Adevărul este că animăluțele ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem…

Oare câți dintre noi nu ne-am dorit un cățel sau o pisică în copilărie? Și chiar și după ce creștem oameni mari ^_^ ! Câți nu simțim compasiune privindu-i printre oameni, pierduți, căutând mereu ceva?! Toți știm că locul lor nu e acolo. Nici o pisică și nici un cățel nu merită să trăiască singur, naufragiați printre suflete și mai singure, abandonați sau exilați din locul care odată le-a fost cămin. Uităm tot mai des să fim buni. Ne revoltăm pe ei fără nici o noimă. Îi judecăm pentru că sunt purtători de boli, pentru că sunt murdari, pentru că ne latră sau ne mușcă, pentru că ne sâsâie sau ne zgârâie. O fac de teamă! Teama de a mai iubi și a se mai lăsa iubiți. Indiferent cum sunt ei, noi suntem mai bolnavi ca ei. Noi suferim de boli mult mai grave. De lipsa iubirii. De lipsa compasiunii. De lipsa înțelegerii. Suntem deficitari în tot și toate.

Mulți dintre noi iubim sau am iubit suflețelele cu blăniță de la distanță. De parcă ar fi fost o boală care se poate lua. Unii am fost speriați de cei care ne-au învățat că un animăluț înseamnă boală și microbi, păr inhalat. Alții, am fost speriați de responsabilitate.

Adevărul este că aceste suflețele nu cer mult, dar oferă înmiit. Ei trebuiesc doar iubiți, dar au capacitatea uluitoare de a vindeca. Ei ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem. Ne vindecă prin iubire constantă și loialitate!

Cândva, de ziua fetiței mele, am adoptat două suflete. Un cățel și o pisică. Pisica nu mai este. Acesta este singurul lor defect. Că ne părăsesc înainte de vreme uneori. Din păcate, pe Bruno nu am reușit să îl aducem în Egipt. Dar i-am găsit o casă, cu grădină mare și îl sunăm constant. Uneori îl vedem pe video. Și îi vorbim. Câtă bucurie pe el. Zâmbește larg și dă din codița lui tăiată de niște oameni care au socotit că sunt deasupra a tot și toate. Latră și ne povestește câte în lună și stele. Uneori, doar se uită lung. Și știu! Că simte ce simțim și noi. Un dor lung, sfâșietor și rece, asemeni unei lame de cuțit care ne răscolește. Oftează! Asta doare cel mai tare. Și uneori visăm că ne întoarcem acasă, că avem și noi o casă, cu grădină și curte, iar Bruno va fi acolo și vom crește și îmbătrâni împreună. Așa cum ne-am promis.

Când am adoptat aceste două suflete, am făcut-o deoarece nu aș fi avut cum să îi spun altfel fetei mele să iubească și să respecte viața sub toate formele ei, decât făcându-i cunoștință cu responsabilitatea, prietenia și iubirea unui astfel de exemplu!

Nu poți să înveți copilul să iubească animalele arătându-i animăluțele comunitare, copiii abandonați sau bătrânii singuri. Trebuie să cunoască de aproape toate aceste aspecte și forme de iubire. Să se confrunte cu ele și să ajungă să le iubească, să le îngrijească, să simtă caritabilitatea și să le protejeze!

Cea mai ușoară formă de iubire este cea văzută, dar cea mai înălțătoare formă a ei este când te implici și o simți!

Pentru că suntem iubite și deoarece ne-a simțit dorul de acasă, soțul meu a vrut să ne aline tristețea. Cum a simțit el cu sufletul ăla al lui frumos și luminos. Și, într-o zi de noiembrie, a venit acasă cu un pufulete gri care nu știa nici să miorlăie, nici să mănânce ^_^. Era micuț de încăpea în palmă când Augusta și eu l-am primit cadou. Avea cei mai frumoși ochi albaștri, un corp mic cât o nucă și un cap mare cât un alien ^_^. Era numai blăniță tot. Și lipici! Ca un super glue cu suflet. Nu îi găseam un nume potrivit deloc. Apoi, am spus că fiind un pisoi egiptean, merită un nume de aici. Și i-am spus Anubis. Acum, îmi dau seama că nu e întămplător. Este un motan Maine Coon, deosebit de inteligent, care iubește familia și când are chef, umple casa de râsete. Nici nu știu când a crescut atât de mare. Știu doar că ne este cald în suflet cu el și prin el! Mereu!

Când soțul meu a venit acasă de la spital, deoarece am socotit să facă tratamentul chimio acasă, Anubis s-a așezat lângă el pe pat. L-a lins și a plâns în femul lui pisicesc. S-a băgat sub palma lui Nassif și i-a ridicat-o, apoi s-a alintat ca un copil fericit că tati e acolo. Când Nassi doarme adânc, Anubis sare pe pat și se apropie de nasul și gura lui. Să se convingă că tati respiră. Apoi se întinde lângă el. Și îl privește lung și îndelung. Pe noi sare, doarme pe noi, se joacă, ne mai dă câte o lăbuță, dar pe el niciodată de când este bolnav. Pentru că știe!

Anubis este mai mult decât un motănel. Mai mult decât un animal de companie. De fapt, nici nu îl privim ca pe un animal. El este parte din familie. Un altfel de mebru al familiei noastre, iar noi ne bucurăm că avem acest privilegiu.
Iubiți animăluțele de aproape și nu de la distanță și veți vedea câte se pot schimba în viața voastră…