© Sub zodia iubirii

90e762e974092a9e7fd7ef5359744ee1

 

Te caut în apele acestea albastre și te caut în ceruri. În vânt, în nisipul fierbinte, în praful care îmi inundă uneori plămânii, în frunze, în briză. Încerc să te reculeg de peste tot. Mă închin la Dumnezeu și tuturor zeilor egipteni, doar să trimită un semn care ar avea culoarea neagră a ochilor tăi. Azi, am fost la far. Cândva, tu erai farul meu. Luminai și eu găseam drumul către mine și către casă. Chiar dacă ea nu mai era demult. O găseam Mohamad! Și mă găseam. Acum, privesc la un far și nu mai găsesc nimic. Nici un drum. Nici o răspântie măcar. Nici o potecă. Aș vrea să găsesc desișuri, să le rup cu inima, să le frâng în mâini, să răzbat, dar nu găsesc. Găsesc doar țărmuri și ape care par că nu duc nicăieri. Decât la întinderi și mai mari pe care nu mai le pot străbate deloc și mă tem că dacă mă arunc în ele, ajung în abisuri și mai întunecate. Ai luat toată lumina lumii. Te caut mereu în ea. În diminețile în care soarele răsare. Îți amintești? Erai soarele meu. Ești. De aceea, îmbrățișez razele dimineții când se opresc uneori pe trupul, chipul și mâinile mele. Uneori plâng. Dar le las să mă mângâie, să mă sărute și să plece din nou în lumile acelea din care au venit. Ale noastre s-au închis pentru totdeauna. Le mai deschid eu uneori cu inima. Cu eroism. Și mor de fiecare dată și mai adânc. Dar nu de tot. Și mi-e dor să mor în brațele tale.

(© Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

piata

 

Când Lea și Mara au coborât din avion, o boare caldă le-a atins fața și umerii. Nu va uita niciodată valul acela de aer cald și mirosul din aer. Nu poate nici acum să îl descrie perfect. Mirosea a nisip și ape. Era ca și cum de la primul ei pas în Egipt, i se așternea în față o parte din povestea pe care avea să o trăiască. Zâmbi. Nici nu își amintiră cum ajunseră la hotel, apoi în pat. Adormiră buștean. A doua zi, ieșiră la plimbare. Pas cu pas, trecând podul peste Nil, ajunseră într-o piață locală. Publică. Ridică din sprâncene și rămase așa preț de câteva clipe. Nu ajungi mereu într-un asemenea loc. Oameni, zarzavaturi, animale libere, țipete, forfotă, apă murdară, iar pe ici-colo resturile aruncate pe sub tarabele improvizate. Mara ridică ochii negri spre Lea. Începu să râdă cu poftă. Lea o urmă. Scoase aparataul din geantă și făcu fotografii. După jumătate de oră, se simțea ca și cum ar fi revenit într-o lume din care nu a fost niciodată plecată. În toată nebunia aia, fiecare om și lucru avea un scop precis, un loc al său. Telefonul sună. Era Ibrahim. Urmau să se întâlnească după câteva zile pentru a discuta despre documentar. Într-o oră, trebuia să fie la hotel, deoarece un anume Ahmed, urma să le conducă la locuința lor. Lea venise mai devreme ca să se familiarizeze cu locurile, cu oamenii. Să intre în peisaj. Și nu îi păru rău. Chiar avea peisaje la discreție. Doar că, o luă foamea. În drum spre hotel, își luară o șaorma. Nu își închipuia niciodată că ar fi putut să îi placă. De acum, nu doar că îi plăcea, dar devenise numărul unu pe lista mâncărurilor ei favorite.

– Hai, Mara! Trebuie să mergem să ne vedem căsuța! Taxiii!
Un taxi galben opri, iar un omuleț zâmbitor întrebă:
– Madame, urcați?
Lea îi zâmbi, urcă și până la hotel îl ascultă pe șofer povestindu-i aproape toată viața lui.
(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

ce22138315030b65947fedb8bca3154e

Înaintez prin mine ca şi un soldat ce-şi poartă rănile. Sângerez de moarte, dar mai ales de viaţă. Viaţa fără tine. Şi încerc. Mă străduiesc să stau ţintuit pe partea mea de lume, departe de tine, dar uneori, îmi cresc aripi din gânduri şi ajung la tine. Vindecă-mă! Numai tu ai puterea! – Ramona Sandrina, © Sub zodia iubirii, Mohamad speech

©Sub zodia iubirii

6e7269f38804d234ab5f47b1c5094628

Lângă tine, privindu-te și ținându-te de mână, am convingerea că pot străbate orice fel de drumuri. Că iubirea poate face pod peste lumi și tunele prin piatră. Pentru că e iubire și se susține prin ea însăși. Pentru că se ia. Se propagă. E caldă și umple tot în jur. Nu doar înăuntru! Nu este drum să nu îl putem străbate împreună! De la Cer la Pământ, toate ne sunt la îndemână în iubire!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

4e8a633a8dfb0b0a5edbbb64300113bf

Chiar dacă ai plecat lumina ochilor mei, vreau să ştii că ai să-mi alergi iubito, precum dervişii deşertului printre gândurile negre ale zilelor şi ai să mă aduni de peste tot. Ai să dai sens ceţurilor din mine. Pentru că tu-mi eşti lumină în acest întuneric crunt. Tu, ai să-mi răsari din adâncul cel mai adânc al tristeţii, ca o Lună mare, albă şi strălucitoare şi ai să-mi fii mereu nordul, sudul şi toate punctele cardinale de care mă agăţ disperat să îmi găsesc un punct de echilibru. Pentru că tu eşti Sora Lunii! Îţi aminteşti când te strigam aşa? Aerul meu, simt că mă prăbuşesc fără tine. Nu mai simt nimic care să îmi spună că sunt bărbatul acela pe care tu îl iubeai. Nu mai găsesc nimic cu sens, cu rost. Sunt pe un drum care nu mai duce nicăieri, Lea. Ştii ce fac când simt că mă rătăcesc, iubita mea? Închid ochii! Închid ochii şi îmi duc mâna la piept ascultându-mi inima. Cât timp ea bate, tu eşti cu mine. Aici. Oriunde. Oricum. Mă aduci acasă. Mă simt rătăcit fără tine! Stau închis în acest templu fals denumit căsnicie, viaţă, demnitate, pe care societatea, familia, tradiţiile, religia, l-au ridicat în jurul fiinţei mele ca o închisoare, construindu-l direct din carnea şi sângele meu, jupuindu-mă de tot ce ar trebui să însemn eu ca bărbat în lumea asta. Ca soţ. Ca tată. Iubito, ajută-mă! Ieri am strigat la copii. Când fetiţa mea a ridicat ochii la mine, am simţit că se rupe pământul sub picioarele mele. Cumva, te-am văzut pe tine. Când te-a alungat unchiul. Ei spun că îmi redau demnitatea, dar mă îngenuchează! Şi mă tem iubito. Mă tem că departe de tine, am să urăsc pe toată lumea, deoarece fără vocea şi zâmbetul tău în preajmă, nu mai este nimic care să mă îmblânzească. Mă simt ca un animal gata să urle, să lovească şi chiar să ucidă. Nada îmi râde în faţă. Mă face slab. Spune că nu sunt bărbat, nu sunt soţ. Nici tată nu mai sunt. A prins curaj datorită familiei. Azi am prins-o de mână şi am privit-o în ochi. I-am amintit că niciodată nu ne-a legat nimic. Că eu nu am iubit-o. Că nu i-am spus niciodată ce acum ar trebui să o rănească. Că eu doar i-am fost promis. A râs ca un animal rănit. A rădicat bărbia şi palma dreaptă gesticulând. Mi-a spus că mă leagă copiii, nu vorbele. Dar că străina mi-a luat minţile. Am vrut să o lovesc. Dar ţi-am văzut zâmbetul coborând prin lumina de la fereastră. I-am spus că poate să îi mulţumească străinei pentru că încă sunt uman. A râs. Ca un demon. Lea, voi dărâma totul, chiar dacă voi începe cu mine! Ce sunt eu, dacă eu nu mai îmi aparţin şi nu mai ajung la mine? Nu e nimeni să îmi zâmbească. Nu e nimeni să îmi spună că va fi bine. Nu e nimeni care să mă ia de mână. Toţi mă lovesc cu pietre de cuvinte. Nu am comis nici un păcat. Nici unul pe care bărbaţii din familia mea să nu îl fi comis. Oare, bărbaţii trebuie doar să fie precum munţii ce răsar din deşert? Din piatră? Atunci de ce avem inimă? De ce ne dă Allah inimă dacă nu să iubim? De ce m-au născut părinţii mei, dacă viaţa mea nu îmi aparţine şi totul a fost alegerea lor? Dacă nu te-aş fi întâlnit, nici măcar nu aş fi ştiut că eu sunt viu! Că sunt capabil să simt. Credeam că un bărbat are doar datoria de a munci, de a veni acasă, de a vedea ce are familia lui nevoie, de a-şi petrece timpul cu copii şi a intra în dormitor ca într-o cuşcă de lei unde nu îl aşteaptă nimic decât un schimb de carne, nu de suflet, Lea! Sufletul meu este la schimb doar cu sufletul tău şi pentru tine! Pot să mor de acum! Pot să mă ucidă cu pietre. Cumva, mă simt liber!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)