ți-am promis că nu te voi suna decât de trei ori pe zi, iar în rest, aștept să mă suni tu dacă simți. Mi-ai zâmbit un mulțumesc și am știut că am spus ce trebuia. Mă uitam la tine cât de bucuroasă și emoționată erai. Era prima ta excursie la munte, cu colegii. Aveai 9 ani. Rucsacul acela părea imens, dar nu ți l-am luat să îl car eu. Vroiam să simți excursia aia, cu tot ce însemna ea. Nu și-am răpit nimic din pașii ce îi urmai rând pe rând, ca și cum ai fi văzut pe asfalt niște ghidaje fermecate și săreai șotron, ca să îți împlinești bucuria!

În gară, erau toți colegii, învățătoarea, părinți. Atâta fericire gălăgioasă. Ți-am făcut niște fotografii, de care te vei bucura când vei crește mai mare. Eu mereu până atunci. Ca de toate de când erai cât o Degețica. Amintirile acestea sunt șotronul meu. Râdeai, sclipeai, iar eu am înțeles că oricâte temeri ar avea un părinte, acestea se șterg în fața exuberanței. Îmi amintesc șuieratul trenului, tu în spatele ferestrei și apoi, liniștea. Liniștea aia, care până atunci eu nu o gustasem deloc. Nu știam ce înseamnă să mă întorc acasă, într-o casă fără tine. Fie și câteva zile.

Eşti plecată de două ore, şi de două ore, în afara unei cafele și a faptului că răsfoiesc ca o nebună fotografiile, nu știu altceva ce să fac. M-am uitat prin casă și am dat de Cindy Lou, păpușa cu care adormeai tu când aveai patru ani. O schimbaseși între timp. Tu. Dar eu nu. Dintre toate jucăriile tale, ea îmi dădea mereu sentimentul că totul e bine. Așa că am luat-o și am așeazt-o lângă monitor.

– Așa, Cindy Lou! Am rămas numai nouă două, acum! Tu și cu mine!

Mi-am amintit cum a apărut ea în viața ta. Din vitrina aceea a magazinului, unde stătea bățoasă și zâmbitoare, exact ca în desenele din Povestea Jucăriilor. Pe ea acolo o chema Jessie, dar noi i-am găsit alt nume. Cel al fetiței din Grinch, care vroia să creadă în magia Crăciunului și a bunătății.

Nu cu foarte mult timp în urmă, îți citisem Micul prinţ. Îți cumpărasem cartea aia de ziua ta. Pe lângă o rochiță de catifea, un avion teleghidat și un peștișor. Ai rămas vrăjită de poveste. Dintre toate personajele, preferaţii tăi erau Prințul şi vulpea. Nu-ţi plăceau, în schimb, baobabul, şarpele, aviatorul şi nici oamenii aceia goi şi înfumurați care rătăceau aşezaţi pe micuţele lor planete.

Mi-ai spus într-o zi că vrei un prinț. Așa, ne-am găsit în casă chiar cu Micul Prinț. Doar că, un șoricel năzdrăvan, îi rosese nasul când am fost la bunica și a rămas acolo. Zâmbesc.

– Hei, Cindy Lou, tu îți mai amintești de Prinț? Era mai cafeniu așa. Plușul ăla nu l-a prins deloc!

Apoi, mi-ai spus că vrei un vulpoi ca cel din carte.

– Vreau unul care să fie numai al meu, vreau să îl iubesc, să îl îngrijesc și să fim prieteni! Să vorbim de toate!

Și așa a apărut Bruno și Zuza. Nu aveam cum să îți refuz vulpea, care după multe trataive, am căzut de acord să fie un cățel. Cățel, care venise la pachet cu o pisică. Deci, într-un fel, vulpea ta a fost mai mult decât ne-am așteptat. Acum, îmi îndulcesc singurătatea asta de părinte parcă prins într-o pânză de paianjen. El doarme sub scaun, cu capul pe picioarele mele, iar Zuza, toarce puțin mai departe, lângă sobă.

Înainte de a ajunge coletul cu vulpea cățelo-pisică acasă, nu ai închis ochii toată noaptea. La fiecare jumătate de oră, mă băteai pe umăr și îmi spuneai:

– Haide să îi căutăm un nume! Nu pot să dorm! Ochii mei nu vor să se închidă și mă plimb mereu pe planetele alea! Ești mama mea și trebuie să mă ajuți!

– Sigur, sigur! Îți astup gurița aia super vorbitoare cu pupici, gâdil burtica, pap picioare, mânuțe, ah, uite ce delicioase degete!

– Mamiiii…și râzând, într-un final ai adormit. Și eu. Buștean. Nici nu am simțit când te-ai trezit.

Dimineața erai pe pragul casei, cu o felie de pâine cu unt în mână și cana de ceai. Cadoul nostru era ales deja. Adoptat. După ce am frunzărit mai multe magazine, am decis amândouă că era mai bine să adoptăm și să oferim un cămin unui cățel. Aveam sute de opțiuni și peste alte câteva sute de căței pe care trebuia să îi vedem.

Primul la care ne oprisem era Axe, un labrador ciocolatiu. Un bătrînel frumos, dar nu a fost să fie.

– Mami, nu este el vulpea mea! O să simt cu inima care e vulpea mea!

Și derulai pagină cu pagină, fotografie cu fotografie, cățel după cățel. Păreai aproape nepăsătoare, de parcă nici unul nu îți plăcea, deși, oftai la fiecare. Eu știu, că i-ai fi luat pe toți. Și eu.

Apoi, dintr-o dată, te-ai oprit. Îl văzuseși pe iubibilul nostru.  Blănița lui era deasă, scurtă și maro deschis. Părea o căprioară. Avea niște urechi mari asemeni unor antene, ochii închiși și o moacă care părea că râde. Am râs amândouă. Părea ca Yoda când medita.

– El e vulpea mea, mami! El este! Îl vreau!

Vulpea ta era mare deja. Un cățel aproape adult. Și nu avea codiță. Fusese abandonat în câmp și traumatizat. Cu alte cuvinte, vulpea ta era o vulpe care suferise de pe urma oamenilor răi care populau planetele alea despre care spuneai că nu îți plac. Știai tu de ce nu îți plac îngâmfații ăia. Și nici planetele.

Când am dat telefon la Asociație, au rămas uimiți că l-am ales tocmai pe el. Îţi aduci aminte chipul năucit al lor? Nu reuşea să priceapă cum de voiai să îl ai tocmai pe el, care pentru unii părea orice, numai câine nu. Pentru noi însă, era perfect!

Mi-ai spus:

– Am să îi spun, Bruno!

Dar îl strigai mereu Vulpi. Și el dădea din codița aia ciuntă, despărțea antenele și te lingea toată, toată. El este familia noastră. Vulpi! Noi suntem o familie mai altfel. Suntem două fete, un cățel vulpe și o pisică, sora cățelului.

M-am uitat la Cindy Lou. Avea capul lăsat într-o parte, de parcă ar fi adormit.

– Ai adormit și tu, Cindy Lou? Nici păpușile nu mai sunt ce erau!

Mă ridic să merg să îmi fac o cafea. Vulpi se uită lung și blând la mine.  Dă din coadă și te caută prin casă.

– Nu-i! îi spun eu. A plecat în excursie! Așa e, Bruno…e cam goală casa asta fără vorbăraia aia infinto-exuberanto-lălăitoare a ei!

Și telefonul sună. Toți sărim. Și Vulpi se uita la ecran. Îl pun pe difuzor:

– Ceau Vulpi! Ceau Zuzi! Te iubesc, mami! E așa frumos aici! Am fost cu caiacul, m-am legănat în liane, defapt erau niște funii foarte groase, dar ei spun că îs liane, cred ei că ne fraieresc…

Și uite așa, se aliniaseră planetele în inima mea. Se făcu liniște în toată vorbăria aia fără sfârșit.  Casa era din nou plină. Pentru prima dată, nu te-am întrerupt și te-am lăsat să vorbești într-una ca o moară stricată ce ești tu! Doar râdeam! Și Vulpi dădea din coadă. După vreo oră, mi-ai spus:

– Mulțumesc că ai încredere în mine, mami! Ești cea mai bună mămică! Defapt ești și destul de țăcănită, dar cea mai bună! Mi-ai dat drumul la aripi, cum i-am dat eu la Pițiguș. Îți amintești de Pițiguș, mami?

– Nuuu! Tocmai am uitat de Pițiguș! Dacă îmi amintesc, nu mai închizi telefonul până mâine!

Și ai râs. Am râs și eu pupând telefonul.

– Te iubesc, scumpa mamii! Te iubesc foarte mult! Să explorezi totul și să faci multe fotografii!
– Mama? Mi-e dor să te strâng în brațe! Știi, e prima noapte când nu o să îți simt mirosul. E foarte ciudat fără tine.
– Și mie îmi este dor, dar o să dorm cu perna ta în brațe!
– Și eu, cu eșarfa ta, mami! Și inimioara mea o să stea în brațe la inimioara ta!
– Noapte bună, Puiuța mea!
– Noapte bună, mami!

Apoi, după alte două zile, eram în gară. Trenul l-am văzut de departe. Vulpi dădea din coadă. Cred că îl vedea și el. Ai coborât val vârtej în brațe la mine, la Vulpi și cred că, vreo săptămână, ai vorbit fără să te oprești. Vulpi fugise deja sub nuc în grădină, Zuza era sub trandafiri, iar eu te tot fugăream și îți astupam gurița aia turuitoare. Și tu râdeai într-una!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama. – Ramona Sandrina Ilie)

 

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

mothers-love-laurie-hein

Peste tot în jur era nisip alb și fin. Pescăruși și vrăbiuțe se auzeau departe în nori când închideam ochii. Gleznele îmi erau scufundate în mare, iar ea, din când în când le uda, îmbrăcându-le în nisip fin și umed. Ce senzație plăcută. Să stai pe spate în nisip și să dispară dintr-o dată toate grijile. Augusta mă ținea de mână și lingea pe o înghețată pe care din când în când mi-o apropia și mie de buze.

– Dă și tu o limbă mami! Este din căpșuni și e acrișoară așa cum îți place ție!

Am început să râd. Avea o voce atât de copilăroasă așa. O copilărie cuminte și veselă. Îmi place să o aud vorbind într-una în jurul meu. Simt că îmi umple lumea de sunete și culoare. O bucură toate și tot. Se ridică și aleargă în jurul meu, îmi îngroapă picioarele în nisip. Și râde! Cred că este cel mai curat râset pe care l-am auzit vreodată. Vindecător. M-a vindecat mereu de orice în viață: temeri, griji, neputințe! Mi-a dat aripi și mi-a hrănit sufletul cu laptele și mierea copilăriei.

– Mami, marea asta este despre noi! Îți amintești de noi două la mare prima dată! Îți amintești cum spuneai: Dacă tu ești pasăre, sunt și eu!

– Sunt orice pentru tine! Pasăre, cer, nori! Zburăm împreună într-o aripă! Nimic nu ne oprește!

– Mami, cu tine nu mi-e dor niciodată de casă! știi de ce?

– De ce, Augu!?

– Tu ești casa mea! oiunde mergem, aduci tot ce îmi este familiar, aproape! Nu știu cum faci, dar mi-e bine!

– Te iubesc, Puiuța mamei!

– Și eu te iubesc, mami! Sunt foarte fericită! Am fost în atât de multe locuri împreună! Am văzut țări, oameni, piramide, temple, Nilul. Îți amintești când spuneai că într-o zi curtea pe care o exploram va deveni un univers, iar eu o să călătoresc prin el? Cred că asta e curtea aia!

– Unde vrei să mai întindem granițele acestei lumi, Augu?

– În Japonia și în Africa unde îți place ție. Aș mai vrea să vedem jungla, gorilele, leii!

– O să facem o curte magică! Da aici nu e Africa?

– Așa spun ei, că Egiptul e în Africa, dar eu cred că e mai mult în Orient. Cumva, e la graniță. Nu văd Egiptul în Africa deloc, mami! și râde iar.

– Nici eu, Augu! Și da, vreau să văd gorilele. E visul meu! Să văd Botswana! Apoi vreau să merg în Brazilia să văd papagalii, Augu! Pe Blue! Mi-ar fi plăcut să fiu un ecologist pe acolo într-o altă viață!

– Tu ești și în asta! Aperi balenele, delfinii, elefanții, toate păsările! Te bați cu toți pentru pisici și căței! Îți amintești când i-ai dat cu umbrela în cap la omul ăla care a dat cu piciorul în pisică?

Am început să râdem amândouă. Între timp, lingeam una eu, una tu din înghețată și număram nori. Numai că nu prea erau. Nici pe cer, nici în suflet. Cred că așa arată liniștea. Pe malul mării, lingând înghețată cu copila ta, vorbind despre călătorii și stând cu picioarele în apă.

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona-Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Prima întâlnire cu marea

eaed1b6e7260e733783f53c4ff84b289

Îmi amintesc când am mers prima oară cu trenul spre mare. Nici măcar nu îmi închipuiam cum arată marea. În mintea mea, era o apă puțin mai mare decât piscina aia roz pe care ai cumpărat-o pentru mine și ai pus-o în curte sub umbrarul de vie.

Stăteam doar acolo, în cuibul brațelor tale și mă miram pe fereastră. Trenul îmi descoperea tot felul de lumi. Sate, orașe, pârâuri și munți. Era atât de frumos cum alergau parcă după noi. Ca și porumbul ăla care alerga după tren când mergeam la bunica în Adjud. Și munții Vrancei.

Noaptea însă m-a fascinat. Erau atâtea lumini, atâtea culori. Mi-ai spus că așa transformă orașele luminile în licurici. Apoi, am început să mă fâstâcesc. Nu mai apărea marea. A apărut la un moment dat ceva ca o mare. Adică, mie, așa mi se părea. Mi-ai spus că e doar un lac uriaș. Atunci am început să înțeleg că marea trebuie să fie mare. Tu îmi explicai mama, dar mintea mea de om micuț, vedea totul la mărimea mea.

Îți amintești, mami? Ca și cu orizontul! Tu îmi spuneai că cerul merge mai departe, că se întinde peste tot pământul și mai departe, iar eu am zis: Ba nu! Uite, la linia aia e ca un fermoar care se închide! Ai râs. Am râs și eu. De atunci, spuneai linia fermoarului.

M-ai văzut că eram neliniștită și puțin plictisită. Mereu vezi totul mami. Mi-ai spus că marea nu ne-a păclit, doar că e puțin mai departe. Am respirat adânc. Îmi ghiciseși teama. M-am liniștit. Mi-ai spus să desenăm. Cum, fără creioane? M-am gândit eu. Uitam cum desenam acasă pe toate ferestrele. Ai spus că facem o magie! Ai zâmbit și ai aburit fereastra, iar apoi, am desenat împreună până am adormit.

Dimineața, am ajuns la Constanța. Am mers la Andreea, iar tu nici nu ai vrut să te odihnești. Ai pus într-o geantă de plajă pătura, colacul, jucărioare, mâncare și am plecat. Ne-am luat înghețată polar pe drum și o păpai de pe năsucul meu. Iar eu râdeam. Tu spuneai că râdeam a fericirea ta și a senin. Atunci am înțeles, că și tu râdeai a fericirea mea. Că mă bucuram la inimioară când te auzeam râzând.

Am mers pe strada Mircea cel Bătrân și tu mi-ai povestit și istorie. Ridicai de un băț în sus în loc de sabie, iar călăreții erau mașinile alea furioase care claxonau mereu. Mi-ai spus că ei erau spahii lui Baiazid.

Când am ajuns la blocul Mircea, eu am crezut că e un hotel. Tu mi-ai spus că e un binoclu uriaș prin care privesc zeii mării înspre pământ. Și am râs amândouă când ai spus că oamenii de la balcoane erau niște spiriduși de fapt. Când unul din ei ne-a făcut cu mâna am exclamat: „Uite mami, spiridușul ne face cu mâna!”. Am fost așa fericită.

Am coborât spre locul acela de panoramă și înainte de a ajunge mi-ai pus mâna la ochi. Am auzit pentru prima oară un pescăruș. Și valurile. Departe. Simțeam un miros ciudat pe care nu îl înțelegeam. Când am ajuns la balcoanele de pe esplanadă, mi-ai dat drumul la ochi.

Niciodată nu am văzut ceva mai frumos, mami. Mi-a venit să plâng, dar în schimb am râs mult, mult, am gesticulat și am țopăit, iar tu ai țopăit cu mine și m-ai luat în brațe. Și spiridușul de la balcon râdea. Mi-ai pupat mânuța, inimioara și ai alergat repede cu mine până la scări. Nici nu știu cum le-am coborât. În zbor, mami!

Și am ajuns la nisip. Ne-am descălțat și m-ai lăsat să fug. Îmi amintesc că frigea și sclipea. Am vrut chiar să-l gust. Mi-ai dat voie râzând. dar mi-ai spus că doar pe vârful limbii că scrâșnește! Apoi, am văzut scoici. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Le-am cules pe toate în drum către locul unde trebuia să ne oprim. Nu mai aveam loc unde să le pun.

Apoi, am ajuns la țărmul mării. Și am auzit valurile de aproape. Și pescărușii umblau pe lângă noi. Mi-am amintit de toate cărțile de povești. Aveam impresia că toate, toate s-au scris de acolo.

Ai aruncat totul într-un loc. Nu ai întins pătura, deoarece știai că sunt nerăbdătoare să intrăm în mare. Ai rugat doar o doamnă să aibă grijă și de lucrușoarele noastre, apoi, m-ai luat de mână, m-ai privit în ochi, ai zâmbit larg și m-ai întrebat:

– Ești pregătită, Augu?

– Nu știu, mami! Am mulți fluturi de emoții în stomac!

– Roiuri?

– Da!

– E bine, Gărgărița mamei, e bine! Te vor ajuta să zbori mai repede către valuri! 1, 2…

și ai început să fugi cu mine de mână înainte de 3.

– Ai plecat înainte de 3!

– Și nu e mai frumos așa? Am scurtat drumul! Haide să ne panicăm! Aaaaaa! Aaaaaa!

– Aaaaaa! Aaaaaaaaa!

Nu îmi amintesc decât apa aia sărată, peștișorii care îmi treceau pe lângă picioare. Și meduzele. Am luat multe în mână. Nu m-au pișcat. Dar atunci, când am intrat amândouă în mare am înțeles și de ce nu are cerul fermoar. Și că tu ești răsăritul, pescărușii și marea mea. Și toate emoțiile mele de copil.

Am râs, ne-am bălăcit ca doi copii și am stat până noaptea târziu. Am mâncat porumb fiert, cornuri cu ciocolată, înghețată, hamsii, am gustat din spuma ta de la bere și tu din spuma mea de la smoothiul meu de căpșuni. Am stat acolo pe plajă până noaptea. M-ai învelit în prosop și am adormit.

Am înțeles atunci că marea nu va fi niciodată la fel, decât cu tine. Și mereu de atunci suntem la mare. Ne-am mutat acolo, aproape de ea. la câțiva pași de malul ei. Pentru că știai cât de mult m-am îndrăgostit de ea, iar tu, te-ai îndrăgostit de îndrăgosteala mea! Niciodată însă, din toate zilele de la mare, nu am să uit această primă zi, la mare cu tine. Atunci a dispărut fermoarul de la cer și am înțeles infinitul!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)