stol de rândunici, copilăria

04a5bdc1a7212005d48d73b5e730bbd5

uneori, aș vrea să fiu un codru de pită,
să mușc din mine până la sânge și la lacrimi,
să nu uit gustul verilor coapte de acasă,
a primăverilor mirate,
a verdelui reavăn,
mugurii limbii române care se deschid în suflet
cu dor, ca bujorii
și brâncile mamei, a tatei, a bunei și bunului,
curtea casei din pământ bătut unde am crescut
„hopa mare”
să mă frământ până la neuitare și
să cresc rumenă și caldă
ca fuiorul ăla de fum care se înalță din hornul
copilăriilor, până la Dumnezeu!
 
(stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)

©Stol de rândunici copilăria – Ajun de Moș Nicolae

Să tot fie vremea aceea când aveam vreo patru, cinci anișori, iar bunica mă înfofolea ca pe un omuleț de zăpadă, de numai ochii mi se vedeau și mă lua cu ea la boldul satului să cumpărăm fărină, oloi sau poate ceva napolitane cu vanilie sau cremă de lămâie. Și Buna râdea.

– Măi femeie, ori ai bolunzit cu tătu? Da ea e friguroasă așa ca tine? E copil și sângele ei e mai cald. Numa oleacă și nici nu mai poate umbla de hainele astea. Ferească sfântul că e ca un pinguin!

– Pinguin ești tu, măi Mitrule, se rățoia Buna. Râzând în colțul baticului. Tu ești pinguin și neîmbrăcat. Doar nu vrei să o las în mânecă scurtă? Nu vezi că mereu e beteagă?

– Apoi, e beteagă de prostia voastră a muierilor mari care o tot înfofoliți, spunea Bunul. Transpiră și frigul apoi o răcește. Da nu se poate cu voi muierile. Voi le știți pe toate!

– Noa, vezi că știi? Ce vrei de la bold? Camfore?

– Alea să le mânci tu! Napolitane cu cacao de or fi!

– Da cu vanilie nu ți-o alune pe gât?

– Măi, fată! Apoi dacă nu vrei să îmi iei ce îți cer, după ce mă întrebi?

Și eu râdeam, dansând nerăbdătoare după un picior pe altul, să plecăm odată. Că era frumos să văd cum ninge și se așterne neaua pe drum, cum fumegă coșurile și umblă încet nanele din sat, mai înfofolite ca mine. Nici nu le mai cunoșteai. Numa după năframe, câteodată. Și, după ce o luam pe trotuarul care părea să șiroaie de-a lungul drumului precum un râu, treceam pe lângă fântâna cu cumpănă în care mereu, mereu mă uitam. După broaște fermecate! Mai credeam în ele. Mai cred și acum, că tot la fel fac și la 42 de ani când trec pe lângă fântână cu fata mea. Apoi, ajungeam la casa verde a unchioaiei Hoțoaie, apoi lângă Mina, de cânii căreia îmi era teamă să mor. Dar iarna, nu ieșeau afară. Apoi, era Besereca. Ea era pe deal. Așa spuneam noi. Că de la rata din centru, drumul urca până la Beserecă. Apoi, până la noi era drept și lin, ca gândurile mele de copil de atunci. Și după Bserecă, unde mereu ne făceam semnul crucii și mulțămeam la Domnul pentru toate, coboram. Și ce viață veseloasă era coborârea aia pentru mine, dar ce chin pentru Buna mea. Io alergam și mă dădeam pe toate ochiurile de gheață, ea strâga după mien:

– Măi fată, da vină de îmi dă brânca ceea să am și io de ce mă țâne!

– Io vin, da dacă pici, picăm amândouă! și râdeam larg, cum numai atunci puteam și numai acum, când văd ochii copilei mele, pot.

– Zici că am venit cu Mitru la bold! râdea Buna. Da, ai și tu dreptate bată-te focarea ta de copil.

Și până la bold, Buna se mai înălnea cu vreo două, trei nane. Și vorbeau. Nu îmi părea rău, că mai găseam ochiuri de gheață și mai apărea câte un pretin de al meu cu care mă bulgăream sau făceam concurs de patinaj. apoi, ne fluturam mâinile, o luam pe buna de mână – acolo era tot Raiul meu – și intram în bold.

În săptămâna ceea, la bold, a fost altfel. În raft, de cum am intrat, a răsărit un soare blond de păpușă. Avea cosițe de lâniță galbenă ca soarele, obrăjiori roșii ca merele sau ca ai mei când îi pițiga Buna să fie roșii, să nu mai fiu eu palidă, o rochiță de pânză albastră și botine roșii. Nu văzusem în viața mea ceva mai frumos.

– Niște camfore de mi-i da, Floare, spunea Buna! Și dacaă ai napolitane de celea cu cremă?

– Am, nană Jenică, am! De care să îți pui?

– Apoi pune căteva cu cremă de lămâie și de cacao, că la Mitru al meu, numa astea îi plac. Și cum să nu îi ieu, că el alte dulciuri nu prea mănâncă.

Și eu zâmbeam. Buna mereu îl bombănea pe Bunu și Bunu pe Buna, da se respectau și mereu se gândeau unu la altul.

Doamna Florica de la bold mă văzu și o dădu jos din raft să o țâu olecuță în brânci. Coborâse Dumnezeu olecuță la mine în brațe. Și ce o mai pupam și o alintam. Apoi, fără să spun nimic, când Buna a gătat, am luat-o de mână, am salutat frumos și am mers acasă. Tot drumul am tăcut și nu am alergat. Visam la Ana mea Gălbioara, cum îi spuneam.

– Ori iar te betejești, mă întrebă Buna mirată!

– Nu, Bună! Mă gândesc numa la păpușa ceea, cât de nealcoșă era! Și frumoasă, Bună!

Buna zâmbi și mă pupă.

– Noa, să îi ceri la MOș Nicolae. Că joardă de aia cu staniol sigur îți aduce la cât de cuminte ești. Poate, s-o îndura și de altceva anul ista.

– Îmi aduce și ciocolată amăruie și portocale. Și banane verzi pe care le mânci tu. Doamne rele îs!

Și Buna începu să râdă de se scutura paltonu pe ea.

Și zilele trecură. Mă luă Buna iar în Ajun de Moș Nicolae cu ea la bold. Dar Ana nu mai era acolo. Am văzut când am intrat în bold. Nu mai era soare. Și am oftat cu oftat de copil amărât.Da nu m-am plâns! Acasă, mi-am făcut ghetuțele și le-am pus în oblacul mic. M-am rigat și am sperat. Apoi, ne-am băgat în pat. Focul ardea și pușca din sobă, iar limbile lui se jucau și se alergau pe pereți. Nu vroiam a adormi veac. Vorbeam într-una. Apoi a zis Buna:

– Mai vorbește tu mult, că să vezi că a veni Moșu, s-a uitat pe oblace și dacă te vede trează, nu mai pune nimic în ghete.

Vorbele alea, au fost ca un somnifer. Am adormit pe loc. Și, în toiul nopții, m-am trezit. Mi se păruse în vis că aud foșnete. Și am deschis ochii. Limbile focului cădeau pe oblac, iar de după perdea, pe oblacul mic, răsăreau niște joarde cu staniol, care aruncau lumini, forme de dulciuri, portocale și o formă altfel. Stătea în funduleț și avea două codițe.

– Ana! Bună, bună, trezește-te! Uite, a adus-o Moșul pe Ana mea!

Și nu îmi amintesc să fi primit vreodată cadou mai frumos și mai neașteptat ca ăla. O păpușă de cârpe, cu păr de lâniță, cu ochi și rochiță albastră și cu zâmbetul bunicilor mei. Am primit multe cadouri minunate, dar ca acela din oblacul bunicilor, nu a mai fost niciodată altul!

Ce Moș Bun a fost Moș Nicolae care mi-a pus toată copilăria în oblac atunci! Buna care mânca napolitane cu cremă d elămâie și bunu care mânca napolitane cu cremă de cacao. Eu mănânc de dragul lor de amândouă.

(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

Patriotismul și tradițiile ar trebui să se predea în școală

78761418_570672260401662_2272620389207113728_n

De câte ori repun această fotografie, îmi amintesc de Augusta când am aterizat în Grecia, la Atena și a întrebat-o cineva de la aeroport dacă este din Spania sau Anglia, iar ea, a dus mâna repede la inimă și ridicând din sprâncene a spus:

– Nu, Doamne ferește! Eu sunt din România! ❤️

Așa spune și spunem mereu când ne întreabă lumea dacă am fi rusoaice, italience, etc

– Doamne ferește! Noi suntem Românce! ❤️

Patriotismul nu se moștenește, el se învață și se educă mereu, constant! Chiar dacă uneori îți iubești țara și oamenii, dacă nu înțelegi legătura, rădăcinile și tradițiile,patriotismul dispare și se confundă cu naționalismul sau extremismul.

Patriotismul și tradițiile ar trebui să se predea în școală, așa cum o fac grecii de exemplu!

© Stol de rândunici, copilăria! – Crîstaveți și pită cu oloi

Ieri, Bunica din Chinteni mi-a amintit de Buna mea din Homorog și evident, de mine 🙂 . Un fel de Nică la feminin, de pe Canalul Homorogului ^_^ .
Ca toți pruncii, după 6 ani, am fost și eu strămutată de pe coclaurile copilăriei unde alergam desculță, fără griji, cu părul vâlvoi și câteodată moșcose (murdară) pe față ca un prunc a nimănui, cum zicea buna, la oraș.
Nimic mai greu nu am trăit în viața asta, ca strămutarea aia!
Nu tu greieri, nu tu aer curat, nu tu iarbă peste tot, numai zgomote de mașini, claxoane, țânțari, betoane și prunci încălțați, curați, pieptănați și codițați.
Printre altele, mă trimitea mama la aprozar cum era pe atunci, să mai iau căte o roșie, câte un cartof, castravete. Și luam. Și de fiecare dată vânzătoarea râdea cu lacrimi. Și oamenii de la rând. Și a răbdat Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului cât a răbdat, dar într-o zi, pusă straița ceea de plastic jos, brâncile în șolduri și se rățoi la ei:
– Auzîți? Da ce maica beteșigului aveți de tăt timpul, da tăt timpuțu ista când viu io aci să cumpăr crîstaveți și porodici, pe voi vă umflă râsul! O dat boala în voi, ori ce?
Puteți să vă închipuiți că s-or pus pe un râs și mai nebun. Unii se așezară pe caloriferul de la aprozar, alții se sprijineau de tarabă, vânzătoarea să moară de râs nu alta. Io și mai nedumerită:
– No, Doamne feri, că viți umfla de râs! Numa să nu pocniți!
O nană (a se înțelege Doamnă) mă pupă tătă, tătă. Doamna vânzătoare îmi dădu niște mere bonus, iar alții mă țucară și ei. Ajunsă acasă, îi povestesc mamei. Mama, care de felul ei are ochi mici și negri, ca a lui buna, făcu niște ochi mari, că eu nu credeam că poate așa ceva. Apoi suci de gură în dreapta, stânga, mustăci și ea pe sub mustăți și dă-i și asta la râs.
– Apoi, io cred că aci îi aeru strâcat!
După vreo oră, când apucă și ea să aibă aer și nu mai izbucnea în râs când dădea să vorbească ceva ( o lua plânsu deja de la râs), mama îmi spune:
– Măi, fată!
– Da!
– Dar la oraș nu poți să spui: porodici, crîstaveți și croampe!
– Da de ce? Aci nu aveți în grădină? Bieții de voi!
Mama dă-i iar la râs!
– Măi, copile! Nu avem, că aici sunt sere, locuri de alea..
– Știu! De alea unde crăsc aștea toate galbine ca pruncii iștia de la oraș. O avut și buna odată! Tăte ăs serbede. Dapoi dă alea mîncăm noi aci? Porodici fără gust?
– Roșii!
– Galbine! Nu le vezi?
– Nu măi, le spune roșii! Crîstaveții se numesc castraveți, iar croampele se numesc cartofi!
Bunu, care pentru prima dată în viața lui veni la oraș să șadă mai mult, clătina fotoliul de râs. Cred că numai o dată l-am mai văzut râzând așa. Înainte să moară când stăteam amândoi în pupul patului – de ăla înalt, cu saltea de paie  ^_^  unde eu mă simțeam ca într-un tron regal – și ne uitam la revelioanele alea de pe vremuri, cu artiștii noștri de aur. Era chiar sceneta cu Puiu Călinescu, ouăle și sportul. El venise cu mine să stea primul semestru de școală, ca să nu simt eu ruperea așa de tare. Și recunoascătoare îi sunt și o să îi fiu mereu lui bunu meu ca pâinea caldă, că mă lăsa să mă culcușesc la el în brațe când dormeam, să îi simt mirosul de Mărășești, ca să pot visa că îs la buna la țară. Fără el, cred că deveneam și eu ca roșiile alea de seră. Searbădă și bolnavă!
– Doamne feri ce voroave proaste aveți pe aci! Amu vrei tu să îmi spui mie că 6 ani am vorbit numa voarbe proaste? Că buna nu știe vorovi? Noa, iaca Doamne cum mă învață ea amu să vorovesc pe domnește! Auzi, mami, da tăte îs serbede aci la oraș. Și voroavele!
Săraca mama! Pedeapsă am fost eu pentru ea până m-am obișnuit cu toate. Ciorapii ceia de mătase, ștrimfii cum le zice la țară, numa zile negre mi-or făcut până am învățat să îi trag pe mine. Apoi, uniforma, pantofii, cordeluța, ghiozdanul. Ce coșmare! Visam și noaptea că tre să mă îmbrac.
O dată am venit desculță de la școală. Mama și-a pus mâinile în cap.
– D-apoi măi fată, cum să vii desculță?
– Nu oi sta cu ele în picioare dacă mă bat și îmi fac rană! Ori tu numa în păpuci ai umblat tătă viața ta?
M-am obișnuit în timp cu orașul, exact și fix ca boul cu jugul. Nu îmi plac orașele. Mi se par furnicare gălăgioase, pierdut, fără identitate. Nici la Beserecă nu apuci să meri! Nimic, nimicuța nu e la fel ca la sat! Numa băbuțele care vînd flori, ouă și verdețuri. Iubesc orașele mici și mijlocii, deoarece acolo, oamenii sunt ca o familie. Se cunosc, se ajută, sunt mai simpli, mai umani. Mai ca la buna la țară. Dor mi-e de ea și dor mi-e de bunu. Da de crîstaveții ei!! Și porodici mai roșii ca la ea, numa la mama amu în grădină mai văd. Amu și-o amintit și ea să umble fără papuci ^_^ ! Și mîncă pită cu oloi și ardei gras. Ca buna. Și io ca ele.
(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – România mea luceafăr

13729027_1038380436243669_391993156389597475_n

 

Nu-i plecatul de oricine și nici România de toți cei rămași! Că sunt oameni care o duc ca pe jăratec în suflet și umplu de lacrimi sărate toate drumurile. Pun semne de carte peste tot, să nu uite să se întoarcă fix pe unde au venit.

Și sunt mulți rămași care o împroașcă și o umilesc în cuvinte grele. O îmbracă în haine ponosite, de parcă nu ar fi mama și mireasa tuturor. Româncuța aia în Ie, care poartă coroniță de flori de câmp pe cap, cu opinci, care joacă în sufletul nostru de se scutură pământul!

Măh, nu vă vorbiți țara de rău, că numai pe aia o aveți ADN din ADN-ul vostru! Numai aia e scrisă în genetica voastră!

De câte ori am venit spre Egipt, săram drumurile, gările, trenurile, aeroporturile și avioanele. Și mereu spuneam că e ultima dată. Că data viitoare îl îmbarc pe omul meu în avion și pe hotare românești ne-om face veacul de acum.

Da nimica nu e dat omului să se întâmple cum își plănuiește. Cu atât mai puțin mie care trebuie să lupt de zece ori mai mult în bătălii decât alții. Habar nu am de ce! Poate oi avea eu ceva polițe de plătit și lecții care nu s-or prins de bostanul ăsta al meu. Nu știu!

Da știu că România asta e dor și boală grea! Așa stă de îndesată în tine, de culcușită, încât ai impresia că și sângele devine Dunăre, iar jucăușii ăia de folclor bat polca și sârba direct pe inima ta. Că prea ți-e mereu în gât!

Când oi ajunge acasă, toate pământurile o să le ar cu sufletul meu! Și o să plivesc grădina, o să pun roșii și vinete și o să stau ca buna pe un scăunel de lemn sub nuc, cu o scrijea de pită de casă și o să le dau în boală toate până mi-oi termina de mâncat mâncarea! Apoi oi uda grădina, iar când apune soarele, o să stau de drag să mă uit la el, până l-oi pierde din privire.

O să ascult lăcustele și greierii și o să caut țara mea în constelațiile de pe cer. Dacă nu o găsesc, o să fac eu una, să mă iau după ea, oriunde o să fiu prin lume! România mea luceafăr! Așa o să îi zic!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

 

© Stol de rândunici, copilăria!

41939074_1505861746224382_7462221079382065152_n

Am plâns. Lunile trec repede, ca și cum le-ar plimba un vânt nebun peste tot cerul meu care e tare departe. Iulie e departe deja și ea. Și august. Septembrie pare de neatins. Le simt grele până în sânge depărtările acestea, dar nu toate ni-s cu putință uneori. Și trebuie să învățăm să așteptăm întâlnirile. Sau reîntâlnirile.

O văd și eu cum mă cheamă, femeia aceea îmbrăcată în port popular, cu cosițe negre și ochi de coacăze.Îmi zâmbește și o aud cum mă strigă. Îi simt și îmbrățișarea aia ca a bunei mele cea bună și simt cum mă învăluie mirosul din fumul de Mărășești al bunului meu cel bun.

Pe ferestruica aia de la avion am privit sărat. Lacrimile mi-au rămas acolo ca să se transforme în mări uscate de sare. Oamenii nu vor mai vedea prin ferestre decât doruri. Ale mele. Ale lor.

Mi-e dor de aerul de acasă. Mi-e dor de iarbă, de asflatul pe care desenam toată ziua șotron și săream. Aveam impresia că odată cu mine săreau și norii. Acum mi-e așa dor de parcă toate pieterele de moară sunt în inima mea, iar când inspir, inspir munți și nisipuri.

Duc mâna streașină la ochi și mă uit departe. O femeie micuță, cu straița cusută în motive românești, străbate marea asta turcoaz. Umblă pe ape și îmi aduce mereu caș dulce, urdă și slană cu ceapă. Că spune ea, iar am slăbit și mi-s ochii negri de cearcăne.

Îi sărut mâna aia crăpată de muncă. Miroase a lapte și a fân, a pită frământată, a cozonaci, a mamă și bunică. A toate femeile care întorc fânul pe câmpurile de acasă, doinind și lăcărămând a doruri de prunci plecați departe. Și îmi pun obrazul în căușul palmei ei. Doar așa pot adormi, umplând marea de altă mare.

Când am să ajung acasă, am să desenez un șotron la scara avionului și o să sar în gâtul tuturor. O să spun: „O venit acasă fata Nelichii Jenichii Mitrului!” Și o să doinesc. Da știți cum? De or să tune străzile de mine și m-or lătra toți câinii. Da nu-i bai! Că îs câinii de acasă!!!

O să cânt romanța bunicii și o să o vizitez. Nu la mormânt. Ci în fundul grădinii, unde stăteam cu capul în poala ei și mâncam porumb fiert, vorbind de cum o să devin eu într-o zi fată de la oraș. Tare rău suna cuvântul ăsta. Ca a rămas bun!

Auzi bună? Nu-i orașul de orișicine. Eu tot legată de vale, de huibă, de valău, de mirosul d eploaie și fân reavăn am rămas. De poalele tale! De pulovărul lui bunu! O să îți aduc când vin pită cu prune. Și o carte de voroave. Că avem ce vorovi, Jenică!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – Iuaneeeeee, hai acasă!

 

Moșu Bun, așa cum îi spun eu la tatăl lui bunu, se născuse acolo în Cheile Râmețului, departe de civilizație, în locuri în care de jur împrejur nu vedeai decât doline, turnuri, peșteri, grohotișuri, creste care sărută cerul de un albastru incredibil, înconjurate de păduri, pajiști și fânețe, în care mișună toate vietățile pământului și care miros a acasă. Sora lui Moșu Bun, locuia la un deal distanță. Doar că nu se putea vedea casa, că era în oala dealului, cum spun cei de pe acolo. Adică, în vale. Dar ei aveau un fel al lor de a comunica. Când vroiau să vorbească, Moșul ieșea afară, ducea palmele ca un con la gură și o striga, iar după câteva clipe, din verdele acela crud și reavăn se întorcea glasul femeii. Câteodată, sus, sus, departe, pe drumul acela mic, îngust și șerpuit, numai din praf și pietre, trecea câte o rată. Șoferul oprea și striga către ei dacă vor să meargă la oraș. Așa ajungeau ei la oraș. În Teiuș, Aiud sau Alba să își cumpere ce aveau nevoie, când aveau nevoie. Numai că ei nu prea aveau nevoie de nimic. Numa de petrol pentru lampă. Lumina lor, era o lampă cu petrol. Sau o  luminare, cum spunea bunicul. Casa lui Moșu Bun era din scânduri vopsite cu albastru. Că acolo era pădurea. Scânduri brute, curățate și îndreptate de mâinile lui de meșter. Spatele casei este proptit direct pe stânca muntelui, care o ține parcă în palma sa puternică. Parte din el, iar el parte din ea. În față, este urcată pe două bârne groase de lemn. Cam de 2 metri. Are o cameră mare, iar sub casă, este un beci. Pe sub casă trece un pârâu de munte mic, cristalin și repede. Ca o dâră de viață prin care, uneori, apărea câte un păstrăv. Moșu confecționa viori din inimă de cireș. Era șchiop, timid, dar bun la suflet ca sfinții. Viorile lui au ajuns acuma viori de colecție, dar mie nu mi-a fost dat să pot ține vreuna în mână. Într-o zi, o cunoscuse pe mama lui bunu. După ce Ion veni pe lume, Mamă Bună muri. Tânără. Ion avea 4 ani. Moșu, de durerea din suflet începu să se stingă. O iubise dumnezeiește. Iar ea pe el. Îl îmbrățișă pe Ion, îl sărută pe frunte, pe mâini și îi spuse să își pună desaga cea pregătită de el în spate, să urce la calea aceea pe care trecea rata și să meargă ușor până la Măria, iar Dumnezeu va ști ce să facă cu el mai departe. Ion îl ascultă. Nu avea cum să știe că era ultima oară când îl vedea pe tatăl său. Vitreg, dar blând și bun ca soarele și pâinea din cuptor. Îl îngrijise, îl iubise ca pe ochii din cap. După mama lui, Moșu era singurul care l-a iubit necondiționat pe lumea asta. La 4 ani, Ion devenea slugă. Ducea boii la câmp și dormea cu ei în grajd. Visa la lumea de dincolo de munte și păduri. La orașe. Într-o zi, l-a văzut un șofer de rată și i-a fost drag. L-a luat ca un fel de copil de suflet, l-a dat la școală și așa a ajuns Ion șofer de rată. Avea să treacă de multe ori prin locul de unde, în sufletul lui încă mai auzea cum Moșu încerca viorile, iar mama îl chema dulce la mâncare. După o vreme, Ion le uită vocile, dar niciodată nu uită să îi pomenească. La casa părintească a mai fost doar de două ori. O dată cu tata și o dată cu mine. Ion este bunicul meu. De aia sunt eu lipită de pământul românesc, de verde, de munte și de cer. Acolo mi-s rădăcinile. Adânci. În munții ceia înalți de calcar ai Trascăului pe unde râul Mânăstirii sau Geoagiului cum se știe și-a făcut potecă de basm, străbătându-i ca o șerpuire de poveste. Peste tot numai aluni, fagi, brazi și florile voinicului. Păsări și moara veche de apă. Clopotele și toaca Mănăstirii. Uneori, când viața îmi dă răgaz, merg pe acolo să culeg bureți, fragi și alune. Îmi amintesc de bunul cum mă ducea la cules și cum venea acasă cu brațele pline de bunătăți pentru mine. Uneori, mă ducea la șezătorile de acolo. Vara și toamna. Dormeam în podul grajdului sau sus pe claiele de fân. Numai țârâit de greieri și lăcuste. Miros și râset de bunic, povești frumoase, dar grele de viață. Bunul știa cât iubesc eu natura și îmi spunea: Ramonuță! Niciodată, numele meu nu a sunat mai frumos decât rostit de bunul. Om calm, blând, poate prea blând, mereu, dar mereu râzâtor, pus pe glume și șotii și cu drag de Dumnezeu. Avea în cursă o cutiuță în care oamenii puneau bacșișul. Era al meu tot când mergeam la el în vacanțe. Și avea un scăunel mic, pe care îl ținea mereu lângă scaunul șoferului. Acolo stătea Ramonuța lui când îl însoțea în cursă. Într-o vacanță, când am mers la Aiud, l-am găsit mergând către casă. Avea mâna într-o fașă și era palid. Apoi, într-o zi, nu s-a mai putut ridica din pat. Avea temperatură internă mare. O ciroză. Când a fost mic, făcuse hepatită. Netratată. Și acum, boala se întorcea să mi-l ia pe Iuăn al meu. L-am dus la spital, dar l-au dat acasă. Nu am înțeles atunci de ce. Bunul însă, râdea. Eu stăteam lângă el și am făcut un evantai mare, din coperțile unui bloc de desen cu care îi făceam vânt. Și îi puneam pe burtă mereu câte un prosop umed. Bunul îmi spunea: Bată-te norocul și binele, Ramonuță, ce idei îți vin! Îmi venea din iubire pentru el. Într-o dimineață, am mers cu mama către Oradea. Mi-am luat rămas bun de la bunul. L-am strâns tare în brațe, cât pentru o viață. Bănuiam poate, dar nu vroiam să cred că de pe acum, Moșul meu Iuăn , cum se zice prin locurile alea, avea să plece la îngeri, să îl audă pe Tată Bun și Mamă Bună din nou. Câteodată doar, când trec pe la Bojdeuca lui, cum îi spunea el, îl aud strigând: Ramonuțăăăăă! Ramonuțăăăăă! și apoi, râsul lui umple valea, munții și pădurile. Eu nu o să îi uit vorba și râsetul niciodată. Și când mă uit adânc pe drum, îl pot vedea cum vine cu brațele pline de caș, urdă, alune și lapte de bivoliță! Sărumâna, bunule. Într-o zi, o să fac mâna con și te-oi striga din inima Trascăului: Iuaneeeeeeeee! Iuaneeeeeeeee! Hai acasă, Iuaneeeee, că mi-e dor de tine!, iar tu o să mă auzi din Cheile Îngerilor și o să cugeți câteva clipe peste fruntea mea de om mare de pe acuma, Bunule!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

©Stol de rândunici, copilăria – Baloanele de săpun şi copilăria…

grandmother

Nici nu mai ştiu cum am descoperit eu balonaşele de săpun, dar îmi revine mereu în minte imaginea când buna mi-a confecţionat un cerculeţ din staniol, pe care l-a înmuiat în apă cu săpun de haine, săpun pe care îl făcea ea în curte şi mi-a arătat magia cu balonaşe. Îmi amintesc cum în razele soarelui căpătau multe culori şi se ridicau la cer, iar eu ţopăiam fericită şi aplaudam. Pe atunci, eram convinsă că bunica este ceva zână bună care poate face minuni. Am învăţat însă între timp că era zână bună, dar minunile nu veneau din magie, ci din suflet de om, din iubirea ei pentru mine. Îmi amintesc copilăria exact ca pe aceste balonaşe de săpun. Plină de culoare, liberă şi frumoasă! Şi bunica râzând larg, cu ochii, cu sufletul, cu tot ce era ea.

©Stol de rândunici, copilăria – Ce jimbată de copilă şi ce bunici de poveste

Ce jimbată de copilă şi ce bunici de poveste. Amintirile sunt asemeni unor câmpii ale copilăriei şi ale vieţii, pe care alergăm desculţi de griji, de tristeţi şi pe care le adunăm flroi, la reverul sufletului să ne fie de vreme bună pe mai târziu, la timpuri de restrişte. Că mi-e dor de ei? Nu trece ziuă pe faţa pământului să nu mi-i amintesc măcar o dată, să nu simt mirosul de lemne arse în sobă şi fum răsfrând pe lângă horn amestecându-se cu cel de vanilie şi alaluat fraged de cozonaci, pită sau cornuleţe şi Mărăşeştii lui bunu din camera alăturată. Nu este zi să nu îi aud sporovăind unul cu altul. Treburile casei. banale. Dar le vorbeau. Despre vacile, caprele din iştalău (grajd), despre porci şi galiţe, despre cum cade varul de pe cuptor şi buna tre să fcă iară noroi cu balegă şi paie să îl lipească, iar eu să joc în el d evoie bună, de parcă era o minunăţie. Şi era. Că nu jucam toată ziua în aşa ceva să mă moşcolesc (murdăresc) toată ca un negru venit din Africa.

Numa albuşul ochilor era alb, iar buna râdea de săreau hainele pe ea şi spunea:

-Bată-te bine şi fericirea copilă, da alta ca tine nici că poat fi! Zici că eşti neam cu ăl de jos aşa neagră, Doamne fereşte şi apără.

Iar eu râdeam! Ce treabă aveam eu de unde sunt? Eu eram de acolo. Din copilărie şi de la sânul ei. Din mijlocul căsuţei ăleia de pământ bătut, cu tărnaţ (pridvor) verde, în care bunu îmi vorbea de stele, daci şi romani, de matematică şi de cât de mult mă iubeşte el pe mine. Câteodată, când găsea tăria, vorbeam şi de războiul unde a fost el. De ruşi şi de prizonieri. de Siberia aia unde mie mi se părea că dacă pui doar piciorul îngheţi, de parcă însăşi Crăiasa Zăpezii te-ar fi atins. Vorbeam de prietenii şi bunătate. Să nu renunţi, să nu fi laş, să îţi iubeşti ţara şi poporul, chiar dacă suferi suferinţe de neimaginat pentru ele. Şi câteodată, sub vorba guturată şi blândă a bunului, în cricăituri dde greiri şi lăcuste, adormeam pe pieptul lui, care mirosea a tutun şi bunic bun, bun ca mierea lui Dumnezeu! Ce bine era! Şi el stătea acolo şi străjea somnul meu, de toţi zmeii copilăriei. Şi eu zâmbeam.

Şi buna îi spunea:

– Aluat eşti! Aluatul ei! Cum vrea ea te modelează! Doamne, că nici după pruncii tăi nu ai fost aşa topit! şi râdea.
– Apoi, pot fi şi clătită şi cozonac şi minciuneaua ei, că nu îmi pasă Jenică. tare mi-e dragă. Cât un pumn de viaţă mic a fost când a adus-o Neli la noi. Îmi era şi frică să o iau în braţe. Cum să nu o iubesc? Pe ea, am văzut-o crescând acilea, la mine în braţe, în casă la noi. Dapoi tu voroveşti, Jenică? Că nici nu poţi dormi fără ea!
– Apoi, io Mitrule, îs mai rău ca tine. Io îs de acolo din mintea ei. Şi râdeau amândoi pupându-mă.

Apoi, cum să nu creşti ca picii ăia din poveşti? Într-o zi ca alţii în trei? Că adevăratul aluat, eu eram! eu! Şi ei mă frământau cu grijă şi puneau ca ingrediente numai iubire, înţelepciune şi frumos. Nu îmi amintesc să fi primit un sfat rău de la ei, numai bune.

Să nu judec, că nu ştiu eu ce e în sufletul omului, că nu pot intra să văd!
Să nu fac rău, dacă nu pot face bine! Mai bine să nu fac nimic!
Să las oriunde merg, loc de bună ziua!
Să nu mă intereseze dacă intru în casă curată sau murdară, că nu ştiu niciodată unde e mizeria adevărată! Să intru pentru om, nu pentru ce are omul!
Să mă bucur şi de o cană de apă şi să spun: mulţumesc! Să beau din ea şi dacă e de la ţigani, că dacă ei au avut bunătatea să mi-o ofere, trebuie să am şi eu bunul simţ să beau!
Să nu mă uit la haine, că ele pot îmbrăca multe caractere urâte! Să mă uit la zâmbet şi la fapte!
Să nu îmi pese dacă omul e alb sau negru şi nici la care Dumnezeu se roagă, ci numai cum mulţumeşte omul Domnului, că EL oricum numai unul este!
Să nu îmi vorbesc fraţii, părinţii şi ţara de rău nici dacă m-or umple de păduchi! De păduchi poţi scăpa, dar de ura din suflet şi de indiferenţă, niciodată!
Să îl iubesc pe Dumnezeu cu fapta, cu sufletul şi nu cu vorba!

Şi i-am ascultat. Cât am putut eu. Uneori a fost uşor, alteori mi-a fost de lecţie grea prin viaţă. Dar nu i-am dezamăgit. Şi oriunde sunt ei acum, prin planetele acelea îndepărtate cu îngeri, eu îi am vii în mine. Precum gutuile acelea galbene de la ferestre şi de pe dulapul unde le punea buna să miroasă fain în casă.

©Stol de rândunici, copilăria – Miresmele copilăriei

42763922_2171225216283242_1472013999624159232_n

Nu mereu, dar uneori mă opresc în mijlocul drumului, aşa, ca şi cum aş avea senzaţia clară că am uitat ceva. Caut în buzunare, la gât, în geantă. Nu este. Apoi îmi amintesc că am o inimă în care nu am căutat. Parcă se face mai linişte, apoi mai senin. Acolo este. Simt. Şi inima simte, deoarece începe să bată mai repede şi de abia o mai ţin înlăuntrul meu. Mă întorc brusc și o iau la fugă înapoi. Unii mă privesc cu mirare. Alţii ştiu deja unde alerg. Au alergat şi ei de câteva ori. Am uitat ceva în urmă. Ceva fără de care nu găsesc mereu în mine curajul de a înainta. Am uitat ceva în urmă cu zece, douăzeci, treizeci de ani. Mi-am uitat copilăria. Acolo. În sat la bunica şi la bunicul, pe umărul tatei şi în braţele mamei. Ştiu că pot să o regăsesc. Încă aleargă desculţă, ştirbă şi mirată prin curtea mare, în care era un păr şi un nuc, iar la colţul verandei era un gutui, un cuptor de pită şi o tufă cu trandafiri, cărora le simt mirosul şi acum. Aşa ştiu să mă întorc mereu acolo. După mirosul copilăriei, care uneori, are miresme de trandafir, gutui şi pâine proaspătă scoasă din cuptor!