Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște

p9pG2gQJNKNyexHh23gmFrbc

„Opriți Planeta, vreau să cobor!”, se aud undeva în fundalul Universului, milioane de gânduri. Pe data de 12 Decembrie 2019, Gaia a obosit, iar pe 16 Martie 2020, Gaia s-a oprit. Nicicând parcă, Gaia nu a fost atât de tăcută. Străzile sutelor de orașe care o străbat ca niște râuri vii de oameni, sunt goale. Nu se mai aud râsete, copiii nu mai sar șotron, nu se mai dau cu bicicleta, iar bătrânii nu mai stau pe băncuțe citind ziarul. Copacii înfloresc pe străzi singure și goale. Primăvara înflorește singură și departe. Ne-am mutat cu toții în balcoane unde încercăm să ne trecem fricile, spaimele și dorurile cum putem. Unii cântă, alții aprind lumini, alții vorbesc, iar foarte mulți, stau și tac. În liniștea asta profundă, putem auzi orice oftat. Oftatul despre cei de acasă. Departe. Chiar dacă peste drum. Străduța aia, pare acum la câteva sute de kilometri distanță. Ne temem parcă și să respirăm, să nu ajungă respirația noastră tristă la alții. Cumva, omenirea și umanitatea se resetează. Am ajuns în punctul în care mulți au înțeles ce este de fapt esențial în viață, iar ce este esențial în viață, este acolo în casă cu ei. Unii, s-au mutat la țară. Departe. Plantează flori, copaci, de parcă ar planta viață și speranțe. Poate astfel, ne vom reaminti și de faptul că tot noi am distrus tot ce am atins. Că am născut război și colaps climatic, că am torturat păduri, animale și am înfometat și însetat copii și oameni. Că am ucis pentru resurse țări și națiuni care acum sunt pe drumuri cu boceluțele în spinare. Desculți, fără case și ai nimănui. Acum, nu mai suntem Unii și Alții! Acum suntem toți UNUL. Toți avem aceeiași problemă, aceleași dureri și aceleași temeri. Acum, Gaia a pus doar o Inimă în noi. Și când plânge o mamă în Italia, plângem toți. Când este flămând un copil în Siria, suntem flămânzi toți. Când se roagă o bunică în Spania, ne rugăm toți. Nu mai avem religii diferite acum. Toți ne rugăm unui singur Dumnezeu. Nu ne mai interesează nici profeții că sunt diferiți. Important este ca rugăciunea să ajungă unde trebuie și să vindece! Să vindece rănile adânci pe care noi, Omenirea lipsită de Umanitate le-am făcut în scoarța, carnea și sângele Gaiei! Am biciuit-o cu aroganța noastră specifică până am pus-o în genunchi și am redus-o la tăcere. Am mâncat-o de vie, așa cum unii mănâncă animalele, ca să le simtă gustul mai profund! Acum, ea Respiră, iar noi înțelegem! COVID-19, acest micuț alien care se adâncește în noi și se multiplică, se modifică, având Inteligență proprie prin ARN-ul său, deși ne ucide celulele, ne trezește Spiritul și Moralitatea! Umanitatea! Ne face mai vii decât niciodată. Imunitatea devine un fel de Captain Humans și luptă. Captain Humans nu știe de fapt că nu luptă doar cu o armată de alieni care s-au mutat din lilieci în noi (ca o răzbunare a naturii), nu luptă doar să ne salveze pe noi fiecare ci luptă pentru Gaia și Umanitate. Nu știm ce va fi și nici cine va învinge, dar sperăm ca Gaia să pornească iarăși, iar oamenii să se ridice pe vârfuri și să miroase florile primăverii din fiecare! Poate Umanitatea se va reseta și vom Renaște odată cu Gaia!

(Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște – Ramona Sandrina)

Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

Astăzi ar trebui să fie o zi despre Femeie. Dar nu este. Chiar și ziua de astăzi am ajuns să o despicăm în patru, să o politizăm, să o mototolim, să o definim, redefinim, atenuăm. Ce trist, oameni buni!

Unii spun că are sorginte bolșevică. Așa, și? Dacă avea sorginte americană era mai mult despre femei? Toți o apă și un pământ. La urma urmei azi, nu este vorba despre puterile lumii care au distrus națiuni, au destabilizat popoare și desființat tradiții. Azi este despre noi.

Alții spun că azi e o formă de validare a femeii. Nu, nu este validare, așa cum Dragobetele nu e validarea iubirii, iar ziua în care spunem „Mulțumesc”, nu ne face mai respectuoși. Este o zi de Reamintire! De Reevaluare! A ce? A cicatricilor și vindecărilor noastre, a vieții, a bucuriilor, a străbunicelor, bunicelor și mamelor noastre. A faptului că am luptat atât de mult pentru Feminism încât ne-am pierdut centrul ființei noastre…Feminitatea! Am luptat să nu mai auzim mereu fraza „Locul vostru e la cratiță!”, încât am înlocuit rochiile elegante cu jeanși, dar la cratiță tot noi suntem. Însă egale cu bărbatul! Ce o fi și cu povestea asta…nu știu!

Nu mi-am dorit niciodată să fiu egală cu nimeni, deoarece eu știu că sunt unică, știu că rostul meu este diferit de al fiecăruia…bărbat sau femeie și mai știu că nu bărbații nasc lumea, ci femeile!

Dar luptele acestea duse la extrem pentru ceva anume, ne îndepărtează de țel, de noi înșine și de cei din jur. ne separă, ne dezbină și ne aruncă în bătălii fără de sfârșit! Asta au vrut feministele pe vremuri? Să purăm pantaloni? Să ne punem cercei în nas? Să ne botoxăm? Să lucrăm cot la cot cu bărbații și apoi să trecem și la cele ale casei? Să coborâm în mină și să dăm cu barosul, să folosim un pistol, să mergem la sală de fitness și să facem mușchi numai pentru că și noi putem ce poate un bărbat? Putem oricum și nu este nevoie să demonstrăm nimic. Și ei știu asta!

ȘTIU că putem, iar dacă vreți o lume frumoasă, în care Bărbatul să Respecte femeia, nu luptați pentru ea ci Educați-vă Băieții în acest sens! Vorbiți-le de mici despre rolul și rostul femeii în viața unui Bărbat, Iubit, Soț! Spuneți-i că rolul femeii nu este să îi șteargă pantofii, să stea la cratiță, să nu ridice vorba, să asculte! NU! Rolul Femeii este să îl iubească, să educe pruncii, societatea!

Nu îi spuneți că toate femeile sunt curve și proaste, numai pentru că voi aveți un complex de inferioritate, frustrări și gelozii netratate! NU! Spuneți-i că Femeile sunt frumoase, inteligente, că pot schimba lumea dacă vor, dar că ele, se opresc de multe ori doar la a iubi un bărbat și a clădi o căsnicie, deoarece ele au vise cu Prinți nobili, cai albi, Prințese, primul sărut, flori și lumi minunate!

Dacă vreți egalitate, nu o căutați doar la joburi, unde încercați peste puteri să urcați tot felul de scări ierarhice, iar acasă să fiți tot Cenușăreasa! NU! Căutați, Așteptați Bărbatul care să știe să fie Soț și Tată! Înțelegeți că dacă el nu știe să vă vorbeacă frumos, nu vă respectă, vă insultă…așa vor crește și copiii voștri! Traumatizați și traumatizând!

Azi este despre Femeie, iar femeile nu sunt mereu fericite. Sunt plânse, violate, bătute, agresate verbal, fizic, psihic! VÂNDUTE!!!

Sunt captive în lumi din care nu știu sau nu vor să mai iasă. Au fost atât de maltratate, încât ele nici nu mai cred, nu mai știu că merită și altceva! Nu, nu sunt curve! Multe au ajuns pe stradă la vârste la care nici nu știau ce înseamnă sexul sau faptul că ele ar trebui să aibă păpuși, nu să sărute bărbați! Este vina familiei, școlii, educației, societății!!!

Ele NU știu că dincolo de bătăile zilnice au drepturi și egalități! Ce să le spunem noi femeilor acestora învinețite, violate și vândute despre egalitatea cu bărbatul? Despre Feminism? Ar trebui doar să le priviți în ochi și ați înțelege că egalitatea nu există atâta timp cât noi femeile nu credem în sufletul nostru că o merităm!

Egalitatea nu există dacă NOI nu o insuflăm băieților și fetelor noastre, dacă nu educăm generațiile să o respecte, să o promoveze, să o manifeste frumos! Să le fie crezul fiecărei zile!

Iată deci, avem „N” motive să discutăm despre Ziua Femeii astăzi! Să readucem în tablou ce este de fapt femeia. Este Rădăcinile unei Societătți sănătoase! Este Izvorul din care ne hrănim pe toată perioada vieții noastre! Aveți grijă ce sevă vă trageți și în ce ape vă scăldați! Aveți grijă dragi femei ce Rădăcini creați și ce Flori dăruiți copiilor voștri! Iubiți-vă mai mult unele pe altele și veți avea lumea pentru care ați luptat în urmă cu sute de ani!

Nu uitați că legea feministelor nu a însemnat doar să încălțați adidași, să trageți pe voi jeanși și să vă puneți cercei în nas! NU! Legea feminismului a însemnat să transformăm o lume a bărbaților în una echilibrată, în care rolul nostru să nu fie cel de a deveni bărbați ci a rămâne femei care știu să se facă respectate, prețuite și iubite! Rolul nostru este de a rămâne elegante, feminine, misterioase, frumoase, inteligente, educate și de a fi o structură puternică pe care se ridică o Societate sănătoasă! Rolul nostru este să știm să roșim în obraji, să brodăm colțul de la batiste, să purtăm rochii vaporoase, să ni se citească poezii, să ni se dăruiască flori! Când am luptat pentru Feminitate, nu am renunțat la toate acestea, ci am adăugat posibilități!

Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

La mulți ani, tuturor Femeilor!

De vorbă cu Egiptul

82021588_120381236123245_4425124347169996800_o

Nu știu cum ne-am întâmplat eu și Alexandria mea, dar este una din cele mai frumoase experiențe și întâmplări ale mele. Îmi amintesc cu drag prima noastră întâlnire. Eu! Eu pe tărâmul lui Alexandru cel Mare, al Bibliotecii și Farului din Antichitate. Eu, pe urmele pașilor Cleopatrei care s-a născut și a domnit aici. Alexandria cea cântată de greci și de oamenii care și-au lăsat inima, dorurile și iubirea eternă, aici. Și e multă frumusețe în Alex. Dacă știi pune pasul inimii cu înțelepciune într-un loc, dincolo de forfota zilei, a problemelor cu care se confruntă o societate care încă trece prin schimbări majore, poți descoperi minuni aproape la tot pasul. Un spectacol fără egal în Alexandria , ni-l oferă gratuit și frumos, Mediterana. Mediterana care are zeci de culori, zeci de stări, care dansează înspumat peste gândurile și sufletul nostru. Care azi poate fi bosumflată, cernită, iar mâine poate străluci a azur, topaz, smarald și turcoaz fără seamăn. Bărcile sunt perlele de pe rochia sa frumoasă pe care le plimbă în sus și în jos, ca pe refrenul nesfârșit al unui cântec. Mi-e dragă Alexandria și îmi amintesc că era noapte când noi două ne-am întâlnit. Și am plâns de emoție când i-am văzut luminile în depărtare. Un joc de lumini pline de culoare. Când am intrat în Alexandria, pe șoseaua înspre casa care avea să devină ani de zile deja, casa mea, am oprit puțin. Am ieșit din mașină, am inspirat adânc și am știut că așa cum duc România în mine ca pe o rugăciune, așa voi purta în mine Alexandria și oamenii ei. Simt mereu gustul ei sărat nisipos, dar dulce, iar chemările vânzătorilor ambulanți, glausirle oamenilor, sunt clopotele de pe Biserica inimii mele. Un loc unde acum aud rugăciunile din moschee, care par uneori a fi cânt de îngeri, ca mai apoi, să aud clopotele Bisericilor și rugăciunile pe care le ridică toți credincioșii către Hristos. Și e frumos să vezi oamenii ieșind din lăcașe de cult, zâmbindu-și și mergând să își discute tristețile sau bucuriile la un ceai. Nu e urmă de dispreț a unuia faă de altul. E doar prietenie și un legământ care între ei s-a sudat de sute de ani, de când indiferent de rasă, culoare, religie, ei știu că trebuie să fie uniți, precum degetele de la o mână, deoarece doar așa, pot învinge și ridica o țară și pe ei înșiși. Dumnezeu e tare frumos aici…deoarece îl simți în aer, pe gene, în inimă, pe buze și îl rostești mereu: Ya Rab! Te iubesc, Alexandria mea…

Island of Miami Area, Alexandria, Egipt

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Foto: internet

Călătorie în centrul ființei noastre

40397816_2340516902630292_1242032386552627200_n

 

Ora exactă a bunului simț, nu se ia nici după ureche, nici de pe net, așa cum, istoria, cultura, tradiția, cutumele religioase ale unei națiuni nu le înveți de pe wikipedia.

Înainte de a intra într-o țară, într-un lăcaș de cult, în miezul unei religii, al unei case, al unei familii, învățați să vă lăsați bocancii prejudecăților afară. Descălțați-vă picioarele minții și ale inimii de noroi! Curățați-le și spălați-le de ignoranță! Dacă nu înțelegeți, învățați să ascultați, să priviți, să tăceți! Tăcerea este un bun educator în viață!

Nu este o rușine să nu cunoști totul despre o națiune, istoria, religia și problemele lor de-a lungul timpului. Rușine este să dai drumul la taste și la gură, fără să fi minim documentat și informat despre ceea ce vorbești! Rușine este să jignești oamenii pentru că tu ești o ființă frustrată, crescută și educată în prejudecăți care nu te lasă să privești dincolo de propria ignoranță! Rușine este să ți se ofere ocazia de a cunoaște, iar tu so o refuzi spunând că știi!

Nu vizitați țări încercând să comparați, deoarece am mai spus o dată…fiecare națiunea s-a născut separat, în alte prilejuri geografice, morfologice, istorice, religioase, economice, sociale și nu avem cum să comparăm două entități distincte, chiar dacă asemănările par a exista! Nu avem de altfel, nici dreptul acesta!

Fiți oameni, tăceți și învățați să respectați și să iubiți diversitatea! Nu e greu! E nevoie doar de voință, bun simț și umanitate! Lăsați bunătate oriunde pășiți, deoarece toate călătoriile sunt despre noi înșine, mai mult decât despre alte locuri!

Când călătorim undeva, este ca și cum am călători în centrul pământului din conștiința și ființa noastră! Doar ajungând acolo, veți înțelege scopul călătoriei și a locurilor pe care le vizitați!

© Sub zodia iubirii

90e762e974092a9e7fd7ef5359744ee1

 

Te caut în apele acestea albastre și te caut în ceruri. În vânt, în nisipul fierbinte, în praful care îmi inundă uneori plămânii, în frunze, în briză. Încerc să te reculeg de peste tot. Mă închin la Dumnezeu și tuturor zeilor egipteni, doar să trimită un semn care ar avea culoarea neagră a ochilor tăi. Azi, am fost la far. Cândva, tu erai farul meu. Luminai și eu găseam drumul către mine și către casă. Chiar dacă ea nu mai era demult. O găseam Mohamad! Și mă găseam. Acum, privesc la un far și nu mai găsesc nimic. Nici un drum. Nici o răspântie măcar. Nici o potecă. Aș vrea să găsesc desișuri, să le rup cu inima, să le frâng în mâini, să răzbat, dar nu găsesc. Găsesc doar țărmuri și ape care par că nu duc nicăieri. Decât la întinderi și mai mari pe care nu mai le pot străbate deloc și mă tem că dacă mă arunc în ele, ajung în abisuri și mai întunecate. Ai luat toată lumina lumii. Te caut mereu în ea. În diminețile în care soarele răsare. Îți amintești? Erai soarele meu. Ești. De aceea, îmbrățișez razele dimineții când se opresc uneori pe trupul, chipul și mâinile mele. Uneori plâng. Dar le las să mă mângâie, să mă sărute și să plece din nou în lumile acelea din care au venit. Ale noastre s-au închis pentru totdeauna. Le mai deschid eu uneori cu inima. Cu eroism. Și mor de fiecare dată și mai adânc. Dar nu de tot. Și mi-e dor să mor în brațele tale.

(© Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

piata

 

Când Lea și Mara au coborât din avion, o boare caldă le-a atins fața și umerii. Nu va uita niciodată valul acela de aer cald și mirosul din aer. Nu poate nici acum să îl descrie perfect. Mirosea a nisip și ape. Era ca și cum de la primul ei pas în Egipt, i se așternea în față o parte din povestea pe care avea să o trăiască. Zâmbi. Nici nu își amintiră cum ajunseră la hotel, apoi în pat. Adormiră buștean. A doua zi, ieșiră la plimbare. Pas cu pas, trecând podul peste Nil, ajunseră într-o piață locală. Publică. Ridică din sprâncene și rămase așa preț de câteva clipe. Nu ajungi mereu într-un asemenea loc. Oameni, zarzavaturi, animale libere, țipete, forfotă, apă murdară, iar pe ici-colo resturile aruncate pe sub tarabele improvizate. Mara ridică ochii negri spre Lea. Începu să râdă cu poftă. Lea o urmă. Scoase aparataul din geantă și făcu fotografii. După jumătate de oră, se simțea ca și cum ar fi revenit într-o lume din care nu a fost niciodată plecată. În toată nebunia aia, fiecare om și lucru avea un scop precis, un loc al său. Telefonul sună. Era Ibrahim. Urmau să se întâlnească după câteva zile pentru a discuta despre documentar. Într-o oră, trebuia să fie la hotel, deoarece un anume Ahmed, urma să le conducă la locuința lor. Lea venise mai devreme ca să se familiarizeze cu locurile, cu oamenii. Să intre în peisaj. Și nu îi păru rău. Chiar avea peisaje la discreție. Doar că, o luă foamea. În drum spre hotel, își luară o șaorma. Nu își închipuia niciodată că ar fi putut să îi placă. De acum, nu doar că îi plăcea, dar devenise numărul unu pe lista mâncărurilor ei favorite.

– Hai, Mara! Trebuie să mergem să ne vedem căsuța! Taxiii!
Un taxi galben opri, iar un omuleț zâmbitor întrebă:
– Madame, urcați?
Lea îi zâmbi, urcă și până la hotel îl ascultă pe șofer povestindu-i aproape toată viața lui.
(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

O mică incursiune în lumea țesătorilor din Egipt

“Pentru fiica mea 3 piese realizate manual cu suport pentru sigiliu, fiind zestrea ei. Și nu uitați să scrieți numele ei” ..

Cu mult timp în urmă, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, nici o fată nu s-a căsătorit fără acea zestre, care era socotită o mândrie. De-a lungul secolelor, covorul realizat manual a fost zestre pentru mândrie, în Persia, apoi  în Egipt. Familia miresei condiționa familia mirelui pentru a carpeta casa cu covoare realizate manual,  pe care să fie gravat numele, ca în exemplul de mai sus.

“Lână, mătase, bumbac,  fibră de palmier, in” .. Acesta este tot ce are nevoie pentru a începe să lucreze la producerea  covoarelor, care erau și sunt încă adevărate minunil artistice rafinate, inspirate și deosebite.

Activitatea de țesător de covoare manuale,  este una dintre cele mai vechi meserii cunoscute de om; ea a început cu epoca faraonică, cu mai bine de 5000 de ani î.e.n.. Dovezi au fost găsite în satul Hmamih Asyut, în  Valea Centrală, unde s-au descoperit modele de războaie de țesut pentru confecționarea covoarelor din in și bumbac,  două din materialele pentru care Egiptul a fost renumit în antichitate. Inul și firele de in erau comercializate și folosite din timpurile faraonilor, dar pe lângă acestea, s-au mai găsit și materiale din lână, fibră d epalmier, ierburi vopsite, etc

Vopsirea țesăturilor a apărut în Egipt în a 3-a dinastie faraonică, iar femeile erau cele care se îndeletniceau în mare parte cu producția de textile, lucru specificat și în textele lui Thutmose al III-lea. Ele apar și pe templele din Karnak și Luxor, fiind una din meseriile de bază practicate în aceste temple.

Țesutul manual a prosperat în epoca Mameluk și Saladin, când în Egipt au apărut adevărate fabrici, castele de țesut, care erau cândva foart prospere. Ele au apărut în mai multe zone ale Egiptului, răspândinsu-de ulterior cam peste tot. Se mai practică și în anumite școli, când copiii, încă de mici sunt inițiati în această meserie.

Cele mai populare covoare egiptene sunt „Qashqai” și „Shirazi”, ele fiind confecționate din lână, prin tehnica  Obison,  folositî la anumite tipuri de materiale folosite în covoarele handmade sau a portretelor, unde  sunt 4 tipuri de tehnici Obison egiptean, francez și chinezesc, de obicei multicolor. Egiptenii folosesc o gamă de tehnici foarte diversificată pentru obținerea produsului final.

„Lucrări de artă și fantezie .. Abilitatea de a gusta frumusețea culorilor și a simetriei”. Unul dintre cele mai importante elemente de muncă din industria textilă realizată manual, deoarece acestea depind de imaginația lucrătorului în producție, cslități dobândite de la o vârstă fragedă și formare continuă.

©Jurnalul unei copilării, Eu și mama

Îmi amintesc doar, că pentru prima dată, am văzut trecând peste chipul tău, mama, o umbră. Era mare și groasă. Părea că te răscolise adânc în suflet, în gânduri. Niciodată nu ți-am văzut ochii mai triști, decât când tanti doctor mi-a verificat inimioara. Tu, mereu te bucurai de Moș Nicolae. De când ne trezeam, îmi făceai cartofi pai, ninși cu brânză, ouă și cacao cu lapte, mâncarea mea preferată. Mâncai cu mine, iar la sfârșit, pescuiam bucățile de pâine înmuiate în caco. Făceam concurs. Mereu câștigam. Știu că mă lăsai, iar tu știai că știu, dar așa era jocul nostru. De sub norii negri ai tristeții, m-ai privit pentru o clipă. Ai oftat. Nici nu știam că poți ofta! Apoi, ai zâmbit larg și senin. Ai spus:
– Hai, ce mai aștepți? La pescuit de pâine!
Cât m-am bucurat să mâncăm iar mâncarea noastră și să râdem. Ai lustruit ghetuțele cu mine, iar Bruno și Zuza ne-au ajutat și ei. I-ai îmbrățișat și pe ei și i-ai pupat. Apoi, am mers ca de obicei în oraș. Era frumos. Iubeai Focșaniul mai mult decât orice alt oraș. Eu cred că îl iubești așa, deoarece acolo am făcut eu primul pas și am crescut împreună. Noi două. Apoi noi două, un cățel și o pisică. Cam zuză ea. Ne-am luat ciocolată caldă și ne-am plimbat mai mult decât niciodată. Apoi, m-ai dus la Zanfir să mănânc felia mea obișnuită de pizza. Tu nu îți luaseși de data asta. Ai băut doar o limonadă. Când am terminat, am ieșit iarăși afară. Am admirat toate vitrinele, le-am dat note și ne-am plimbat până în parcul Bălcescu. Noi umblam mult. Nu luam niciodată autobusul. Doar când vroiam să ne amuzăm sau eram rău tare pe fugă. Aici, unde stăteam acum, în Golești, eram mereu pe fugă. Domnii șoferi ne știau toți și se jucau cu noi uneori, dar mereu ne așteptau. Tu le duceai covrigi calzi și câte o cafea la pahar. Nu uitai niciodată. Pe toți îi știai pe nume. Iar ei pe tine. Și toată lumea te îndrăgea. Nici tu nu știai de ce. Dar eu știu! După ce ne-au înghețat nasurile, ne-am întors acasă. Am alergat la ghetuțe, dar Moșul nu venise. Pe fața ta, iar se adunaseră norii. Apoi, ai spus că trebuie să mergi până la magazinul de peste drum, deoarece ai uitat să iei pâine. Ai mers și ai venit repede. Te-ai dezbrăcat și ne-am uitat la „Mickey și Crăciunul”. Ăla unde se tot repeta Crăciunul. Apoi ne-am uitat la Grinch. Când am mers la baie, am văzut pe scaun în masa din bucătărie o luminiță ciudată. Cizmulițele mele erau pline. Venise Moșul!
– Mammmmmaaaaa! Maaammmaaa! Uite, păpușa aia și jocul de-a doctorița! Și uite plastilină și dulciuri! Mami, pot să îi dau ceva și prietenei mele? La ea nu vine niciodată Moșul?
– Sigur că da! 🙂 Dacă tu dai acum, de acolo de unde ai dat, Dumnezeu va crește un Rai frumos să știi!
– Adică, oamenii buni și darnici sunt Rai?
– Întotdeauna, draga mea! Acesta este Raiul pe pământ!
– Atunci, o să fac un loc mare, unde o să fie mereu Rai!
– Ai făcut deja unul, scumpa mamei! Tu ești toată un Rai!
– Și tu ești Raiul meu, mami!
Acum, anii au trecut și am înțeles că nu este Moș Nicolae. Mi-ai spus că el chiar dacă nu este faptic, este prin emoția zilei, a clipei și a spiritului. Că Moș Nicolae este de fapt Spiritul Bun care dăinuiește în oameni peste ani și ne îndeamnă la fapte bune. Că numai aomenii care nu au credință nu cred în Moș Nicolae!
Un Rai, așa cum a fost cel de atunci, despre care am vorbit. Și brusc mi-am amintit de norii tăi negri. Acum știu de ce erau. Pentru că tu nu aveai servici de mai multe luni de zile și ți-ai tot căutat. Nu aveam bani nici de chirie, mami. Și ai lucrat tot felul de scrieri de alea de ale tale și ai scris povești pentru copii, ca să putem plăti totul. Tu nu aveai Moș. Nici cine să îți pună în ghetuțe. Ți-ai pus singură o mandarină și o ciocolată și mi-ai spus că darul tău sunt eu, iar mandarina și ciocolata îți amintesc de cea mai frumoasă perioadă din viața ta, copilăria. Nici nu doreai mai mult. Nici eu. Ne aveam una pe alta. Apoi am înțeles cum a venit Moșul. Ai scris o poveste pentru tanti de la magazin, iar ea a plătit cu Spiritul Faptei Bune!
Cred că acela, a fost cu adevărat Moș Nicolae cel adevărat…deoarece a făcut Rai în sufletele noastre! Tu ești Moșul meu preferat, mama! Pentru că ești reală și bună, așa cum sunt personajele acela din desenele la care ne uităm și la care tu, plângi de multe ori.
(©Jurnalul unei copilării, Eu și mama, Ramona Sandrina)