Au îngropat principiile, valorile, unicitatea și au ridicat Omul Modern!

post-apocalypse-anime

La început, am fost și eu unul din naivii care au crezut că acest COVID ne va uni, ne va umple sufletele cu iubire, ne va  ajuta să descoperim lumina din noi și să ne umanizăm.

Am fost cea mai mare naivă! Proastă chiar, fără să mă menajez.

Acest COVID a scos de fapt la lumină toate bubele infectate ale societăților umane: civilizate sau mai puțin civilizate, bogate sau sărace! A pus un mare egal între noi. Și le-a spart!

Peste tot în lume pute a ignoranță crasă, a lipsă de empatie, de umanitate, de responsabilitate, de profunzime! Pute a analfabetism funcțional! Dar pute rău! Grotesc!

Asta este de fapt cea mai mare bubă a acestei societăți umane!

Au apărut „infecțiile nosocomiale” ale acestei societăți peste tot și de peste tot!

Acum se vede clar cât a fost omenirea de manipulată, de subjugată psihic, mental, educațional, social!

Acum se vede cât de incapabili sunt oameni să se adapteze sau să reacționeze!

Acum se vede cât este de încarcerată mintea umană în propagande induse!

Acum se vede câtă precaritate a existat în sistemul educațional la nivel global, dar și la nivel individual ca familii!

Câtă propagandă! Câtă manipulare și subjugare emoțională și psihică!

Ne-au șters Memoria Adevărului! Memoria Umanității! Memoria Solidarității! Memoria Binelui! Memoria Credinței! Memoria Rădăcinilor! Memoria Familiei! Memoria Iubirii!

Au sădit în noi semințe de vrajbă, de ură, de egoism cronic, de invidie, de răutate nativă chiar, de ignoranță, de prostie! Ne-au spălat pe creier, ne-au modificat toată genetica omenirii și ADN-ul nostru ca Umanitate!

Asta lăsăm noi moștenire copiilor noștri! O Planetă bolnavă, cu resurse afectate, cu straturi de ozon lipsă, cu păduri defrișate, cu orașe cât mai betonate, cât mai „la fel”, depersonalizate, cu relații care trebuiesc să respecte „distanțare fizică”, cu războaie nesfârșite, cu Biserici închise de unde toți vor să ÎL alunge pe Dumnezeu!

O societate firavă, vulgară, grotească! O societate a marketingului sexual în absolut toate domeniile! O lume a nazismului psihic! O lume în care pentru lipsa libertăților avem drept de vot și ducem lupte unii cu alții!

O „Acasă” apocaliptică, deoarece iată, Apocalipsa nu vine de data asta nici prin apă, nici prin foc, ci prin îndobitocire și dezumanizare la scară globală!

Au îngropat principiile, valorile, unicitatea și au ridicat Omul Modern!

Ne-au Dezumanizat și ne-au Desuflețit!

 

„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!”

Mereu am spus că eu nu sunt ca alții și că eu sunt ca mine. Iar ca mine, în nimic nu sunt mai autentică decât în iubire și în tristețe. Toți iubim, este adevărat, dar nu toți iubim la fel, iar acest lucru, este diferența care ne alcătuiește frumos, pe fiecare.

Eu sunt o ființă nostalgică, un om al emoțiilor. Nu știu funcționa deloc fără această busolă interioară. Și nici nu cred că ar trebui să funcționăm doar rațional. Sunt o ființă care se leagă profund, până la sânge și celule de oameni, de locuri, de obiecte și ajung să le inspir. Inspir amintirea lor ca pe un miros dulce de flori rare și expir păreri de rău și nostalgii după timpuri ce nu se mai pot întoarce. Se întorc prin noi, trăiesc prin noi, dar cu siguranță, nu mai este la fel.

De la o vreme, călătoresc mereu în sufletul și gândul meu, pe acasă. Pe tărâmurile României mele frumoase. Că oricum o văd unii și o descriu, România este cea mai frumoasă plăsmuire a Divinității! Bolnavă de oameni care nu o iubesc și nu o respectă, de întâmplări grele care au tot sfâșiat-o, cangrenată de indolența și ticăloșenia celor care o conduc de treizeci de ani, dar cu toate aceastea, România este o fată mândră, cu păr castaniu, cu ochi mierii, cu opinci, zaghie și ie, care doinește cele mai adânci doruri și chemări. Sigur că în toată această năvălire de idei și ideologii, România nu își mai află locul. Ea s-a născut, crescut și dezvotat într-un altfel de spațiu. Nu poți crește nuferi pe vârfuri de munte și nici pini în deșert!

Dar, vroiam doar a spune că mi-e dor de fiecare bucățică a ei. De tradiții, de autenticitatea de acasă. Nu de o țară ca afară. Ci de o țară ca a mea. Așa cum a fost, este și sper să rămână ea. O țară în care se țese încă la război, în care se croiesc ii fără seamăn, în care există păstorit, transhumanță, în care se mai poartă veșmântul popular, în care se mănâncă pomana porcului, sarmale, borș și mămăligă. Mie nu mi-e rușine cu tradițiile mele. Nici cu țara mea. Nu o găsesc deloc mai prejos de altele! Nici nu este!

România este țara în care orice apus și răsărit de soare peste câmpuri de maci sau floarea soarelui, naște literatură. Țara în care bunicile au mirosul copilăriei. Sunt chemări vii! Unde nimic nu e întâmplător, chiar dacă pare a fi. Unde cu rost sau fără rost, toate sunt frumoase. Nu și visele acestea „de sclipici” ale unora. Vise despre îmbuibare, îmbogățire peste noapte, mașini de lux, vile. Acestea fac parte dintr-o altfel de „cultură”. Aceea a castelelor de nisip care nu pot fi trainice. Durează o vreme. Și chiar dacă par a interefera și schimba, într-un final nimeni nu își va aminti de ele. Că nu face parte din genetica noastră ca națiune!

Mi-am amintit zilele trecute de mine alergând pe miriști. De verile când ridicam case din baloți făceam întrecere cu broaște. Când buna mă învăța să frământ pita…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” Așa spunea ea! Și avea dreptate! Așa trebuiesc făcute toate în viață, în tot ceea ce faci…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” și atunci, vom vedea și măreția, valoarea și autenticitatea din tot ceea ce ne înconjoară.

Am ajuns să abandonăm tot, în goana după „o țară ca afară”. Țara, părinții, copii, Biserica și pe Hristos! Mai rău va fi când vom înțelege că dacă rămâneam, dacă eram solitari și iubitori de autentic, eram mult mai departe. Construiam! Încet, dar construiam durabil! O țară pentru noi, pentru copiii noștri, pentru părinții noștri! Un loc plin de tradiții, de folclor, de frumos, în care ne-am fi dezvoltat mult mai liniștiți și aproape de noi înșine! Dar ca să construiești trebuie să înțelegi vatra pe care ridici o țară și un neam! Trebuie să o simți! Să o porți în tine asemeni unor puncte cardinale care nu te lasă să te rătăcești! Trebuie să cunoști noțiunea de „toți ca unul și unul ca toți”!

România a ajuns unde a ajuns din lipsă de…Iubire și de Mame! Da! M-ați auzit bine. Mamele autentice sunt cele care ridică un prunc echilibrat, o societate echilibrată și o națiune echilibrată! De la ele pornesc rădăcinile și rodul copacului care vom deveni! De la ele pornesc cei „șapte ani de acasă”, „sărutmâna”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”! Mai nou, aud că „sărutmâna” este nelalocul său, iar copii spun doar „bună ziua”. Cei șapte ani de acasă, au devenit șapte ani de grădiniță, școală, orice și oriunde, numai acasă nu. Mulțumesc nu spui, numai dacă primești ceva! Ceva palpabil! Pentru emoții și bucurii nu se mai spune! Nici nu prea mai avem voie să le avem. Îmi pare rău este inexistent! O floare de colț rară!

În graba noastră prin viață și prin dorința noastră de a fi mereu altfel, am ajuns să nu mai semănăm cu noi, iar asta nu este bine! Suntem cu toții copiii aceleași mame…Gaia, dar fiecare ne-am născut pe un alt picior de plai și suntem unici. Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, mutați de pe Netflix sau HBO și uitați-vă la Moana. Descrie mult mai bine tot ceea ce eu am spus mai sus!

A dori să fii ceea ce nu ești și a accepta să fii ceea ce ai fost dintotdeauna!

stol de rândunici, copilăria

04a5bdc1a7212005d48d73b5e730bbd5

uneori, aș vrea să fiu un codru de pită,
să mușc din mine până la sânge și la lacrimi,
să nu uit gustul verilor coapte de acasă,
a primăverilor mirate,
a verdelui reavăn,
mugurii limbii române care se deschid în suflet
cu dor, ca bujorii
și brâncile mamei, a tatei, a bunei și bunului,
curtea casei din pământ bătut unde am crescut
„hopa mare”
să mă frământ până la neuitare și
să cresc rumenă și caldă
ca fuiorul ăla de fum care se înalță din hornul
copilăriilor, până la Dumnezeu!
 
(stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)

Înțelegeți voi oamenii, deoarece eu nu mai pot!

f652d15c1cb06adeb60c9e0e54b70b37
Înțelegeți voi oamenii, deoarece eu nu mai pot!
 
Vorbea zilele trecute o femeie foarte dragă mie, despre „distanțarea socială”, pe care mulți am fost nevoiți de-a lungul vieții să o practicăm, din verse motive. Vorba ei, nici nu știam noi că se numea așa, doar că simțeam nevoia să ne distanțăm de tot și toate, ca să putem să ajungem la punctul de Restart! Ca să ajungi aici însă, este nevoie de Găsirea de sine și apoi de Reset a anumitor acțiuni și obișnuințe, cu care eram obișnuiți.
 
Eu m-am distanțat social cam în urmă cu 14 ani de zile. Și m-am autoizolat și canatinat, deși am permis multor oameni să pătrundă în universul meu: interior, exterior, profesional, familial! Unoeri am regretat și am înțeles că Resetul nu a fost unul corect. Unii oameni chiar nu înțeleg să respecte locul în care este primit, fie că este un spațiu locuit, fie că este un spațiu sufletesc! Atunci, am aplicat distanțarea socială și mai profund. Am tot tăiat de pe listă multe din obiceiurile mele.
 
În această carantină, am avut-o alături doar pe Augusta, care deși copil a știut să fie un înțelept și un bun prieten, pe prietena mea Andrea și pe mami Geta, despre care am scris deja de multe ori că este mama tatălui Augustei. Ajunsă în Egipt, în această „distanțare socială”, i-am avut alături doar pe Augusta, Nassif și mâțele mele. Singurii care au cunoscut toate gamele sufletului meu după care am urlat de dor, de neputință, de apăsare, de revoltă, de întrebări fără vreun răspuns.
 
Nu s-au plâns niciodată, nu m-au judecat, nu m-au îndepărtat ci, au încercat să mă înțeleagă și să îmi fie alături, așa cum puteau și știau ei. Și am înțeles că înainte de absolut orice în viață, este propria ta familie! Azi, am înțeles și mai mult asta. Cu oarecare greutate, întârziere, dar numai la timp.
 
Am scris, am căutat înțelesuri, am încercat să adaug la mine ceea ce mi-am dorit să devin. Uneori, pune degetul pe cea mai profundă rană a noastră, apasă până la furie, ne obligă să o vedem și să reparăm.
 
„Distanțarea socială” și chiar carantina, nu ar trebui privite ca privațiuni, ci incursiuni profunde în sinele nostru. Ele ne spun cât de fragili, puternici sau bolnavi suntem. Nimeni nu înebunește și nu moare din asta, dar se poate vindeca de multe. Problema este că această carantină ne pune față în față cu noi, cu temerile noastre, cu durerile noastre încă sângerânde și nu ne dă voie să evadăm, ci ne obligă să ne tratăm!
 
Am înțeles că în viața unora nu ai fost niciodată, deși în mod normal, viața te-a pus acolo fără să îți ceară părerea!
 
Cum spuneam…uneori, „distanțarea socială” ne ajută să ne cunoaștem până în cel mai profund și intim loc al nostru, ne ajută să ne regăsim și ne vindecă!

împrimăvărați

primăvara nu are nevoie de noi
ca să se cuibărească
în tăcerea mugurilor și să înflorească
vine așa, ca un fior de viață,
își pune flori la ureche, la suflet, pe palme
și aprinde lumea
ca pe o cadelă de culoare
și lumină

și fără să știm când și cum,
numa ne trezim împrimăvărați!

(împrimăvărați, Ramona Sandrina)

gânduri pe timp de restriște

11167969_1130765526938775_5288765650003423028_n

izolați-vă,
dar nu vă izolați inimile!
stați în case,
dar țineți-vă sufletul de mână
unii, altora!

din semințele acestea,
veți încolți o lume mai bună!

(gânduri pe timp de restriște, Ramona Sandrina )

Liniștea dintre gânduri și un poem de Katleen O’Meara

Uneori, în gândurile noastre este atât de liniște. Deși, ele se agită între tâmplele sufletului nostru căutând ferestre să țâșnească libere afară. Dar acum, pare că și ele sunt în carantină. Și fiecare facem ceva să ne uităm temerile. Unii citim, alții ne jucăm, unii fac prăjituri, alții dansează, cântă, iar unii, recităm poezii. Să uităm cât de mult s-a schimbat lumea noastră. Nimic nu mai pare la fel. Toate cărările s-au schimbat. Ne e teamă că nu vom mai găsi semnele de cale. Să nu le fi șters schimbarea. Ne legăm de amintiri și ne bucurăm să găsim o fotografie îngălbenită, o pereche de role, cufărul din pod, bicicleta și căluțul pe care îl împingeam în curte, o carte, scrisoarea bunicii, hăinuțele copiilor noștri de când erau mici, fotografia de la nunta noastră, pe mama lângă noi. Sunt tot ce avem din lumea pe care o cunoaștem. Și lăsăm și noi semne de cale. Aruncăm sticluțe, răvașe de gânduri, de temeri, de speranțe, în oceanul timpului. Cândva, poate vor lumina altora zile întunecate ca acestea pe care le trăim noi acum. Așteptăm să apună acest soare al lumii noastre și să răsară altul nou. Nu știm cum va fi, dar sperăm să fie frumos. De atâta liniște, îmi aud inima îngenunchind și rugându-se! – Ramona Sandrina Ilie

Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște

p9pG2gQJNKNyexHh23gmFrbc

„Opriți Planeta, vreau să cobor!”, se aud undeva în fundalul Universului, milioane de gânduri. Pe data de 12 Decembrie 2019, Gaia a obosit, iar pe 16 Martie 2020, Gaia s-a oprit. Nicicând parcă, Gaia nu a fost atât de tăcută. Străzile sutelor de orașe care o străbat ca niște râuri vii de oameni, sunt goale. Nu se mai aud râsete, copiii nu mai sar șotron, nu se mai dau cu bicicleta, iar bătrânii nu mai stau pe băncuțe citind ziarul. Copacii înfloresc pe străzi singure și goale. Primăvara înflorește singură și departe. Ne-am mutat cu toții în balcoane unde încercăm să ne trecem fricile, spaimele și dorurile cum putem. Unii cântă, alții aprind lumini, alții vorbesc, iar foarte mulți, stau și tac. În liniștea asta profundă, putem auzi orice oftat. Oftatul despre cei de acasă. Departe. Chiar dacă peste drum. Străduța aia, pare acum la câteva sute de kilometri distanță. Ne temem parcă și să respirăm, să nu ajungă respirația noastră tristă la alții. Cumva, omenirea și umanitatea se resetează. Am ajuns în punctul în care mulți au înțeles ce este de fapt esențial în viață, iar ce este esențial în viață, este acolo în casă cu ei. Unii, s-au mutat la țară. Departe. Plantează flori, copaci, de parcă ar planta viață și speranțe. Poate astfel, ne vom reaminti și de faptul că tot noi am distrus tot ce am atins. Că am născut război și colaps climatic, că am torturat păduri, animale și am înfometat și însetat copii și oameni. Că am ucis pentru resurse țări și națiuni care acum sunt pe drumuri cu boceluțele în spinare. Desculți, fără case și ai nimănui. Acum, nu mai suntem Unii și Alții! Acum suntem toți UNUL. Toți avem aceeiași problemă, aceleași dureri și aceleași temeri. Acum, Gaia a pus doar o Inimă în noi. Și când plânge o mamă în Italia, plângem toți. Când este flămând un copil în Siria, suntem flămânzi toți. Când se roagă o bunică în Spania, ne rugăm toți. Nu mai avem religii diferite acum. Toți ne rugăm unui singur Dumnezeu. Nu ne mai interesează nici profeții că sunt diferiți. Important este ca rugăciunea să ajungă unde trebuie și să vindece! Să vindece rănile adânci pe care noi, Omenirea lipsită de Umanitate le-am făcut în scoarța, carnea și sângele Gaiei! Am biciuit-o cu aroganța noastră specifică până am pus-o în genunchi și am redus-o la tăcere. Am mâncat-o de vie, așa cum unii mănâncă animalele, ca să le simtă gustul mai profund! Acum, ea Respiră, iar noi înțelegem! COVID-19, acest micuț alien care se adâncește în noi și se multiplică, se modifică, având Inteligență proprie prin ARN-ul său, deși ne ucide celulele, ne trezește Spiritul și Moralitatea! Umanitatea! Ne face mai vii decât niciodată. Imunitatea devine un fel de Captain Humans și luptă. Captain Humans nu știe de fapt că nu luptă doar cu o armată de alieni care s-au mutat din lilieci în noi (ca o răzbunare a naturii), nu luptă doar să ne salveze pe noi fiecare ci luptă pentru Gaia și Umanitate. Nu știm ce va fi și nici cine va învinge, dar sperăm ca Gaia să pornească iarăși, iar oamenii să se ridice pe vârfuri și să miroase florile primăverii din fiecare! Poate Umanitatea se va reseta și vom Renaște odată cu Gaia!

(Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște – Ramona Sandrina)

Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

Astăzi ar trebui să fie o zi despre Femeie. Dar nu este. Chiar și ziua de astăzi am ajuns să o despicăm în patru, să o politizăm, să o mototolim, să o definim, redefinim, atenuăm. Ce trist, oameni buni!

Unii spun că are sorginte bolșevică. Așa, și? Dacă avea sorginte americană era mai mult despre femei? Toți o apă și un pământ. La urma urmei azi, nu este vorba despre puterile lumii care au distrus națiuni, au destabilizat popoare și desființat tradiții. Azi este despre noi.

Alții spun că azi e o formă de validare a femeii. Nu, nu este validare, așa cum Dragobetele nu e validarea iubirii, iar ziua în care spunem „Mulțumesc”, nu ne face mai respectuoși. Este o zi de Reamintire! De Reevaluare! A ce? A cicatricilor și vindecărilor noastre, a vieții, a bucuriilor, a străbunicelor, bunicelor și mamelor noastre. A faptului că am luptat atât de mult pentru Feminism încât ne-am pierdut centrul ființei noastre…Feminitatea! Am luptat să nu mai auzim mereu fraza „Locul vostru e la cratiță!”, încât am înlocuit rochiile elegante cu jeanși, dar la cratiță tot noi suntem. Însă egale cu bărbatul! Ce o fi și cu povestea asta…nu știu!

Nu mi-am dorit niciodată să fiu egală cu nimeni, deoarece eu știu că sunt unică, știu că rostul meu este diferit de al fiecăruia…bărbat sau femeie și mai știu că nu bărbații nasc lumea, ci femeile!

Dar luptele acestea duse la extrem pentru ceva anume, ne îndepărtează de țel, de noi înșine și de cei din jur. ne separă, ne dezbină și ne aruncă în bătălii fără de sfârșit! Asta au vrut feministele pe vremuri? Să purăm pantaloni? Să ne punem cercei în nas? Să ne botoxăm? Să lucrăm cot la cot cu bărbații și apoi să trecem și la cele ale casei? Să coborâm în mină și să dăm cu barosul, să folosim un pistol, să mergem la sală de fitness și să facem mușchi numai pentru că și noi putem ce poate un bărbat? Putem oricum și nu este nevoie să demonstrăm nimic. Și ei știu asta!

ȘTIU că putem, iar dacă vreți o lume frumoasă, în care Bărbatul să Respecte femeia, nu luptați pentru ea ci Educați-vă Băieții în acest sens! Vorbiți-le de mici despre rolul și rostul femeii în viața unui Bărbat, Iubit, Soț! Spuneți-i că rolul femeii nu este să îi șteargă pantofii, să stea la cratiță, să nu ridice vorba, să asculte! NU! Rolul Femeii este să îl iubească, să educe pruncii, societatea!

Nu îi spuneți că toate femeile sunt curve și proaste, numai pentru că voi aveți un complex de inferioritate, frustrări și gelozii netratate! NU! Spuneți-i că Femeile sunt frumoase, inteligente, că pot schimba lumea dacă vor, dar că ele, se opresc de multe ori doar la a iubi un bărbat și a clădi o căsnicie, deoarece ele au vise cu Prinți nobili, cai albi, Prințese, primul sărut, flori și lumi minunate!

Dacă vreți egalitate, nu o căutați doar la joburi, unde încercați peste puteri să urcați tot felul de scări ierarhice, iar acasă să fiți tot Cenușăreasa! NU! Căutați, Așteptați Bărbatul care să știe să fie Soț și Tată! Înțelegeți că dacă el nu știe să vă vorbeacă frumos, nu vă respectă, vă insultă…așa vor crește și copiii voștri! Traumatizați și traumatizând!

Azi este despre Femeie, iar femeile nu sunt mereu fericite. Sunt plânse, violate, bătute, agresate verbal, fizic, psihic! VÂNDUTE!!!

Sunt captive în lumi din care nu știu sau nu vor să mai iasă. Au fost atât de maltratate, încât ele nici nu mai cred, nu mai știu că merită și altceva! Nu, nu sunt curve! Multe au ajuns pe stradă la vârste la care nici nu știau ce înseamnă sexul sau faptul că ele ar trebui să aibă păpuși, nu să sărute bărbați! Este vina familiei, școlii, educației, societății!!!

Ele NU știu că dincolo de bătăile zilnice au drepturi și egalități! Ce să le spunem noi femeilor acestora învinețite, violate și vândute despre egalitatea cu bărbatul? Despre Feminism? Ar trebui doar să le priviți în ochi și ați înțelege că egalitatea nu există atâta timp cât noi femeile nu credem în sufletul nostru că o merităm!

Egalitatea nu există dacă NOI nu o insuflăm băieților și fetelor noastre, dacă nu educăm generațiile să o respecte, să o promoveze, să o manifeste frumos! Să le fie crezul fiecărei zile!

Iată deci, avem „N” motive să discutăm despre Ziua Femeii astăzi! Să readucem în tablou ce este de fapt femeia. Este Rădăcinile unei Societătți sănătoase! Este Izvorul din care ne hrănim pe toată perioada vieții noastre! Aveți grijă ce sevă vă trageți și în ce ape vă scăldați! Aveți grijă dragi femei ce Rădăcini creați și ce Flori dăruiți copiilor voștri! Iubiți-vă mai mult unele pe altele și veți avea lumea pentru care ați luptat în urmă cu sute de ani!

Nu uitați că legea feministelor nu a însemnat doar să încălțați adidași, să trageți pe voi jeanși și să vă puneți cercei în nas! NU! Legea feminismului a însemnat să transformăm o lume a bărbaților în una echilibrată, în care rolul nostru să nu fie cel de a deveni bărbați ci a rămâne femei care știu să se facă respectate, prețuite și iubite! Rolul nostru este de a rămâne elegante, feminine, misterioase, frumoase, inteligente, educate și de a fi o structură puternică pe care se ridică o Societate sănătoasă! Rolul nostru este să știm să roșim în obraji, să brodăm colțul de la batiste, să purtăm rochii vaporoase, să ni se citească poezii, să ni se dăruiască flori! Când am luptat pentru Feminitate, nu am renunțat la toate acestea, ci am adăugat posibilități!

Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

La mulți ani, tuturor Femeilor!

De vorbă cu Egiptul

82021588_120381236123245_4425124347169996800_o

Nu știu cum ne-am întâmplat eu și Alexandria mea, dar este una din cele mai frumoase experiențe și întâmplări ale mele. Îmi amintesc cu drag prima noastră întâlnire. Eu! Eu pe tărâmul lui Alexandru cel Mare, al Bibliotecii și Farului din Antichitate. Eu, pe urmele pașilor Cleopatrei care s-a născut și a domnit aici. Alexandria cea cântată de greci și de oamenii care și-au lăsat inima, dorurile și iubirea eternă, aici. Și e multă frumusețe în Alex. Dacă știi pune pasul inimii cu înțelepciune într-un loc, dincolo de forfota zilei, a problemelor cu care se confruntă o societate care încă trece prin schimbări majore, poți descoperi minuni aproape la tot pasul. Un spectacol fără egal în Alexandria , ni-l oferă gratuit și frumos, Mediterana. Mediterana care are zeci de culori, zeci de stări, care dansează înspumat peste gândurile și sufletul nostru. Care azi poate fi bosumflată, cernită, iar mâine poate străluci a azur, topaz, smarald și turcoaz fără seamăn. Bărcile sunt perlele de pe rochia sa frumoasă pe care le plimbă în sus și în jos, ca pe refrenul nesfârșit al unui cântec. Mi-e dragă Alexandria și îmi amintesc că era noapte când noi două ne-am întâlnit. Și am plâns de emoție când i-am văzut luminile în depărtare. Un joc de lumini pline de culoare. Când am intrat în Alexandria, pe șoseaua înspre casa care avea să devină ani de zile deja, casa mea, am oprit puțin. Am ieșit din mașină, am inspirat adânc și am știut că așa cum duc România în mine ca pe o rugăciune, așa voi purta în mine Alexandria și oamenii ei. Simt mereu gustul ei sărat nisipos, dar dulce, iar chemările vânzătorilor ambulanți, glausirle oamenilor, sunt clopotele de pe Biserica inimii mele. Un loc unde acum aud rugăciunile din moschee, care par uneori a fi cânt de îngeri, ca mai apoi, să aud clopotele Bisericilor și rugăciunile pe care le ridică toți credincioșii către Hristos. Și e frumos să vezi oamenii ieșind din lăcașe de cult, zâmbindu-și și mergând să își discute tristețile sau bucuriile la un ceai. Nu e urmă de dispreț a unuia faă de altul. E doar prietenie și un legământ care între ei s-a sudat de sute de ani, de când indiferent de rasă, culoare, religie, ei știu că trebuie să fie uniți, precum degetele de la o mână, deoarece doar așa, pot învinge și ridica o țară și pe ei înșiși. Dumnezeu e tare frumos aici…deoarece îl simți în aer, pe gene, în inimă, pe buze și îl rostești mereu: Ya Rab! Te iubesc, Alexandria mea…

Island of Miami Area, Alexandria, Egipt

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Foto: internet