“Copilărie sub anestezie” sau despre starea vegetativă a românilor

Am privit acest reportaj nu doar revoltată sau plină de tristeţe, dar cumva încremenită în mine. Nu că mi-ar fi străine nişte lucruri care se întâmplă în centrele de plasament, ci pentru că nu pot să înţeleg ca om astfel de decizii. Mai ales că ele sunt luate în numele unor copii. Am ajuns o societate bolnavă. Crudă! fără moralitate! Fără nici un Dumnezeu! Îmi este suficient de clar să înţeleg asta, doar ascultând cu câtă seninătate răspund acei oameni. De parcă le-ar fi dat copiilor bomoboane sau ciocolată, nu medicamente care îi ditrug ca fiinţe pe termen lung.

Dar, ori de câte ori voi vedea astfel de ştiri şi reportaje, am să repet…TOŢI suntem vinovaţi de absolut orice se întâmplă în ţara asta. Nu doar politicienii! Nu doar cei din centrele de plasament! Noi, toţi!

Şi nu doar pentru aceşti copii, ci pentru absolut tot. toţi suntem încremeniţi, toţi suntem revoltaţi, toţi suntem dezgustaţi, toţi distribuim, postăm, comentăm, dar procentul celor care fac ceva este foarte mic.

Schimbarea nu se face de pe scaun la tastatură. E dureros, dar suntem un neam care iubim să vegetăm, să nu luăm atitudine şi care respingem vocile care au ceva bun de spus!

Este şi un citat despre faptul că fiecare naţiune are conducătorii pe care îi merită. este adevărat! Îi merităm deoarece nici în al 12-lea ceas, nu înţelegem că ei sunt acolo deoarece noi i-am delegat să fie acolo şi că puterea schimbării este la noi! Nu înţelegem că avem drepturi, nu doar obligaţii şi că avem un cuvânt de spus în absolut orice. Chiar şi în privinţa acestor copii. Dar, în principiu, oamenilor nu le pasă.

Oamenilor le place în propriul confort şi atât! Nu vor ieşi din zona de confort decât pentru interesul lor!

Eu când vreau să îmi liniştesc sufletul de amărăciuni, merg la piaţă

76ea3deaa50c7f5f71c5439f9a3d94a7

Eu când vreau să îmi liniştesc sufletul de amărăciuni, merg la piaţă. Să întâlnesc oamenii aceia frumoşi şi fireşti, simpli şi frumoşi ca pâinea caldă a bunicii. Nu vreau să cumpăr nimic, dar mă spăl pe suflet privindu-i, vorbindu-le, sau ţinându-le mâinile! Sunt oameni simpli, cu o înţelepciune de la Dumnezeu, care ne hrănesc spiritual, moral şi sufleteşte! Eu aşa îi simt şi îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că ne dă oameni ca ei!

Adevăratul potop vine din interior

11044970_1082807038401291_6315466690653811199_n

Am mai spus şi voi repeta la nesfârşit: sfârşitul lumii nu înseamnă foc, apă, potop! Adevăratul potop vine din interior. O implozie a simţurilor pierdute. Vom muri ca specie din cauza lipsei de compasiune, bunătate, empatie şi umanitate!

Oamenii sunt într-adevăr teribili! Monstruoşi!

Oare câte poate strânge un copil la doar câţiva anişori în sufleţelul lui ca să viseze la moarte? Unde greşim oameni buni? Oare chiar nu mai avem gram sau dram de umanitate în noi??? Trist până la Dumnezeu!

A mai spus un copil sirian: Mă voi duce la Dumnezeu şi am să spun cât de răi au devenit oamenii!

A murit. Avea vreo 4 ani… Sper că ne-a spus şi mai sper ca Dumnezeu să nu ne ierte că ucidem copiii!!!

Unii ucid pentru interese materiale şi mondiale, iar alţii prin indiferenţă! Nici unii, nici alţii nu sunt mai puţin vinovaţi!

 

***

copiii-sirieni-770x500

În noul raport ”Rani invizibile“ prezentat de Salvați Copiii sunt descrise cei șase ani de război în Siria, povestiți de copii.

Copii care care au trăit și trăiesc încă o dramă.

5.8 milioane de copii din Siria trăiesc zilnic bombardamente într-o Siria nerecunoscută, complet anihilată. Printre acestea, cel puțin 3 milioane de copii nu știu nimic altceva decât bombardamente și dezastrii, iar consecințele la nivel psihologic sunt devastatoare.

85% din populația siriană trăiește în sărăcie și 4,6 milioane de persoane locuiesc în zone asediate sau greu accesibile.

6,3 milioane de persoane sunt strămutate și 4,9 milioane – inclusiv 2,3 milioane de copii – sunt refugiați în alte țări.

Copiii nu zâmbesc niciodată, au chipurile triste, iar durerea  care o provoacă războiul în inimile lor este inexplicabilă și inacceptabilă. Doi din trei copii spun că au pierdut un membru al familiei, și-au pierdut casele sau au fost răniți cel puțin o dată în timpul bombardamentelor.

”Sunt copii care visează să moară pentru a merge în Rai și, astfel, să aibă un loc unde să mănânce și să rămână la cald Ei trăiesc cu speranța de a fi loviți de lunetiști pentru a ajunge la spital și poate că poate că așa vor scăpa din orașul asediat.

Sunt copii rămași orfani din cauza războiului. care pentru o farfurie de mâncare se alătură grupurilor armate pentru a se alătura grupurilor armate “, afirmă Valerio Neri, directorul general al Salvați Copiii din Italia.

Copiii recrutați de grupurile militare sunt forțați să le gătească și să le curețe punctele de control, înainte de a deveni și soldații lor. O dramă în dramă.

(Preluat din MondoNews24)

Cel mai mare, mai greu şi mai dur război al României. Cu sine!

Fundata

Oare cât de orb şi surd de suflet trebuie să fii ca român, să nu simţi să îţi iubeşti ţara. Aşa, fără motiv. Pur şi simplu. Ca orice altă iubire. Este sau nu este. Oare cât de dezrădăcinaţi, pierduţi, sărăciţi de suflet, spirit şi patriotism trebuie să fii să nu înţelegi că tu ca român te-ai născut pe nişte pământuri atât de vechi, încât putem vorbi de o civilizaţie şi nu de un popor.

Şi cât de lipsit de cultură trebuie să fii ca să nu ştii că România are clădiri mai vechi decât istoria altor state, de exemplu.

Pe când britanicii şi francezii duceau lupte de colonizare pe pământurile Americii, noi aveam deja un stat de sine stătător, clădiri, istorie şi multe bătălii în care am ieşit învingători.

Şi pe când alte ţări ucideau, colonizau, violau, plimbau oamenii pe la grădinile zoologice pe post de amuzament şi călcau în picioare toate drepturile omului, România îşi vedea de pământurile ei, de istoria ei şi participa ca terţ la războaie care nu o priveau, dar în care vrând-nevrând a trebuit să intre. Ca acum. Poate acesta este cel mai mare, mai greu şi mai dur război al României. Cu sine! Cu poporul său. Cu trezirea unei naţiuni care pare că îşi doarme somnul de veci cu adevărat. Departe de tot ce înseamnă român sau România, tradiţii, obiceiuri, cultură! Din războiul ăsta ori ieşim învingători şi redevenim români cu patrie şi rădăcini, ori ne pierdem pentru totdeauna în negura unei societăţi moderne de consum, vulgară, fără respect al valorilor naţionale, umane, fără empatie, fără nimic!

Cumva, românii trebuie să înţeleagă că este momentul lor mai mult decât niciodată. Trebuie să înţeleagă că este despre ei, copiii lor şi nepoţii lor. Despre viitorul unei naţiuni şi reîntoarcerea la originile străvechi. Ale noastre. Dinainte de orice trecere a unora şi altora peste istoria noastră. Românii sunt români şi nimic altceva! Şi aşa trebuie să rămânem.

Cum spuneam…ştiţi că avem clădiri mai vechi decât istoria Americii?

La bine și la boală împreună…

cancer

©Nicholas Nixon 

„îndrăgostiți-vă doar dacă sunteți puternici, chiar invincibili, deoarece, uneori se întâmplă să trebuiască, să fii!”

Azi voi aborda viața altfel. Voi scrie despre acele lucruri despre care nu ne place să vorbim. Poate de teamă să nu ni se întâmple şi nouă sau poate din cauză că ne simțim prea mici. Poate din lașitate sau ignoranță. Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali şi ipocriți, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un criminal în serie care ucide tot ce apucă în calea sa: NU! Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Ne cangrenăm emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz.

***

Cancerul, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață! Despre cum să răzbim împreună, despre cum să nu ne dăm drumul la mână, cum să depășim limite despre care nu știam niciodată că există sau că sunt acolo. Cancerul este boala secolului. Nu are conștiință. Nu are suflet. Nu alege. Nu îl interesează că ești mamă, tată, copil, tânăr, că ești bogat sau sărac, că ai o viață echilibrată. Nu! Te lovește când nici nu te aștepți și atunci, în primele clipe, te doboară. Nu știi cum să reacționezi. Nu știi cum să respiri corect. Mai ales când nu este vorba despre tine, ci despre omul pe care îl iubești. Când este vorba despre omul cu care ai o familie și copii. Dar înveți pe parcurs că această boală poate fi învinsă cu multă implicare și iubire. Înveți că omul de lângă tine e același, doar că uneori este doborât de temeri, de întrebări, de revolte. Iar tu trebuie să îl ridici. Cu blândețe și surâs! Trebuie să înveți că e același chiar dacă a slăbit sau i-a căzut părul, chiar dacă uneori nu se poate ridica singur. Nu este o paria. Este un om bolnav care se vede foarte urât, nefolositor. Trebuie să înveți să îi arați cu iubire că este aceeași persoană de care te-ai îndrăgostit, cu care ai petrecut clipe frumoase și pline de dragoste, că iubirea uneori vindecă și cele mai înverșunate boli. Trebuie să știe că ești acolo mereu… la bine și la boală, deoarece înainte de toate tu îi iubești spiritul, sufletul, inima, iar dacă această boală uneori ne atinge corpurile, nu se poate atinge de nimic din tot ceea ce ne-a legat.

De aici și cartea la care lucrez, „Moartea ar trebui să se teamă de iubire”. Este o carte despre viață și limite. Dar cel mai mult despre iubire. Despre moartea care pândește. Despre cancer. Despre ore în care deși ești obosit, stai treaz și te uiți la cel de lângă tine ca la prima și ultima speranță. Speri să găsești acolo toate soluțiile pentru a nu cumva să îți dea drumul la mână. Este despre copii care îți spun: „Mami, tu poți orice! Nu îl lăsa pe tata să moară!”. Despre orele de chimio când încerci să faci totul mai ușor, spunându-i că azi va servi supă de pui și îl săruți, îi masezi degetele, picioarele, îi cânți ușor la ureche și îi amintești clipe frumoase. Este despre oameni și umanitate. Despre disperare și speranță!

Moartea poate smulge de lângă noi doar ființa iubită, mama, tata, copilul, soțul, soția, fratele, sora, prietena, prietenul, dar niciodată nu îi poate ucide, nu îi poate trece în neuitare! Cine este iubit nu poate să moară deoarece îl ducem în noi, îl trăim în viață și dincolo de ea!

Cel mai greu tip de cancer însă, este cel pe care îl ducem singur sau singuri!

Când societatea îţi ucide speranţa şi încrederea cu prejudecăți, când sistemul de sănătate te apasă prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic, ţi le acoperă doar teoretic!

Când oamenii uită să îți fie aproape, deși tu ceri ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru oamenii de lângă noi. A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

Privesc în jur şi văd tot mai des oameni care se aliniază unor standarde, care empatizează cu LGBT, cu transgenderi, cu mamele care avortează, cu tot felul de valuri progresiste, femei care umblă cu pancarte ale drepturilor femeii, feministe care luptă pentru feminism şi zâmbesc! Nu ironic. Trist! Zâmbesc pentru că suntem o societate de carton, o societate plină de superficialitate, o societate perfidă şi ipocrită! Suntem empatici pentru orice, numai pentru aproapele nostru, nu! Avem de luptat pentru atât de multe idealuri, dar nu luptăm pentru cele care sunt lângă noi, care ne privesc în ochi, care ne arată suferinţa lor reală, palpabilă, adevărată şi cruntă!

Batem mall-urile, restaurantele, ne permitem maşini de lux, case de lux, vacanţe prin Bali, dar nu avem 50Ron să donăm lunar. Doar 10 Ron să donăm unui caz. Nu suma trebuie să fie mare, ci numărul oamenilor care depun! Este oare chiar atât de greu să renunţăm la o pizza, la un pepsi, la un pachet de ţigări şi să îi donăm pentru câteva vieţi? Pentru câteva amărâte de vieţi? Chiar atât de importantă este marca poşetei, a pantofilor, a bijuteriilor sau parfumurilor? Poţi să îţi închipui că sticluţa de parfum de pe raft putea salva o viaţă? Nu poţi! Pentru că eşti de o aroganţă, superficialitate şi lipsă de empatie crasă!

Viața nu are manual de utilizare. Nu are semne de circulație. Nici de viață. Ne trezim undeva pe la mijlocul ei că trebuie să învățăm că imposibilul există. Uneori, devenim eroi și facem din imposibil… posibil! Alteori, nu suntem atât de norocoși și învățăm că imposibilul este mereu imposibil. Că suntem singuri. Că luptăm cu un monstru cu mai multe capete, mai multe brațe, care nu doar că ne-a îmbolnăvit până în sânge persoana iubită, dar ne demoralizează, ne îngenunchează, ne face să disperăm, ne subjugă financiar și uneori ne ucide. Nu doar omul iubit! Și pe noi. Ca persoană. Ca familie. Ne desuflețește și ne lasă goi și înspăimântați. Și totuși, dincolo de toate aceste trăiri, dureri de neimaginat, această boală ne leagă, ne face mai puternici, ne învață lecții despre viață, prietenie, putere și o iubire pe care nu credeam că o putem încerca astfel!

Cancerul, așa cum spuneam, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață, loialitate și iubire!

***

Azi a fost şi despre tine, Miriam! Azi a fost şi despre lupta ta, despre suferinţa ta, despre alergăturile tale, despre strigătul, ţipătul tău după ajutor, nouă! Azi este o zi tristă, deosebit de tristă, deoarece umanitatea ţi-a dat drumul la mână. Te-a învăţat că în viaţă, dar mai ales în cancer, lupţi singură, plângi singură şi mori singură! De unde eşti… iartă-ne, că nu am ştiut să ne lăsăm ipocrizia, egosimul şi carapacea deoparte, pentru a-ţi dărui sprijinul. Puteam să te salvăm, Miriam! Dar am preferat să te lăsăm să mori! Doar pe Catchy, suntem mai bine de 160.000 de suflete. Cele mai multe, femei! Femei care suntem mame, iubite, soţii, prietene, surori! Femei, care oricând putem să îţi reluăm lupta chiar noi însene! Femei, care ar fi trebuit să te înţelegem mai bine ca oricine altcineva! Care ar fi trebuit să te sprijinim, să ţipăm alături de tine, pentru tine şi alte mii de femie ca tine! Femei care pretindem că luptăm pentru feminism, dar care în realitate, nu ştim altceva, decât să ne mâncăm de vii, una pe alta, să ne punem etichete, să ne împărţim pe tabere, să ne insultăm şi să ne uităm menirea firească!!! Dacă nu doar te-am fi citit, dacă nu doar am fi dat like la ce scrii, dacă nu am fi spus: Dumnezeu să te aibă în grijă şi am fi depus 1-3-5-10 Ron, ai fi avut o şansă reală. Dar oamenii nu înţeleg că până la Dumnezeu suntem noi, oamenii! Noi trebuie să fim îngerii păzitori ai semenilor noştri! Dar noi nu am învăţat încă această lecţie…

Iartă-ne Miriam! Drum bun către stele, Înger de lumină!

Catchy, Articol realizat de Ramona Sandrina

Oriunde mergi sa lasi o bucata din tine…

10846356_1027073937307935_8658409067788643467_n

Oriunde mergi, sa lasi o bucata din tine. Sa nu te temi de locuri neumblate. Transforma-le in drumuri noi, frumoase si luminoase. Nu te teme sa umbli pe ape. Oamenii acum umbla pe alte planete. Pe Luna. Pasii nu ii facem mereu cu piciorul. Uneori umblam nepamantean. Cu gandul. Cu sufletul. Cu amintirea. Cu previziunea. Oriunde te va purta viata, nu judeca. Nu tot ce nu este asemeni tie iti este dusman sau inferior. Cauta sa intelegi. De multe ori, in cele mai sarace case, poti gasi cele mai bogate inimi, iar sub gunoaie, vei gasi genii care zac.

Nu privi catre haina unui om, catre talpile goale si murdare. Priveste la zambetul lui. La ochi. Si da-i voie sa te plimbe pe drumurile lui. In pantofii lui. Pe stradutele care l-au alcatuit. Dupa ce ii vei gusta lacrimile, caderile, bucuriile, vei intelege o parte din alegerile lui. De tine va depinde insa daca tot ce ai descoperit va fi suficient pentru a nu arata cu degetul, pentru a imbratisa si a te completa!

Nu lasa religia sa te indeparteze de oamenii care se roaga altui Dumnezeu. Nu exista alt Dumnezeu. EL este unul! Doar ca noi oamenii, in diversitatea noastra il intelegem diferit. Ii dam alt nume. Alte nuante. Religia adevarata este intelegerea si bunatatea, compasiunea si iubirea. Transforma religia in iubire, in poduri, in zambet, in solidaritate si nu in ziduri, ura si dispret. Invata mereu sa iubesti oamenii pentru ce sunt, nu pentru ce ti-ai dori tu sa gasesti in ei!

Diversitatea ne-a facut frumosi si ne-a daruit unicitate. Daca nu am fi diferiti, daca nu am vorbi diferit, daca nu ne-am comporta diferit, daca nu am avea culori, mirosuri, traditii, culturi diferite, am fi la fel. Ar fi ca si cand as trai mereu acelasi si acelasi deja-vu! M-as regasi mereu in oricine si orice. Cum as evolua? Cum as putea sa inteleg profunzimea vietii asa? Nu vreau sa ma vad pe mine cand ma uit la alti oameni. Vreau doar sa ma pot regasi. Nu total. O parte! Vreau sa pot invata despre mine prin ei. Sa ma pot completa. Sa fiu fericita ca in celalalt sunt mai mult decat am sperat ca pot fi! Sunt altfel! Sunt diferita!

Oriunde mergeti, fiti buni si blanzi. Umanitatea din noi este cea care ne da libertate, care ne ajuta sa nu ne fie teama sa ne aflam printre oameni. In orice tara. In oricare cotlon de oras. Bunatatea leaga. Aroganta are mereu consecinte. Cand intinzi mana si zambesti, mereu cineva ti-o va prinde, se va agata de ea sau va lega. Oamenii nu se simt amenintati de zambete. De maini intinse din drag de oameni. Nu se vor teme. Nu te vor rani. Decat daca ai in ea un bici. Un foc. Un bisturiu cu care tu il desconsideri, il tai si il diseci pentru a-l putea intelege. Ca pe un cobai. Nu taia in carne si suflet unde nu poti ajunge. Priveste. Studiaza. Eu am invatat ca daca stau cu un om la o ceasca de ceai, pot invata despre el intr-o ora despre traditiile, obiceiurile si religia sa, mai mult decat daca as studia o carte de istorie intr-un an.

Oriunde mergi, lasa semne de carte in sufletele, mintea si viata oamenilor pe langa care ai trecut, cu care ai vorbit, cu care ai trait, cu care ai impartit o parte din aceasta calatorie numita viata!

(© De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina

Viaţa este despre viaţă, înainte de toate!

Viaţa este despre viaţă, înainte de toate! Viaţa este despre a trăi, despre umanitate şi iubire! Nu ştiu când şi ce anume ne transformă pe parcursul drumului, dar categoric acest ceva este împotriva firii umane. Poate durerea, poate pierderea cuiva drag, poate viaţa grea, poate o rupere, sărăcia, dar indiferent ce ar fi, trebuie să înţelegem că drumul ne aparţine în totalitate. La fel şi deciziile pe care luăm de-a lungul lui! Putem să ne oprim oricând, să privim în urmă, în faţă, lângă noi şi mai ales înlăuntrul nostru. Apoi, putem devia drumul către ceea ce este corect! Iar corect este ceea ce parcurgem cu inima şi sufletul, cu credinţa şi bunătatea!
 
Fiţi buni şi umani în orice situaţie, deoarece răi e cel mai uşor să fim!

Violeta Bîrlă, sau despre cum poţi ajunge de la orfelinat pe podiumul regizorilor internaţionali

Violeta2

Primul meu articol apărut pe pagina Elita României!  Să ne fie de bun augur şi la cât mai multe astfel de exemple minunate de oameni!

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit. (…)

Restul articolului, îl regăsiţi pe pagina publicaţiei, AICI!

Elita României, Ramona Sandrina