Iubirea ca un copac

iubirea-copac

La început, toți suntem semințe, apoi, devenim micuțe trunchiuri, ramuri, mugurași, flori și frunze. Când este vremea iernii în viață, ne desprindem de tot ce am fost până atunci, plutim și ne așezăm pe pământ, devenind rădăcini. Cu tot ce am trăit, devenim de oriunde am fi, baza solidă a celor pe care îi iubim, a copiilor noștri, a familiei. Nimic nu se pierde. Totul se îmbină, ne completează, ne formează, ne sudează prin seva iubirii.

Familia este un cordon ombilical prin care ne legăm de viață, chiar și dincolo de ea. De aceea, iubirea este singura . cheie a tuturor lumilor văzute sau nevăzute. De aceea, iubirea este răspunsul în tot și în toate, deoarece numai ea are puterea de a schimba și a face viața să fie eternă. Ne schimbă, ne transformă în nemuritori, deoarece am știut să ne deschidem viețile, vieții și ă o lăsăm în noi, să ne modeleze cu bune și rele. Iubirea, mulți o iau ca o provocare, dar iubirea e simplă. Ea este acceptare, dăruire, capacitatea de a înțelege și de a vedea dincolo de aparențe, în sufletul celui de lângă noi și să îi rămânem, oricât de pietros ar fi drumul.

Familia înseamnă a nu ne părăsi niciodată, a nu rămâne nimeni în urmă. Înseamnă a ne iubi pentru totdeauna chiar dacă știm că nu suntem perfecți. Nu ne alegem pentru a fi perfecți, ci pentru a crește, a învăța și a ne modela împreună. Olarii propriei vieți, dar și a vieții celui pe care îi iubim. Și lutul în același timp.

Familia și iubirea nu este despre bătălii, lupte, orgolii. Nu este despre contsrângeri, limitări, granițe. Iubirea și familia trebuie să fie despre armonie chiar și când este haos în noi sau viață. Omul de lângă noi trebuie să fie acolo nu cu un scop, nu ca opțiune a lui sau a noastră ci, deoarece acolo simte el că vrea să fie, indiferent de situație.

Nu suntem unii cu alții pentru că ne-am ales, ne-am promis, ne-am făcut case și copii împreună. Nu! Nu astea ne unesc. Nu astea ne sudează. Înțelegerea și iubirea o fac! Asemeni ramurilor, florilor, frunzelor, trunchiului, rădăcinilor…noi trebuie să curgem unii prin alții, unul altuia, unul pentru celălalt și să ne fim hrană o viață întreagă. Să știm! Să știm că orice ar fi, nu ne dăm drumul la mână. Nu ne abandonăm.  Mai ales asta! Să știm că ne suntem, deoarece nu putem trăi unii fără ceilalți. Că oriunde am fi, nu este la fel dacă nu ne suntem împreună.

Asta este adevărata alegere când iubești! Alegi să devii parte din cineva, ca apoi să devii parte din ceva ce va dăinui etern! Alegi pe cineva și te lași ales, nu pentru că vrei să trăiești o viață alături de acea persoană, ci pentru că nu poți trăi fără aceea persoană! Asta este defapt semința care va da naștere unui copac puternic. Vânturi sunt. Tornade sunt. Inundații sunt. Ruperi, fulgere și alunecări de teren sunt. Dar cu rădăcini puternice, copacul rezistă chiar și în stâncă. Singurii dușmani a tot, suntem doar noi înșine.

Chiar și pe copacii găunoși, cresc flori, dacă plantăm iubire cu iubire! Plantează un copac și el va deveni cămin, ecosistem pentru el, pentru familia lui, dar și pentru societate! În jurul unui copac sănătos, va fi mereu viață și frumos. Vom găsi mereu liniște, răcoare pentru minte, spirit și suflet. La rădăcina lui, vom găsi mereu drumul către noi…nordul! Iubirea este calea către noi înșine, către cămin, credință și lumină!

Fiți rădăcini puternice, ramuri care dau aripi și flori frumoase care bucură sufletul! Dar mai mult ca orice, fiți nordul în tot și toate! – WebCultura, Ramona Sandrina

În graba lor, oamenii mari uită să dăruiască

tmpk5krVZ

În graba lor, oamenii mari uită să dăruiască mai departe celor mici adevăratele valori: iubirea, înţelegerea, ascultarea, zâmbetul, seninătatea.

Oamenii mari, deoarece au crescut mari si au uitat cum este sa fii copil cu ochi mirati, curiosi, dornici de alintat, de ascultat, le umple celor mici viaţa cu jucării de pluş, dar uită să îi mai ţină pe genunchi, să modeleze alături de ei plastilina, să coloreze lumea sau cerul în verde şi alte culori pe care doar copilăria le mai are.

Oamenii mari, le umple dulapurile de haine, de tehnologii, dar nu le umple sufletul cu căldură. îi lasă să tânjească şi consideră că dacă dăruiesc lucruri, acestea vor reuşi să compenseze iubirea, să o cumpere, să o înlocuiască.

Defapt nu o înlocuieşte. Îi dereglează. Îi transformă în adulți defecți. Oameni care se tem de responsabilități, oameni care se tem să socializeze dincolo de un ecran, oameni care spun prea mult și prea des: “Este greu! Nu pot!”, oameni prea introvertiți. Speriaţi. Speriați de un loc de muncă plin de oameni, speriați de parcuri, speriați de greutăți, speriați de iubire, de responsabilitate. Speriați de viață!

În graba lor, oamenii mari uită să transforme viaţa într-o poveste cu tâlc din care cei mici să înveţe mereu să rămână oameni frumoși și buni, oameni care știu să stea drepți, să ia propriile decizii și să și le asume, oameni care știu că sunt unici și nu au nevoie să imite modele ieftine doar pentru a fi în centrul atenției. Oameni umani!

Oamenii mari ar trebui să își amintească mai des că ei sunt părinţii, iar ca părinți, ei sunt solul de unde copilul lor își trage esența, unde are rădăcinile înfipte. Uită că din ei îşi trag copiii seva. Astfel, în timp, stejarii vor dispărea, se vor converti în arbori trecători, fără umbră celor cărora le este prea cald sau sunt obosiţi, fără foşnete celor care vor să audă un sunet de inimă, fără boabe de rouă celor însetaţi. Arbori în care nici o pasăre nu își face măcar un cuib!

În timp, unii vor dispărea complet, asimilaţi fiind într-o lume în care nu se mai cunoaşte copac de pădure! Şi, este păcat să pierdem fericirea şi privilegiul de a creşte copaci frumoşi sau acela de a fi părinţi!

A fi părinte și a te bucura de familia ta, este cu siguranță cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om! – WebCultura, Ramona Sandrina

Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu

Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră.

Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.

Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.

Totuși, lipsește ingredientul pricipal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.

E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

camin-iubire

Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase… – WebCultura, Ramona-Sandrina