Pe aici, prin Aiudul de pe Mureș, trecea cândva o copilărie și o adolescență…

Pe aici, prin Aiudul de pe Mureș, trecea cândva o copilărie și o adolescență. Avea zâmbet larg, ochi mirați, obraj îmbujorați, blugi rupți, rochii vaporoase, rucsac și bocanci, dansa, cânta, plângea, iubea, greșea, repara, venea, pleca.

Pe aici am legat și dezlegat prietenii, iubiri, am trădat și am cunoscut trădări, dar și suflete loiale, curate. Am suferit și am făcut pe alții să sufere, am luat oameni în suflete, pentru o eternitate.

Aici am mers la grădinița veche, de pe DN1, din fața parcului, unde bunica mă ducea mereu să mă dea pe hintă, ca apoi să coborâm prin partea cealaltă, pe la Casa cu pitici.

Casa piticilor: Aiudul meu

Tot aici, bunicul mă lua uneori cu rata lui galbenă pe care lucra și unde avea un scăunel pregătit pentru mine, lângă șofer. Mă ducea pe toate coclaurile Aiudului și Râmețului, pe la mocanii de la munte, iar uneori, rămâneam să dormim în câte-o noapte la vreunul în șură sau sus pe căpița de fân.

Autogara veche, cu rata lui Iuăn în dreapta. Foto by: Aiudul meu

Îmi arăta Iuăn al meu toate stelele, constelațiile și îmi povestea de el când era mic, cum a rămas orfan la nici 6 ani, în timp ce spărgeam cu el alune de pădure și beam lapte de bivoliță. Cel mai bun! Proaspăt și cald!

Bunicii mei, Ioan și Aurelia

Aici, Aurelia, buna mea, îmi făcea cea mai bună supă de tăițeii și cea mai bună tocană de pui cu mămăligă. Îmi amintesc cum tăia mămăliga cu ața. Tata face la fel, iar eu, ca ei. Fugea săraca în toiul nopții cu mine în brațe la doctoră că iar făceam aprindere de plămâni și se tânguia că nu mai am loc pe fund unde să îmi facă injecții. Se amăra tare ca iar fac peniciline și plâng. Numa tremura, săraca…ea, de durerea mea. Și tot ea, alerga cu mâinile în cap după mine la stadion. Că fugeam după unchiu Dorin și bunu. Săream gardul și dusă eram la vale. Ajunsă acolo, că nu mai ocoleam eu juma de oraș, dădeam jos sandalele și pâș-pâș prin apa rece, acolo eram. Numa se trezeau cu mine. Ei nu aveau nici o treabă. Râdeau. Buni băieți! Și ce bine era! Ce conta câți sfinți și dumnezei, câte scuipături și origini femeiești auzeam? Făceau parte din imaginea aia, din povestea aia, care acum a devenit asta și era fain. Exuberanță, dramatism, toate le trăiau bărbații ăia acolo, în timp ce eu, îi auzeam undeva departe, difuzi, inspirând mirosul de iarbă verde, de halviță și acadele, de bere, țigări și fier topit de la Metalurgica.

Stadionul vechi „Metalul Aiud”. Foto: Aiudul meu

Nicăieri nu era mai bună înghețata și halvița, decât acolo, în timp ce ei sudălmeau pe toate limbile pământului, ca apoi să se batăpe umăr și să se strângă în brațe. Solidaritatea asta a lor, m-a uimit și mi-a plăcut mereu. De aia eram mereu a lor, a băieților. Tusă băiețește, pantaloni scurți, adidași și fotbal. Glezne rupte și urlete, pumni și împăcări.

De asta aveau bieții bunici din partea tatei de la mine. Vecinii venind la ei mai în toate zilele. Ca la Biserică, cum zicea bunul râzând:

– Ramonuță, iar ai spovedit vreunul? Așa vin vecinii ăștia pe la noi, ca oamenii care merg la Popa la spovedit!

Și râdeam. Că alduisem. Mai ales pe Muri. Ani de zile a purtat rănile mele ba în glezne, ba în suflet. Că așa a fost să fie. Dar a fost un fotbalist pe cinste și un băiat bun. Poate prea bun. Și un prieten de nădejde.

Singurul băiat care nu a încasat-o de la mine și cu care mă înțelegeam…pe semne, pe tăceri, pe priviri, pr suflet, era Luci. Cu el am crescut spate în spate, suflet lângă suflet. Cu el mergeam de mânuță peste tot. Cu el nu m-am certat niciodată. Prietena mea cea mai bună, era Ema. Sufleta mea. Părtașa mea la toate. Bune, mai puțin bune, plânse, trecute, durute, iubite. Sore de cruce. Ne-am și făcut noi trei o dată, frați de cruce, așa cum văzuserăm la cinema în Micro, la filmul cu Winnetou. Câte am trăit și noi trei. Cât alții în zece vieți. Dar au zburat toate. Și noi, cu ele. Uneori, mă întreb dacă am fost reali, noi trei. Dacă am existat sau mintea mea îi naște mereu și mereu. Dar îi duc în mine. În suflet, în sânge, în lacrimi, în bucurii. Știu sigur că ne-am fost. Dar nu ne-am rămas, decât departe. Noi, cei trei mușchetari, cei trei frați de cruce, azi nu mai știm nimic unii de alții. Decât că avem familii, copii și zâmbetele din fotografii, ne indică a fi fericiți.

Tot buna, tricota cele mai frumoase și călduroase pulovere și șosete și cosea cele mai frumoase draperii. Niciodată nu am să știu de unde avea buna atâta migală, răbdare și știință pentru toate alea. Dar avea. În afară de tăiței, nu am învățat să fac nimic ca ea. Zici că am două mâini stângi la tricotat, deși, uneori, când mă ia dorul de Aurelia, bag în andrele și fac una pe față, una pe dos…ca dorurile mele de ei, împletite sărat într-o ceață de lacrimi.

– Nici acum nu știu închide ochiurile, bună! Nici acum…

Și cât se chinuia săraca să mă învețe de bine. Dar avea pe cine? Că eram ca hăndrălăii pe stradă și străzi, tioată ziulica. Ba băteam nucul de la penetenciar, ba tratam cu deținuții să îmi dea poșete și pixuri de alea frumoase, făcute de ei, iar eu le dau mâncare și mere. Polițiștii de la penitenciar, mă lăsau. Ei știau că mulți de acolo meritau merele alea și cum nu puteau să le dea drumul, le ajuta zilele negre. Cu mine, jucau șah și table. Și îmi dădeau bomboane. Sau bobârnace, după caz. Și Duamneee, ce îmi plăcea mie de un polițist înalt, brunet, cu ochi marini. Până într-o zi când a dat cu piatră după un câine. Am dat și eu după el și am fugit în curte la buna. Am auzit numai:

– Las că te prind eu!

Cred că și acum mă caută, că veci nu m-a prins și nici nu l-am văzut că ar fi avut vreo intenție.

Îmi mai amintesc când auzeam sirena de la Metalurgica. Acolo lucra jumătate de oraș. Atunci, trăgeam repede niște adidași în picioare și fugeam înaintea lui unchiu Dorin. Marele Urs…așa îi spuneau colegii. Sau Rambo. El împletea cablurile alea groase de oțel pentru macarale. Era cel mai bun. Și era. Nu doar la meseria lui, dar și în suflet. Știam eu, că după ce se plesnea, îndruga mereu de ale lui, iar eu pricepeam că era om bun. Mă iubea dumnezeiește și și eu pe el. Alergam până pe podul peste vale la gară și așteptam. Când călca el pe pod, trosnea podul ăla de oțel. I se auzeau pașii de departe. Închideam ochii și ghiceam întotdeauna pașii lui. Mereu îmi aducea gumă de mestecat, acadele, pufarine. Numai el știe cum și de unde. Când era ceva mai bine, aducea câte o Africana. Și a tot adus, până o iarnă grea, l-a luat în brațe și a alergat cu el la îngerii cerului. Grea iarnă, grea…Nu o mai uit!

Unchiul Dorin stânga, sus, bunicii și părinții

Nici țipetele bunicii care sfredeleau cerul și sufletul Domnului, ca niște gheare și neputințe, ca niște rugi, cruci și implorări. Până nu a mai avut glas. Bietul tata…pe umerii lui se puseră crucile bunicii. Că o iubea. Nespus și ireal de mult. Știa el de ce. Că bunica i-a crescut mai mult singură pe amândoi. I-a îmbrăcat, i-a trimis la școli bune și i-a făcut domni. S-a îngrijit de ei, ca o mamă care deși ducea cruci și răni grele, nu a știut-o nimeni. Singură se trezea dimineților și pe toate le termina până la prânz. Apoi, tricota, cosea și cânta. Buna cânta frumos. Și bunul, dar murmurul ei, mi-l amintesc cel mai bine. Apoi, altă iarnă grea, mi-a luat-o și pe Aurelia.. Dar am bucuria că a văzut-o pe fiica mea. Și a ținut-o în brațe. Și a iubit-o și legănat-o, ca pe mine. Și ea îi spunea: Augustina!

– Tu, Augustină…

Așa mi-o amintesc eu pe buna…plecând la îngeri și murmurându-ne pe toți, iar noi pe ea, în amintirea ei. Grea iarnă, Doamne. Grea, cât o piatră uriașă de moară! Toți or plecat în Raiul Cerului. Numa casa mai îi acolo. Și amintirile. Mirosul bunicii când intru. Râsul larg al bunului și brațele lui Dorin. Toate sunt acolo.

Uneori, când ajung la casa bunicii, merg în camera mea, inspir și din bucătărie adie un miros de mămăligă caldă, supă de tăiței și tocană. revăd târgurile din piață, acadelele, pe mine alergând pe dalele de piatră la tușa Marinică și la fete. Îmi plăcea mai mult când au locuit la blocul de la autogară. Era mai frumos drumul până la ele. Tușa…eu nu îmi imaginez să fi fost vreodată îndrăgostită de vreo tușă, așa ca de ea. Era și este încă, mulțumesc Domnului, blondă, cu piele albă, albă, ca spuma laptelui, cu doi ochi mici și negri, ca cicoarea, buze roșii, roșii și râdea. Mereu, mereu, râdea! Eu nu mi-o amintesc pe tușa niciodată tristă! Niciodată! Toate poverile și le ducea râzând și zâmbind. Și mirosea a înger și tură dulce, tușa mea!

Și cu amintirile astea, o iau pe strada gării în jos, către Micro. Revăd podul și înțeleg că multe amintiri, vor rămâne acolo, așteptând. Probabil, nici ele nu știu ce. Iubirile trecute, oricum nu mai sunt iubiri. Au înțeles și ele asta. dar poate, emoțiile acelea de fluturi străvezii, minunea clipei, când lingeam din aceeiași înghețată doar să ne atingem nasurile și mâinile. Poate, dorul de timpurile alea mult mai năvalnice, dar touși calme și calde ca o poezimereu nescrisă în totalitate. Pe podul ăla, amintirile încă mai dansează pe melodia aia de la balul de absolvire. Ele o mai aud. Eu am uitat-o demult.

Revăd centrul vechi și Cetatea. Strada mare unde mă ducea buna să mănânc câte o prăjitură și să beau limonadă. Nicăieri nu era mai bună ca acolo. Apoi, ne întorceam pe drumul spre piață. Treceam pe lângă Cinema, pe strada cu dale, apoi, uneori, o luam în stânga spre podul de la Autogară și o scurtam către casă.

Foto: Marius Moga, Aiudul meu

Mai revăd apoi podul de lângă terasa Flora, împrejmuit de sălciile plângătoare și locurile dragi, cafenelele unde mergeam să bem câte un suc și să ne furăm câte o privire. Unde scriam poezii și scrisori. Unde le citeam. Îmi plăcea acolo, deoarece era pe vale și vedeam casa veche a bunicii. Cea de pe Creangă. Și era romantic. Iubeam melancolia acelui susur, în care inima și visările mele se îmbătau a viață.

Foto: facebook

Mi-e dor de fiecare străduță, de munții pe care i-am urcat și i-am bătut cu piciorul, de Cheile Râmețului meu, unde s-o născut Iuăn. De Mănăstirea Râmeț unde și clopotele se aud mai aproape de inimă și de Dumnezeu. De Blaj mi-e dor. De Ciumbrud, de teiușul nașilor mei, de Gârbova, de Lopadea, de Miraslău, de Unirea, de Târnave mi-e dor și de apele lor. De Sloboda și de Cabana de la Sloboda a unchiului meu, unde mergeam verile să îl ajut și să hoinăresc prin păduri cu verișoarele mele.

Cabana Sloboda, Foto: facebook

După ce străbat pădurile, mă întorc în casa mea de pe Eminescu. Îmi aștept amintirile. Mi-e dor să mai treacă pe acolo o copilărie și o adolescență. Avea zâmbet larg, ochi mirați, obraj îmbujorați, blugi rupți, rochii vaporoase, rucsac și bocanci, dansa, cânta, plângea, iubea, greșea, repara, venea, pleca. Până a plecat de tot și nu s-a mai întors!

Stol de rândunici, copilăria – poveste de iarnă

În iarna aceea, s-au deschis cerurile. Cădeau dorurile, unul după altul. O iarnă orfană a fost iarna aia. Fără bunul. Și oricât îl căutau ochii mei pe patul înalt, scorojit, cu saltea de paie și dună de pene, Mitru al meu, nu mai era acolo. Nici rotocoalele lui gri albăstrui de Mărășești. Nici mirosuo acela pe care odată îl detestam. ce mi-aș fi dorit să fie casa plină de fum de țigară acum. De vorba lui blândă și groasă. de brațele lui calde unde mă ascundeam așezându-mi fruntea pe pulovărul lui gros de lână. Era un albastru închis, aproape negru, cu gât înalt. Uneori, credeam că e la fel de bătrân ca bunu. Nu mi-l amintesc decât cu cele trei pulovere: albastru, gri și verde. Cu șuba și basca lui. Și cu bocancii. Mereu îi era frig de cnd a venit din prizonierat din Siberia blestemată a rușilor. A neoamenilor și poveștilor crunte. Umbla șontic-șontic, în urma unei paralizii. Și a picioarelor degerate în război. Când iernile erau fericite și nu orfane, îl priveam pe ferestruicile de la ușă cum mergea către grădină. La WC-ul ăla din curte, pe care toți îl detestă acuma, dar care pentru mine, părea că pornește povești. Era amuzant să călărești dragoni tot drumul până acolo. Să te lupți cu spiritele nopții, când te trezeai cu noaptea în cap șă mergi la budă. Că așa ziceam atunci. Și era amuzant. De fapt, eu așa zic și acum. O trezeam pe vară-mea: „Haide cu mine și ține-mi de urât! Și io am fost cu tine!”. Și venea. Ne trăgeam paltoanele sau șubele lui bunu pe noi, cizmele largi de cauciuc ale lui buna, îndesam orice pe cap și doar în pijama, alergam ca fulgerul până acolo. Cine simțea frigul cum se strecura pe sub cămașa de noapte, până la oase? Nimeni! Noi ne miram numai ca pruncii: „Woooww, uite cum sclipește zăpada! Uite cum se văd stelele! Auzi câinele lui nană Lină cum urlă? Zici că îi lup! Hai să zicem că e lup!”. Și ziceam și țeseam povești, până ne amorțea și ne îngheța cururile pe buda de lemn. Priveam de multe ori printre scânduri afară, în grădină, către vale și țeseam povești din toate umbrele care se strecurau în mirările și fricile noastre. Apoi, trântind ușa, fugeam ca arse înapoi în pat. În lumea aia fără griji, unde se auzea respirația adormită a bunicilor, pocentul lemnelor în sobă, iar visele se împleteau în dansuri cu limbile roșiatice de pe pereții casei. pereți din lut bătut, văruiți cu var stins, pe care niște role lăsaseră un model maroniu…cu frunze, spirale și flori, pe ici colo. Erau „penghelite„ de buna. Așa zicea ea la zugrăvit. Penghelit! Că ea văruia, iar asta, când nu frămînta pită sau cozonaci, când nu gătea și nu cocălea prăjituri, cirighele (minciunele), langoșe, gogoși, haioșe, brânzoici(poale în brâu), clătite. Când nu spăla, nu săpa, nu era la animale să le curețe, hrănească sau să le mulgă, după caz. Mereu mă întrebam cum reușea buna să le facă pe toate. Uneori, îmi spuneam că e un fel de zână cu baghetă, deoarece nu îmi puteam explica energia și munca ei titanică. Bunul, oricât încerca, nu putea să ajute, decât foarte puțin. Asta rușiseră rușii să facă din el. Un om în care se adunaseră toate. Și o cataractă, apoi două. Dar bunul, avea toate poveștile în el. Toate cărțile. Zeci de biblioteci a citit bunul la viața lui. Ziare, Și spunea amărât că nimic nu se schimbă în lume, decât mersul puterii. Când s-a dus la îngeri, a luat jumătate din lumea mea. Orfană de-o aripă. Una care mă ridica de oriunde. Oricum! Imposibil, uneori, dar o făcea! Încă sângerează locul de unde s-a desprins bunul. Încă dor depărtările și sărbătorile. Ba chiar mai mult. Acum, am amândouă aripile smulse și sângerez în două locuri, fără vindecare. Nu pot să închid rănile, decât scriind despre ei. Despre noi. Despre zilele copilăriei la Homorog, un sat micuț, cu oameni frumoși și cu povești care pot umple nu doar cărțile copilăriei, dar și cele de istorie. Oamenii ăia, sunt fiecare istorie. Unii s-au pierdut cu filele lor cu tot, dar alții, trăiesc. respirăm uneori același aer cu istoria noastră vie și nici măcar nu suntem curioși. Numai grăbiți. Grăbiți să trecem prin viață. Și cerul orfan, cerne amintiri de vis, mirate și știrbe, zâmbitoare, iar uneori, când e liniște în viață și în suflet, aud cum se deschide ușa, simt mirosul de Mărășești și aud vocile lor care deși s-au ridicat la cer, în mine, au rămas de strajă, să mă colinde iernilor depărtate de casă. O auziți și voi pe bunica?

„Trei păstori se întâlniră
Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui, floarea soarelui
Şi aşa se sfătuiră:

Haideţi fraţilor să mergem
Haideţi fraţilor să mergem
Raza soarelui, floarea soarelui
Floricele să culegem.

Şi să facem o cunună
Şi să facem o cununa
Raza soarelui, floarea soarelui
S-ompletim cu voie buna.

Si s-o ducem lui Cristos
Si s-o ducem lui Cristos
Raza soarelui, floarea soarelui
Să ne fie de folos.”

Și bunul pufăia încet, iar tavanul era cerul unde rotocoale gri albăstrui se ridicau, să devină altfel de stele. Ale copilăriei mele, într-un sat micuț, într-o căsuță micuță, de pământ bătut și cu târnaț (pridvor) din scânduri, vopsite verde…

Bucuria copiilor este pură…

Bucuria copiilor este inestimabilă, deoarece este pură si curată! Nu se întreabă, se bucură pur și simplu. Nu caută motive, se manifestă!

Privind această fotografie, îmi amintesc când am primit și eu de Moș Crăciun, o pereche de patine. Exact ca acestea. Nu cred că vă închipuiți câtă fericire pe mine. Îi spuneam și lui Costeluș, perușul meu:

– Ai să vezi câte ghețuri voi cuceri! Câte străzi! și râdeam, mă roteam și strângeam patinele alea la ăiept ca pe ceva nemaivăzut.

Nu am cucerit ghețuri și nici acum nu pot stăpâni patinele, dar m-am ales cu genunchii vineți și un sac de bucurii. Nici nu simțeam eu loviturile sau durerea. Învățasem în schimb să umblu pe patine și mergeam pe drum, cu zâmbetul până la urechi! De umblat, umblu și acum în ele…pe zăpadă, dar de patinat, nici gând! Dar tot am nostalgia de a le vedea, de a le pune în picioare, de a trage trânte! Și câte trânte!

Augusta în schimb, are o mobilitate și un echilibru extraordinar. Și voință! Când i-am pus prima oară rotilele în picioare, a căzut de atâtea ori, încât eu le-aș fi aruncat cât colo. Ea, nu! Cu bobițe de lacimi în ochi de la căzături, strângea din buze și încă o dată, încă o dată…până a reușit. În câteva ore le stăpânea de parcă rolase toată viețuța ei, până la cinci ani! Apoi, la șase, a luat patinele…în Focșani, în Piața Unirii. A făcut șpargatul de câteva ori, a dat să cadă peste parapet, a dărâmat câțiva oameni, a dat cu bărbia de gheață, dar…nu s-a lăsat! În jumate de oră, patina și făcea rotiri. Eu mă făceam în continuare de râs, evident, dar nu îmi păsa decât de bucuria ei, a mea, a noastră! Copilăream cu fetița mea, iar asta era extraordinar!

Râdeam amândouă, ne bucuram și spunea:

– Lasă, mami! Dă mânuța, te învăț eu sau te sprijin să nu cazi!

Și ne-am tot sprijinit una pe alta…în tot și toate! Uneori dau trânte și prin viață. Mai dă și ea. Că așa ne învățăm lecțiile. Dar bucuria cadourilor, nu se uită niciodată!

Și acum îi văd ochii strălucind când a primit rolele. Cum se uita la ele, cum râdea, cum le strângea la piept, cum vorbea cu cățelul și pisica despre ele. Și am știut! Am știut că toți copiii trăiesc în lumi mult mai frumoase, mai bune, iar copilăria este un tărâm comun, pe unde toți trecem, dar doar unii își mai amintesc!

(Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona Sandrina)

Eu sunt acasă, acolo unde este ea

Şi privind-o, am înţeles că eu sunt acasă, acolo unde este ea. Braţele ei, casa mamei din mine. Şi de asta iubesc România aşa. Deoarece acolo s-a născut ea. Augusta!

Inevitabil, orice altă ţară, o voi iubi altfel. Şi chiar şi România, deşi o iubesc toată, tot Vrancea am să o iubesc mai mult. Din acelaşi motiv.

Acolo ne-am văzut prima oară una pe alta. Acolo am gângurit şi crescut împreună. Acolo am plâns pe drum acasă, când am lăsat-o prima oară la grădi şi la şcoală.

Acolo, iernile sunt geroase, dar ne cunoaştem cu ele. Noi le zâmbim, ele ne fac bujori în obraji, ne înroşesc nasul şi ne bucură ca pe doi copii ce suntem amândouă.

Acolo, noaptea, ne uităm la firele de fum care se ridică la cer, ascultăm câinii lătrând. Pe unii îi cunoaştem după lătrat deja şi râdem larg.

Ne place vântul care şuieră la fereastră, sunetul focului din sobă, torsul pisicii noastre şi sforăitul căţelului. Mereu ne distrăm de ei.

Când suntem departe ne e dor de tot. Nici nu ne pasă de ce nu este în ţară. Nouă ne e dor de ceea ce ne aşteaptă în ţară. De cei care ne sunt acolo.

Când eşti plecat mai mult timp şi gropile din asfalt parcă sunt altfel. Nu contează. Contează vecinii care te strigă peste gard şi feţele lor luminoase. Doamna de la supermarket, de unde cumpărai numai prostii de cele mai multe ori…chiupa-chiups, jeleuri, îngheţată şi uneori şi chestii serioase, dar fiindcă noi nu prea suntem oameni mari, mai mergeau şi nişte pufuleţi şi seminţe. Şi ea râdea cu lacrimi. “Doamne fată, da tu oare din ce creşti mare, îmi spunea?”. “Din râs, îi răpundeam, râzînd!”.

Când mă trezeam dimineaţa, făceam uneori două cafele şi fugeam repede peste drum. Eram poartă în poartă cu magazinul. Şi vorbeam de toate. După 5 minute, venea şi căţelul la cafea. După alte 5, venea şi pisica. Şi noi două râdeam fără aer.

“Parcă eşti mama Natură!”, spunea şirâdeammm. Mai intrau şi alţii în horă: “Fă, ce aveţi? Ori suntem la bâlci?”, iar noi atât aşteptam.

Verile erau până noaptea târziu în curte, la foc de tabără, grătare cu ardei, mici, stele şi greieri. Cu leagăn în curte, molii colibri şi vecini care deja sunt familie. Aşa e la ţară. Şi mie nu mi-ar place în altă parte.

Îmi place să îi strig pe toţi pe nume, de când intru în sat, până acasă. Să ştiu cum cresc copiii de pe uliţă. Cum se căsătoresc. Să mă bucur de bucuria mamelor lor, care deja sunt prietenele mele. Şi să plâng când moare cineva, care demult îmi devenise drag.

Îmi place să mă ştie lumea şi pe mine. Pe fetiţa mea. Să ne bucurăm când ne revedem şi să ne ducem dorul când plecăm. Ca o familie mai mare.

Mi-e dor să fug cu cafeaua dimineaţa peste drum. Să văd ce mai face tanti Marlena. Cum au crescut băieţii lui Ralu. Să o mai văd pe Dana.

Mi-e dor de uliţele noastre, care deveniseră străzi de oraş, frumos asfaltate.

Mi-e dor să văd hornurile fumegând şi să o trag pe Augusta cu sania!

Mi-e dor să stăm cu nasul sub plapumă şi să ne uităm la luminiţele din brad. Sau de pe perdea. De colinde, de clopotele Bisericii. De mama şi tata. De fraţi. De mami Geta. De mamaia.

E o melancolie de iarnă. Va trece. Sau poate se va ascunde sub suflet, până ne vom revedea!

Ilegal

36320b8986ef4692b4662f27d01f6174

e toamnă

și miroase a frunze, a ploaie și a amintiri

simt cum câteva mi se preling nefiresc peste suflet

ca și cum ploile ar ști să ne găsească și prin noi

 

cum îți aperi inima de ploaie atunci?

nu sunt umbrele pentru suflet! nici ferestre pentru lumină!

și totuși, ele găsesc intrări în noi și ne locuiesc ilegal!

Voi ce mai faceți în toamna asta, Suflete dragi!? Unde vă purtați inimile și dorurile?

aace030cb8d6f2e640d0e144a1b8005c

Toamna este asemeni unei dimineți ce ni se așterne melancolic pe suflet. Are culoare şi miresme, are ploi și frunze, are adieri şi dans. Vântul recită printre frunzele copacilor câte un adagio, câte o strofă de Bacovia, câte o poezie de dor și dragoste. Toamna e ca o fata Morgana, mereu aproape învăluindu-ne și în același timp mereu departe, chemându-ne în iubiri trecute. Şopteşte toamna în frunze, în vânt, în iarbă. Ne poartă toamna pe drumuri ce miros a struguri, copilărie, lanuri aurii şi rouă. Tace toamna în ploaie şi în noapte. Se citeşte toamna în cărţi şi în zări. Ne amorțesc gândurile și rândurile sub umărul stâng. Ne îmbrăcăm sufletul în șalul slovei și pășim pe drumul frunzelor…

Voi ce mai faceți în toamna asta, Suflete dragi!? Unde vă purtați inimile și dorurile? E bine la voi în suflet?

O zi frumoasă de toamnă, plină de liniștea iubirii vă doresc!