O mică incursiune în lumea țesătorilor din Egipt

“Pentru fiica mea 3 piese realizate manual cu suport pentru sigiliu, fiind zestrea ei. Și nu uitați să scrieți numele ei” ..

Cu mult timp în urmă, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, nici o fată nu s-a căsătorit fără acea zestre, care era socotită o mândrie. De-a lungul secolelor, covorul realizat manual a fost zestre pentru mândrie, în Persia, apoi  în Egipt. Familia miresei condiționa familia mirelui pentru a carpeta casa cu covoare realizate manual,  pe care să fie gravat numele, ca în exemplul de mai sus.

“Lână, mătase, bumbac,  fibră de palmier, in” .. Acesta este tot ce are nevoie pentru a începe să lucreze la producerea  covoarelor, care erau și sunt încă adevărate minunil artistice rafinate, inspirate și deosebite.

Activitatea de țesător de covoare manuale,  este una dintre cele mai vechi meserii cunoscute de om; ea a început cu epoca faraonică, cu mai bine de 5000 de ani î.e.n.. Dovezi au fost găsite în satul Hmamih Asyut, în  Valea Centrală, unde s-au descoperit modele de războaie de țesut pentru confecționarea covoarelor din in și bumbac,  două din materialele pentru care Egiptul a fost renumit în antichitate. Inul și firele de in erau comercializate și folosite din timpurile faraonilor, dar pe lângă acestea, s-au mai găsit și materiale din lână, fibră d epalmier, ierburi vopsite, etc

Vopsirea țesăturilor a apărut în Egipt în a 3-a dinastie faraonică, iar femeile erau cele care se îndeletniceau în mare parte cu producția de textile, lucru specificat și în textele lui Thutmose al III-lea. Ele apar și pe templele din Karnak și Luxor, fiind una din meseriile de bază practicate în aceste temple.

Țesutul manual a prosperat în epoca Mameluk și Saladin, când în Egipt au apărut adevărate fabrici, castele de țesut, care erau cândva foart prospere. Ele au apărut în mai multe zone ale Egiptului, răspândinsu-de ulterior cam peste tot. Se mai practică și în anumite școli, când copiii, încă de mici sunt inițiati în această meserie.

Cele mai populare covoare egiptene sunt „Qashqai” și „Shirazi”, ele fiind confecționate din lână, prin tehnica  Obison,  folositî la anumite tipuri de materiale folosite în covoarele handmade sau a portretelor, unde  sunt 4 tipuri de tehnici Obison egiptean, francez și chinezesc, de obicei multicolor. Egiptenii folosesc o gamă de tehnici foarte diversificată pentru obținerea produsului final.

„Lucrări de artă și fantezie .. Abilitatea de a gusta frumusețea culorilor și a simetriei”. Unul dintre cele mai importante elemente de muncă din industria textilă realizată manual, deoarece acestea depind de imaginația lucrătorului în producție, cslități dobândite de la o vârstă fragedă și formare continuă.

Copiii vin din lumea în care se vede cu inima

ramona sandrina

Lumea ar arăta precum o bibliotecă părăsită, dacă nu am înțelege adevăratul rost și sens al educației pornite din suflet!

Mulţi părinţi consideră că predarea trebuie să aibă loc doar în şcoală și să fie făcută de către profesori. Ca un act al unui ritual pe care noi așa îl cunoaștem. Și, totuși, este poate una dintre cele mai false și înșelătoare premise. Predarea începe înainte de toate acasă, cu noi. De când copiii sunt mici de-o şchioapă şi încep să fie curioşi, iar noi începem să le explicăm, folosind diverse metode. Uneori, predăm stând pe spate în iarbă, vorbindu-le despre nori, păsări și boabe de ploaie. Alteori, ne înarmăm cu săbii de soc, coifuri, binoclu şi navigăm pe ape tulburi alături de piraţi, explorând istorii și poluri geografice. Deci, vedeţi? Şi noi predăm. Dar nu o facem după manuale, ci o facem după ritmul nostru interior, care trebuie să fie acelaşi cu ritmul interior al copiilor noştri. Trebuie să rezonăm împreună să ne iasă cântecul din care ei vor culege cele mai importante note în viaţă. O muzică a inimii pe care vor şti să o recunoască mereu. Chiar şi la profesori. La cei care ştiu, aşa cum spunea vulpea din „Micul prinţ”, să vadă esenţialul care este invizibil pentru ochi. A preda înseamnă să ştim că prima noastră responsabilitate este să educăm, să naştem o relaţie vie între noi şi copii. Dacă nu educăm prin predare este ca şi cum am planta o sămânţă fără să curăţăm mai întâi locul şi fără să ne gândim că ea ar trebui să încolţească. Trebuie nu doar să educăm, ci să stimulăm, să înrădăcinăm, să le dezvoltăm nişte simţuri în plus, care le vor rămâne şi le vor da aripi! Noi, mai întâi de toate şi de toţi, trebuie să avem capacitatea de a le permite să crească, să se dezvolte atât spiritual, cât şi emoţional, să îşi folosească imaginaţia şi să se bucure de copilărie, iar mai apoi de fiecare etapă, având la bază acest substrat valoros, oferit în fiecare clipă a existenţei lui. Cum se educă un copil? Cu iubire în primul rând, cu înţelegere, cu credință, cu multă răbdare şi aplecându-ne noi către ei şi lumea lor, nu ridicându-i pe ei la acelaşi nivel cu noi. Nu le grăbiţi dezvoltarea și asimilarea de informaţii. Fiecare etapă are un ritm. Ca şi plantele. Nu trebuie să ne dorim ca din sămânţă să iasă direct fructul. Am ucide planta. La fel se întâmplă şi cu copiii. Apoi, îi educăm ascultându-i şi răspunzându-le pe limba lor, prin cuvintele noastre. Doar că ei, uneori, sunt Micul prinţ şi ne încurcă, ne pierd cumva pe acolo prin lumea lor complicată pentru noi şi înaripată a copilăriei, iar nouă câteodată ne e greu să găsim cuvântul „lumină” cu care să le ieşim în întâmpinare. Sigur că ei simt şi râd, iar noi râdem împreună cu ei, deoarece ne-am amintit câte ceva de pe drumurile copilăriei. Aşa se dezvoltă inteligenţa emoţională, poate cea mai importantă dintre toate, deoarece ea ne umanizează, ne modelează şi ne îmbunează, arătându-ne şi alte ­perspective.

Fiind adulţi, poate tocmai de aceea ne este atât de greu să cuprindem toate înţelesurile pe care ei ni le cer, deoarece noi vedem într-un spectru mai redus culorile, pe când ei simt altfel viaţa. Ca pe o carte! Indiferent ce carte le veţi citi, oricât de grea vi s-ar părea vouă ca părinţi, ei vor desluşi calea şi vor găsi răspunsul, deoarece ei funcţionează extrem de firesc: înţeleg cu inima ceea ce vrem noi să spunem sau autorii cărţilor! Aşa vă puteţi explica întrebările lor profunde uneori şi faptul că îi simţim venind din alte lumi, mai bune, mai curate şi nu putem decât să ne dorim să vadă cu inima lor frumoasă, la fel, toată viaţa! Copiii ne sunt cei mai mari învăţători, deoarece, cu ajutorul lor, învăţăm noi la rândul nostru să le dăm mai departe ceea ce e frumos şi firesc, nu doar prin vorbă, cât mai ales prin faptă! Ei ne învaţă despre noi şi despre ei când ne împing limitele, când sar galaxiile după răspunsuri care ne închid de multe ori, când ne tatonează iubirea, răbdarea, înţelegerea!

Cum educăm un copil? Crescând împreună cu el, dându-ne voie să greşim şi unii şi alţii, căutând să ne ţinem de cuvânt, să le fim aproape ori de câte ori au nevoie.

Copiii ne surprind şi ne uimesc mai cu seamă prin faptul că pot să primească şi să dăruiască iubire necondiţionată, să ierte, să vindece răni cu un zâmbet, o îmbrăţişare şi cuvinte simple venite exact la timp. Copiii ştiu să ierte, să nu vadă deosebirile confesionale, să nu judece şi să nu se judece nici măcar pe ei, deoarece vin din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din lumea Micului prinţ şi pot să vadă lucrurile invizibile, deoarece ei văd cu inima…

Articol realizat de Ramona Sandrina, pentru Ziarul Lumina

Roxana Lupu, din Focșani în Londra, interpretând roluri de Regină

Roxana Lupu
Roxana Lupu a interpretat mai multe roluri semnificative, cum ar fi: prințesa Tatiana Romanov în Royal Murder Mysteries, Ana în BU21 la Trafalgar Studios, Bev în Frank Sumatra la Teatrul N60, regina Elisabeta a II-a în seriile documentare BBC Inside Buckingham Palace și Inside Windsor Castle, prințesa Margareta în Private Lives of Monarch. De curând, actrița a fost Regina Maria în Queen Marie of Romania, lansat în anul acesta.

 

„Maria, Regina României” este un film în regia lui Alexis Sweet Cahill, recompensat cu premiul secţiunii Avanpremierele Toamnei la festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2019. A avut premiera de gală miercuri, 6 noiembrie, la Ateneul Român. Pe 8 noiembrie a intrat pe marile ecrane, iar pe 9 noiembrie a rulat la Focșani, în orașul unde a copilărit Roxana Lupu.

Filmul apare pe marile ecrane într-un context istoric în care românii aveau nevoie să își amintească despre faptul că, în pieptul acestei națiuni, a bătut cândva inima unei Regine care i-a iubit și i-a respectat cu toată ființa sa.

Drumul de la Focșani la Cluj și mai departe spre teatru

Cândva, nu foarte departe, dar nici foarte timpuriu, pe aleile frumoase din Focșaniul cel boem, se plimba și visa o copilă despre care poate puțini aveau să își imagineze că va deveni cumva una din actrițele emblematice ale României contemporane.

Roxana Lupu s-a născut în București, însă copilăria și-a petrecut-o în Focșani, imediat după revoluție, înconjurată de oameni pozitivi, muzică bună și petreceri pline de distracție.

La școală, Roxana a iubit mai multe materii, dar a simțit că sociologia i se potrivea cel mai mult. De aceea s-a înscris la facultățile din București și Cluj, fiind admisă în ambele părți. A ales Științele Sociale la Universitatea Babeș Bolyai, atrasă de atmosfera specifică vieții studențești și culturii cu un ritm de viață aparte din Cluj.

Nu a visat niciodată că va deveni actriță, deși când era mai mică îi plăcea foarte mult să se uite la filmele vechi gen „Pe aripile Vântului” și era atrasă de musichall-uri. Îi plăcea să cânte și să danseze. Admira actrițele marcante ale vremurilor, care lăsau întotdeauna un mesaj puternic în sufletele noastre.

Totuși, Clujul a învățat-o să vadă că teatrul poate face parte din viața ei. La Teatrul Național din Cluj a apărut gândul că locul ei, ar fi acolo sus pe scenă. Și a dat la Facultatea de Teatru din Cluj, unde nu a fost admisă.

Cu perseverența caracteristică laturii sale moldovenești, Roxana a dat după câteva luni la Universitatea de Teatru din București unde a intrat la clasa doamnei Adriana Popovici. Profesor de artă i-a fost domnul Liviu Lucaciu. La UNTC și-a finalizat studiile, licența, masteratul și doctoratul în Pedagogie Teatrală.

Călătoria unei actrițe către rolurile sale

Întâmplarea sau poate nu, deoarece coincidențele nu sunt altceva decât oportunități deschise unor vizionari, o găsește în drum spre Viena, alături de soțul ei și de un grup de clujeni care urmau să producă un film independent.

Calea lor însă avea să își schimbe traseul către Germania și Anglia, mai exact Londra, unde au filmat în cele din urmă la British Museum. În Londra, Roxana a găsit un altfel de loc, deloc ca acela din imaginația ei și de care a simțit că o leagă mai mult de atât.

Conjuncturile din țară, rolurile dezamăgitoare, faptul că simțea că poate mai mult, dar primea mult mai puțin, au ambiționat-o să își dorească foarte mult să schimbe toate acestea în altceva, în ceva bun pentru ea și visul ei de a fi actriță. Acela a fost momentul cheie, care a găsit-o în drum spre Londra. Avea 27 de ani.

Ascultând-o pe Roxana când îmi povestea despre această întâmplare, am realizat că de fapt, stelele ei se aliniaseră pe cerul scenei artistice, iar drumul, destinul ei fusese demult scris. Trebuia doar să găsească în ea puterea de a înțelege acest lucru, de a-l schița în sufletul ei și de a auzi chemarea.

A fost ușor? Bineînțeles că nu! Dar succesul de care se bucură acum Roxana, ne demonstrează că a meritat și că lucrurile mărețe se realizează cu mult efort, cu multă îndrăzneală (chiar nebunie aș putea spune) și intuiție.

Ajunsă în Londra, a decis împreună cu soțul ei Nicholas să rămână acolo. Roxana Lupu dă mai multe audiții și joacă în mai multe filme şi piese de teatru. Printre acestea – Regina Elisabeta a II-a, Prinţesa Margareta, Ana, Bev, precum şi Regina Maria, filmul care a atins cea mai sensibilă coardă a românilor și pentru rolul a cărui interpretare îi mulțumim profund.

Să te transpui în pielea Reginei Maria și să o reînvii în spiritul națiunii

Știm că pentru a juca un rol trebuie să te documentezi, să remarci toate detaliile, să iei cursuri de dicție, să cunoști protocoalele, să te transpui. Asta a făcut și Roxana Lupu.

A citit jurnalele Reginei, interviurile Domniei Sale, a vizionat chiar câteva interviuri ale altor artiști care au interpretat roluri similare.

Regina Maria a fost una din imaginile cele mai marcante ale României, care și dincolo de ea, de timp, iată că are capacitatea de a ne aduce împreună, de a ne închega și de a ne reda demnitatea națională. Ne arată că suntem la fel de importanți ca națiune, ca oricare alta și ne îndeamnă să fim mândri.

Roxana Lupu

M-am întrebat însă cum este să joci un astfel de rol. Cum se poate el reda cu atâta exactitate și frumusețe, chiar cu sentimentul de teamă de a vorbi în public și a intra în pielea unui asemenea personaj.

Înveți să îți folosești frica respectivă și să o transformi într-un combustibil, ca o energie și îți dai seama că este ceva normal. Ca să pot juca astfel de roluri, încerc să le tratez normal, ca pe orice alt personaj. Persoane ca oricare altele numai că au un statut deosebit față de noi ceilalți. Personal m-am îmbogățit foarte mult de pe urma acestor roluri și a experiențelor acestea. M-am bucurat când am descoperit exact asta la rolurile mele, partea umană. Asta vrea să vadă orice spectator, deoarece partea regală o pot vedea sau descoperi tot timpul, la personalitățile regale, dar partea umană, mai puțin. Și de aici vine satisfacția mea ca actor, să descopăr partea umană a personalităților regale și să o înțeleg, să o arat, să o redau cât mai bine și cât mai subtil.

Și-a învins teama și dincolo de protocoale, de lecții de actorie și teatru, a fost ea însăși în fiecare rol, spărgând cumva bariera dintre ceea ce ar trebui să fie actoria și ceea ce este ea acolo pe scenă.

Roxana Lupu în percepția mea este acea actriță care poate cu o mare ușurință, aproape firesc, să ajungă de pe ecran, în sufletele fiecăruia, să spargă barierele timpului, spațiului și să ne atingă sufletele în cel mai intim mod posibil. Ne face să trăim fiecare gest, replică, ne emoționează și ne bucură. Devenim un fel de lut în „mâinile ei”, modelându-ne trăirile și dăruindu-ne esența adevărată a unei pelicule.

Actorii care îmi plac mie, sunt oameni în primul rând. Eu asta cred foarte, foarte mult. Actoria nu trebuie să fie o mască. Actoria trebuie să fie parte din tine. Dacă este o mască, ceva regizat în tine este ceva total fals. Ca actor trebuie să înțelegi rolul pe care îl ai și să fii cât mai firesc. Actoria nu trebuie să fie falsă, trebuie să aibă acea autenticitate umană, simplă, reală. Eu nu cred că actorul lasă omul, că intră în pielea personajelor, eu nu cred teoriile acestea. Eu cred că trebuie să fie omul în primul rând, cu propriul aport, propria experiență, energia proprie, în tot ceea ce face.

Iată deci, că adevăratele roluri se nasc cu adevărat din adâncul ființei noastre, prin experiența profesiei noastre, a intuiției și a aportului nostru personal și mai puțin din ceea ce ne-am fi imaginat noi ca simpli spectatori.

Din culisele filmului „Maria, Regina României”

Filmările au avut loc în Romania și Paris. S-au pus în evidență locații autentice precum Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, Quai d’Orsay din Paris, iar în post producție au fost recreate zone din Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon, Place Vendome, așa cum arătau în 1919.

Întotdeuna este fascinant să fim ceva ce nu suntem în mod obișnuit, de aceea mi-am dorit ca eu să fiu actrița. A întruchipa o figură Regală este cu atât mai interesant cu cât ele au trăit o viață mult diferită, deosebită față de ce trăim noi în ziua de azi, dar cu orice dar, întotdeauna vine și o mare responsabilitate.

Roxana Lupu

Deși o actriță extrem de apreciată, Roxana Lupu consideră că este un om simplu, care își iubește foarte mult meseria și nu se consideră consacrată. Ea spune că mai are mult de muncă până la consacrare și vede în acest lucru o provocare frumoasă.

Pentru ea, toate rolurile au fost importante, deoarece interpretează o persoană, iar unei persoane, oricare ar fi ea, i se cuvine să-i oferi respect, timp si răbdare pentru a o descoperi. Și în acest fel înveți diverse lecții de viață de la fiecare personaj.

Viața unui român în Londra, din perspectiva actriței Roxana Lupu

Mulți români își părăsesc țara deoarece nu mai simt că se regăsesc aici. Unii ajung chiar să se lepede de originile, tradițiile și rădăcinile lor românești. Le este rușine cu țara lor și nu văd nimic demn în istoria acestei națiuni minunate.

România, îngenuncheată sau nu, va rămâne veșnic una din Prințesele demne ale Europei. Oricât de mult o reneagă unii, ea va fi mereu un spirit viu, plin de istorie, de întâmplări grandioase și cu un aport important în evenimentele lumii.

Roxana Lupu

De altfel, chiar faptul că este româncă îl simte ca fiind cel mai mare atu al său în Anglia. Educația, creșterea, maturizarea în România, profesori, familie, comunitate – toate fac parte din ceea ce este astăzi Roxana Lupu.

În opinia actriței, fiecare român din străinătate descoperă la un moment dat importanța rădăcinilor românești, dar fiind obișnuit să-i fie rușine de unde vine, nu îl recunoaște.

Am văzut români care spun că sunt italieni, unguri, sau din Transilvania. De parcă Tarnsilvania n-ar fi România. Cred că această rușine se datorează în primul rând identificării multora cu situația politică actuală, cu niște oameni care nu reprezintă majoritatea și care să o spunem pe șleau, ne fac un mare deserviciu. Mândria mea de a fi româncă vine din cunoașterea istoriei acestui popor, din cercetarea vieții unor legende ca Petre Țutea, Mircea Eliade, Costache Oprișan, Mircea Vulcănescu și în general a intelectualității române din perioada interbelică care au ajuns de referință tocmai pentru că nu le-a fost rușine că sunt români. Nu o să vezi niciodată un britanic, un francez sau italian că se feresc să zică de unde sunt. Da, recunosc niște probleme în tara lor, dar asta nu îi definește ca neam. În acest sens, cred că trebuie să ne trezim și să învățăm să stăm demni. Pentru că atunci când îți reprezinți originea cu demnitate și un străin îți va arăta respect pe măsură și va vedea cine ești tu, nu ce se scrie în ziar despre români.

Ce mai face Roxana Lupu, dincolo de scenă

Își face timp pentru ea și familia sa, oricât de ocupată ar fi, pentru că rolurile nu o încălzesc când îi este greu. Îi place natura, să facă sport, să asculte muzică și să își trăiască viața în simplitate pe cât posibil.

A făcut si face workshopuri de dezvoltare profesională pentru corporații si organizații precum Capgemini, Rotaract Uk sau Nespresso. Multă vreme a ținut cursuri de învățare creativă în școli diverse din Anglia, arătându-le elevilor cum să învețe creativ, să recapituleze și în general să facă din procesul de învățare unul frumos, distractiv și care le face plăcere.

Roxana Lupu

Academia de învățare creativă înființată de Roxana și Nicholas Lupu în Londra și București organizează cursuri de dezvoltare profesională pentru corporații sau publicul larg, preponderent prin muzică și actorie.

Ca gând de încheiere, Roxana Lupu ne-a transmis tuturor:

Am învățat că dacă nu mă respect eu, nu am cum să cer acest lucru altora. Am învățat să fiu mândră de unde provin, să fiu un ambasador țării mele, să muncesc, sa păstrez echilibru în a nu fi extrem de umilă sau foarte orgolioasă. Lecțiile acestea le aplic în fiecare zi, încercând să mă îmbunătățesc.

Cuvânt de încheiere

Dacă veți citi cu atenție și veți aprofunda cuvintele Roxanei Lupu, veți înțelege faptul că noblețea firii este una din calitățile oamenilor de mare excepție. Oameni care nu se nasc mereu. Se nasc rar și dăruiesc cu intensitate din tot ceea ce sunt. Oameni care apar în lumea această sumbră să ne scoată din întuneric și să ne arate lumina de dincolo de noi și din interiorul nostru.

Artiștii precum Roxana Lupu apar atât de rar în lume, tocmai pentru că ei sunt cruciali la un moment dat. Schimbă! Precum Regina Maria! S-a născut cu un rol clar, definit și sfânt, de a fi Inima României, care deși a încetat fizic să bată, apare din când în când asemeni unei reamintiri a faptului că trebuie să ne ridicăm din genunchi și să ne amintim de noi.

Roxana Lupu este dincolo de artist, un om de mare valoare și excepție umană. Un suflet delicat, dar extrem de decis și puternic. O fire care știe să muncească și înțelege importanța acestui fapt. Un om care nu își pune limite și crede în șanse!

 

Articol realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei

Asta am făcut eu, Rai din simplitatea vieții mele

This slideshow requires JavaScript.

Se spune că fiecare vedem ceea ce purtăm în suflet, iar frumosul locuiește în sufletul celui care privește. Și cred că este cumva de datoria fiecăruia dintre noi să vedem frumosul din locuri și oameni, să îl scoatem la iveală și să îl promovăm, deoarece urâtul, îl poate vedea toată lumea! Nu e greu să localizezi urâtul, să pui degetul pe rană și să faci locurile și oamenii să sângereze! Este cel mai ușor și e la îndemâna oricui! Greu este să ai capacitatea de a sparge pojghița de la suprafața locurilor cenușii și să le vezi sclipirea. Să te bucuri de lucruile simple pe lângă care trecem mulți în goana zilelor. Am descoperit multe clădiri vechi, care țipau a uitare și tristețe. Stejari seculari și castani umbroși. Și soarele, care strecurat printre ramurile copacilor și a florilor, este cel mai frumos în Adjud. Și pe cer când merge să doarmă. Țârâitul lăcustelor și al greierilor, lătratul îndepărtat al câinilor , vântul adiind printre ramurile copacilor din curte, glasul cristalin al fetei mele, au dat aripi tutror gândurilor și visurilor mele de mamă și om.

Sigur că toți ne dorim mai bine și ne-ar bucura să vedem schimbări în bine, dar trebuie să înțelegem că înainte de a judeca și a arunca piatra, trebuie să înțelegem că vina este cumva colectivă. Mai mult a noastră a cetățenilor, decât a administrațiilor. Schimbarea începe când înțelegi că ai dreptul de a lua la rost, de a verifica bugetul, de a cere răspunsuri și de a participa direct la schimbarea orașului unde trăiești. Implicarea și atitudinea schimbă, nu lipsa de participare. Degeaba ne revoltăm dacă nu ieșim din spațiul de confort și cerem excplicații și spunem: „Așa nu!”, dacă nu ne implicăm.

Și, acolo unde unii văd doar plictiseală, mizerie și delăsare, eu am descoperit căsuțe pline de culoare, inundate de flori, arhitecturi frumoase. Am descoperit străzi curate, oameni blânzi, frumoși și calzi. În căsuța mea simplă, cu garduri verzi, vie, flori și umbrar, am găsit liniștea și frumosul. Într-un oraș pe care alții îl renegă, eu am găsit cămin, familie și prieteni. Pe mama Geta și mamaia Maria, pe nea Ștefan și nea Radu de pe Costache Negri care mereu mă strigau să îmi dea roșii, castraveți și alune. Flori uneori, deoarece acolo unde Dumnezeu dăruiște din belșug, darul trebuie dat mai departe. Am găsit o Bibliotecă vie, frumoasă, în care am lansat carte, am avut evenimente împreună cu mulți copii, scriitori, preoți, prieteni. L-am întâlnit pe domnul Ion Croitoru. Fericită întâlnire. În parcul unde unii văd doar ciori, eu vedeam ochii fericiți ai gâzulicei mele, alergam cu ea pe alei, ne dădeam în leagăne, stăteam ore în șir pe bancă spunând povești și mâncând înghețată. Noi ne luam înghețată Polar de la Penny 🙂 . Și pufarine.

Este o vorbă: „Fă Rai din ce ai!”, iar eu asta am făcut. Am făcut Rai din simplitatea vieții mele și m-am bucurat de fiecare întâlnire, om, întâmplare și loc! 

La mulți ani, Armata României!

Unii întreabă: da’ ce, militarul trebuie tratat altfel? El nu e tot om? Sunt cu stea în frunte!?

Aş spune că DA!

Sunt cu stea! Ei înşişi sunt de fapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer. – Catchy, Ramona Sandrina

Astăzi este despre TATA! El e Tata! A fost Locotent, Căpitan, Maior! Funcțiile au fost mult mai multe…comandant de batalion printre altele. Picii sunt frații mei. Au apucat și ei să îl viziteze de câteva ori la unitate. 

La mulți ani, Armata României!

Cristian Pușcaș, arhitectul spiritului și al clădirilor Art Nouveau din Oradea

Cristian Pușcaș

Cristian Pușcaș este unul din arhitecții de marcă ai orașului Oradea, dar și scriitor, soț și tată dedicat. Arhitect și restaurator de clădiri emblematice ale Oradiei, Biserici de lemn și sinagogi, eu aș spune despre Cristian Pușcaș că este mai mult decât un arhitect, un sculptor și vizionar al frumosului, spiritului și sufletului. Un semn de carte peste timp!

Cristian Pușcaș este unul din cei mai cunoscuți și apreciați arhitecți tineri ai Oradiei. Este o personalitate apreciată de către iubitorii de frumos ai orașului, dar nu doar atât.

A fost consilier local, făcând parte din Comisia pentru amenajarea teritoriului, urbanism, protecţia mediului şi turism, lucru care l-a făcut remarcat în rândul celor care iubesc autenticitatea și viziunea.

Spune despre sine că este orădean de 40 de ani. Practic, de o viață. Viața sa. Se regăsește pe deplin în istoria acestui loc, în cultura lui, în energia lui.

Din multe puncte de vedere, astăzi orașul s-a înscris pe un drum al regăsirii de sine. Pe de altă parte însă, sub tăvălugul conceptului de dezvoltare asistăm, nu de puține ori, la punerea în practică a unor proiecte ce ignoră flagrant tocmai geniul locului, caracteristicile lui definitorii, tradițiile și particularitățile lui specifice.

Cristian Pușcaș este fiul unui român și al unei unguroaice. A fost creștinat și a săvârșit taina căsătoriei într-o biserică ortodoxă. A absolvit Liceul Baptist Emanuel, iar din acel moment, cel puțin la nivel uman, totul s-a schimbat. În bine. Prin oameni.

Arhitectura este nu doar o artă ci un spirit viu

În clasa a zecea a decis că vrea să urmeze arhitectura. De acolo, și-a construit un drum presărat cu reușite și, în mod categoric, punctat de oameni frumoși.

A devenit astfel student în Cluj-Napoca și așa a înțeles cât de mult iubește Oradea. A fost o perioadă care l-a format și l-a transformat. Întâi i-a cunoscut pe Rodica Hârcă și pe Aurel Chiriac. Apoi pe Mircea Bradu și Felix Koppelmann, oameni datorită cărora s-a îndrăgostit cu adevărat de orașul său.

Cristian Pușcaș

Arhitectura este dragoste și pasiune. Multă muncă, studiu, cercetare, creativitate și dorința sinceră de a „construi”. A construi conștiința comunității, a-i insufla responsabilitate dar și bucuria apartenenței la o anume cultură, anumite tradiții. Bineînțeles, un geniu al locului, sau genius locci, cum îl numește Cristian – o noțiune abstractă doar până în momentul în care o studiezi cu adevărat și o înțelegi:

În cele din urmă conștientizezi că ești parte activă a acestui geniu al locului, iar el încetează a mai fi o noțiune abstractă. El devine astfel o chestiune concretă, care se adresează conștiinței fiecăruia, responsabilizându-l și determinându-l să acționeze responsabil față de semeni și cetate. Preponderent prin proiectele de restaurare a monumentelor la care contribui, acesta este lucrul pe care încerc să îl realizez și să îl transmit comunității.

Iată cum, arhitectura devine nu doar arta de a construi sau restaura, ci este ceva viu. Un spirit viu! Ceva care se naște și naște la rândul său pasiune, frumos și atitudine. Ne obligă să căutăm sensuri și să găsim rosturile acestui frumos, uneori indentificându-ne cu însăși arta!

Singurul român invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”

Arhitectul, de-a lungul activității sale, s-a implicat foarte mult în restaurarea lăcașelor de cult evreiești, din Oradea, respectiv a Sinagogilor. Aici, în mijlocul membrilor comunității evreiești din Oradea, Cristian se simte cel mai bine.

Nu doar că și-a câștigat aprecierea în rândul celor care se ocupă de patrimoniul religios, dar în anul 2017, Cristian Pușcaș a fost invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”, din Italia, care a avut loc sub egida Institutului Superior pentru Științe Religioase „Santa Maria di Monte Berico”.

La acest eveniment au fost prezenți arhitecți, arheologi, critici de artă și istorici de la cele mai vestite universități din Italia.

Congresul s-a desfășurat concomitent în Verona și Vicenza, două orașe încărcate de cultură și valori religioase. A fost o selecție a unora dintre cei mai reprezentativi practicieni în domeniul restaurării patrimoniului religios din întreaga lume.

Onorat să fiu selectat, am prezentat și reprezentat povestea și unicitatea sinagogilor orădene în peisajul cultural al confluenței dintre vestul papocezarist și estul cezaropapist. Inevitabil o astfel de manifestare științifică te transformă. Complexitatea și diversitatea problematicilor expuse și dezbătute m-au făcut să înțeleg și mai bine rolul de educator și modelator pe care un arhitect îl poate avea în comunitate. Aceasta, dincolo de materializarea pragmatică a unui proiect. Am înțeles că dincolo de ziduri, dincolo de șantiere, sunt oameni.

Cristian Pușcaș, restauratorul de sinagogi al Oradiei

Arhitecul a realizat proiectele de reabilitare a patru sinagogi din Oradea: Sinagoga Sion şi Aachvas Rein de pe Strada Primăriei, Sinagoga Mare Ortodoxă și Sinagoga Mică Ortodoxă de pe Strada Mihai Viteazu.

Mă regăsesc foarte mult în patrimoniul arhitectural al Oradiei în general și al sinagogilor orădene în particular. În mod categoric ele reprezintă unul dintre cele mai importante capitole ale devenirii noastre ca și comunitate. Cred însă cu tărie că trebuie să privim dincolo de ziduri. Aceste ziduri, oricât de frumoase ar fi, sunt rodul muncii și al creativității unor comunități de oameni. Iar oamenii sunt creația lui Dumnezeu. Trăiesc și mor împreună, creează sau distrug împreună, iar zestrea arhitecturală pe care o avem și o admirăm astăzi, este rezultatul relațiilor lor, a interferențelor lor culturale, sociale, economice și politice.

Iată de ce, am simțit de la început să spun despre Cristian Pușcaș că este un arhitect al spiritelor. El modelează prin viziunea sa proiecte unice și ne apropie și mai mult de noi înșine, de rădăcinile noastre și de Dumnezeu. Ne redăruiește frumosul, la absolut!

Printre alte proiecte de restaurare în care s-a implicat, se numără câteva clădiri emblematice în istoria Oradiei. Hotelul Astoria, Hotelul Transilvania, Palatul Rimanoczy sr. sau Palatul Moskovits II sunt probabil cele mai vizibile. De asemenea, foarte apropiate de suflet îi sunt bisericile din lemn din județ la care a lucrat, din satele Lazuri de Beiuș, Hotar, Șebiș, Rotărești, Brătești sau Izbuc.

De fiecare dată când sunt pus în fața unui proiect de restaurare al unei biserici de lemn ma gândesc invariabil la Petre Țuțea și celebra lui remarcă despre felul în care bisericile punctează spațiul, altfel pustiu.

Revăzând cumva apropierea sa de lăcașele de cult, mi-a venit în minte Gaudi și fraza sa: „Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”. Cumva, arhitectura este similară cu geneza. Dar o altfel de geneză. Una care ne rămâne și străbate împreună cu noi, sute sau mii de ani, amintindu-ne că totul este trecător, dar atât cât este, trebuie să fie remarcabil și de excepție. Unic și valoros în felul său. O amprentă a faptului că am fost și noi pe aici.

Cristian Pușcaș – povestitorul celor „7 Sinagogi orădene”

Ca și cum nu ar fi fost deja suficient aportul său, Cristian Pușcaș a scris un volum dedicat patrimoniului eclesiastic iudaic orădean și bihorean.

„Cartea este prezentarea mai degrabă a unui rezumat decât a unei sinteze a caracteristicilor și specificității sinagogilor orădene și bihorene. Spun că este mai degrabă un rezumat, nu pentru că nu am încercat să construiesc o sinteză, ci pentru că, experiența ulterioară publicării volumului, mi-a dovedit că există încă multe lucruri de descoperit și de cercetat în acest domeniu.

Cu siguranță însă, acest patrimoniu nu poate fi nici izolat și cu atât mai puțin prezentat într-o astfel de manieră. Analogiile și influențele culturale, arhitecturale, sociale dar și economice care au dus la apariția unui centru iudaic atât de spectaculos și puternic în Oradea sfârșitului de secol XIX și început de XX, sunt deopotrivă sintetizate și prezentate în acest volum.

Îmi place să cred că am demonstrat acest lucru în paginile volumului. Am încercat deci să demonstrez, odată în plus, că de-a lungul timpului, Oradea a fost un exemplu de conviețuire interetnică și religioasă. Din această perspectivă, este datoria noastră să continuăm acest parcurs.”

Critic și susținător al unor proiecte de reabilitare din Oradea

Deoarece sunt orădeancă prin naștere și am locuit acolo 30 de ani, mi-am dorit să știu mai multe aspecte legate de proiectele de reabilitare ale Oradiei, printre care și mult discutata, dar și controversata, Piață a Unirii.

Despre Piața Unirii știm că este foarte mediatizată, că este frecventată de mulți turiști și lăudată. În același timp, pentru majoritatea orădenilor aceasta nu este ceva care îi reprezintă, deoarece a devenit un fel de copy-paste a pieței brașovene, sibiene sau a celor din orășelele austriece și mai puțin o piațetă autentică, așa cum ei o știau.

Piața Unirii, așa cum arată ea astăzi, este superficială. Este o pastișă. Ea este dovada palpabilă a neînțelegerii geniului locului. Iar pentru a susține cele afirmate, întreb doar, cum ar fi arătat astăzi Piața Unirii dacă în urmă cu mai bine de o sută de ani, arhitecții Vulturului Negru, ai palatului Moskovits, ai palatul episcopal greco-catolic sau ai clădirii primăriei ar fi copiat modelele imobilelor în locul cărora s-au ridicat?

Din păcate, foarte mulți orădeni suntem de aceeași părere. Mulți dintre noi ne-am plimbat pe străzile Oradiei, prin parcuri și Piațetă și știm că acolo era plin de culoare, de flori și copaci, unii dintre ei rezistând la două Războaie Mondiale și Comunism. Azi, găsim acolo un loc care nu ne mai amintește de nimic din ceea ce știam.

Când calitatea umană este mai presus de diplome

Deoarece deține multe recunoașteri, premii și diplome, l-am întrebat cât de important este acest lucru pentru el, iar răspunsul a fost unul neașteptat.

Cristian Pușcaș crede că responsabilitatea profesională nu depinde de numărul de premii sau diplome. Aceste recunoașteri sunt un indicator, dar în mod categoric nu pot să ofere o proiecție exhaustivă asupra profesionalismului posesorului lor.

Calitățile umane, etice și deontologice nu pot fi cuantificate în diplome. În opinia mea, responsabilitatea profesională este o stare de fapt. Ea te însoțește permanent în practicarea meseriei, sau nu. Până la urmă, arhitectura nu este numai despre frumosul estetic, este și despre frumosul funcțional. Este deci responsabilitatea permanentă a fiecărui bun profesionist să asigure creației lui nu doar calități estetice remarcabile ci și atribute funcționale compatibile cu programul funcțional și nevoile utilizatorilor obiectului respectiv.

Parcursul profesional și uman, a fost, este și va fi unic, pentru fiecare dintre noi, spune Cristian, pornind de la două foarte bine cunoscute proverbe. Unul ne îndeamnă să învățăm din greșelile altora. Cel de-al doilea ne spune că învățăm lecțiile vieții numai după ce lovim grinda cu capul.

Mulți dintre foștii mei studenți de la Arhitectură sunt astăzi practicieni consacrați sau tinere speranțe, tocmai pentru că, pe parcursul celor șase ani de studiu, mi-am adus și eu contribuția în formarea lor umană și profesională. În fine, cred că e greșită împărțirea oamenilor în grupa celor care reușesc, respectiv a celor care nu reușesc. În fapt, sunt oameni care vor să reușească și oameni care nu vor suficient de mult să reușească.

Cuvânt de încheiere

Acest interviu a fost unul de suflet. În primul rând, pentru că este vorba despre Oradea, orașul meu natal, cel al nuferilor termali, al lebedelor și sălciilor care sărută Crișul Repede, al primelor prietenii, iubiri și despărțiri.

Apoi, a fost un interviu care mi-a amintit în cel mai profund mod posibil modestia, înțelepciunea emoțională și cea a firii. Cristian Pușcaș, dincolo de faptul că este deja o persoană de notorietate, că are bifate în „palmaresul” său personal lucrări remarcabile, este un om de o modestie copleșitoare. Și este frumos să te întâlnești din când în când cu smerenia umană și bunătatea, într-o societate bolnavă de aroganță!

Cristian este o lecție de istorie, de umanitate, de profesionalism, dar și de dedicare. Și este cu atât mai frumos, cu cât tot ce face se bazează pe verbele: a iubi și a dărui. Din suflet! Și este cu atât mai mult un exemplu demn de urmat, cu cât el a înțeles pe deplin că eul său este completat de familia sa, care îl întregește. Ce poate fi mai frumos de atât?

Un om și un profesionist care a înțeles menirea și rostul său clar și are capacitatea interioară să modeleze povești în proiecte care vor dăinui, cu mult după ce noi nu vom mai fi aici. De undeva din timp, aceste embleme arhitecturale, vor respira puțin și din aportul său, iar noi, îi mulțumim pentru că are grijă de ceea ce noi, istoria și timpul, nu am știut să avem!

 

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei)

Translator între specii: Deborah Faoro dezvăluie adevărata față a unui om frumos de animale!

Deborah Faoro
Deborah Faoro s-a născut în Vigevano, Italia din mamă libaneză și tată italian. A studiat Facultatea de Etnologie în România, a fost Manager de proiect la „Sibiu Jazz Festival”, se ocupă de dresaj canin la „Faoro Sport Dogs”. Este de asemenea implicată în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism” și trage cu arcul la centrul de echitație „Zorabia”.

A fost odată ca niciodată o familie din Râu Sadului

Când o întâlnești pe Deborah Faoro, nu poți simți altceva decât revelație, uimire, bucurie și senzația aceea ciudată de deja-vu. Cel puțin, eu aia am simțit. Un om frumos, vesel, exuberant, cu o energie debordantă, chip luminos și o limbă română vorbită prin regionalisme ca acasă la Sibiu, la noi în România!

Și aflând că s-a născut în Italia, țara de origine a tatălui său, iar mama este libaneză, nu poți să nu te întrebi: și ce e cu românca asta? Iar ea râde larg, senin și frumos: „Îți spun acum cum, mândro!”. Și îți spune în timp ce țesală un cal, mângâie un ciobănesc belgian, iar vântul frunzărește împrejur.

Bunicii mei, din partea tatălui, au plecat din Belluno și au venit în Râu Sadului în Sibiu cu firma Feltrinelli. Tata s-a născut în Rozdești și a plecat din România la vârsta de 21 de ani ca să se întoarcă la căderea regimului comunist în ’90, fix în anul nașterii mele. Din dorința de a cunoaște locul unde s-a format tatăl meu ca om, am venit în România să reiau la pas potecile pe care le bătea el de copil și de tânăr. Am găsit oameni care încă îl țineau minte pe tatăl meu, de copil. De la un mic experiment de a umbla pe urmele tatei, s-a născut o dragoste de apartenență la acest loc, la această țară și acest grai românesc, care mie îmi este nespus de drag.

Și uite cum se povestește povestea Cosânzenei noastre cu păr negru, care călărește caii mai ceva ca băieții. Deci, italiano-libaneza noastră, nu e chiar atât de străină locurilor. De aceea și locurile au recunoscut-o pe ea, au adus-o acasă și au primit-o cu brațele deschise. Cumva, deși în vene nu e sânge românesc, este într-un ADN mai depărtat și mai profund.

Nu devii român doar prin sânge, ci și prin alegeri!

De copil am căutat pădurile, pârâurile, luminile dimineții și cântatul greierului la ceasul serii. Prieteni mi-au fost câinii și păsările pe care le creștem în număr mare. Am fost un copil care a iubit să citească, să meargă la școală, să se cațere în copaci, să fugă după capre, să spună o vorbă bună oricui și cel mai mult îmi plăcea să îmi petrec după amiezile cu bătrânii care frecventau parcul de lângă casă.

Deborah Faoro consideră că toți ne naștem cu iubire față de viață, natură și mișcare. Ea însă, a ales să își ducă viața în natură, să fie mult mai conectată cu aceasta. Probabil că, la un moment dat, s-a hotărât că așa îi este cel mai bine.

Dresaj canin și o comunitate de oameni cu câini

Deborah s-a născut căutându-și apartenența cu tot ce însemna ființe vii în jurul său. Fără ca ea să știe ceva despre comportamentul animal, câini, cai sau pisici îi vorbeau altfel decât celorlalți în copilărie.

Asta nu pentru că sunt ceva îmblânzitor de animale, ci pentru că pur și simplu le acordam ceea ce ceilalți nu le acordau: atenția neîmpărțită și dorința de a le înțelege nevoile și felul în care acestea să fie fericite. Poate sună un pic încurcat, însă pe asta se bazează orice relaționare de succes, adică nu doar să înțelegi ce are celălalt nevoie dar și să fii atent cum să îi oferi satisfacerea acelei nevoi.

Deborah Faoro chiar căuta acest gen de interacțiuni. Unui animal nu ai ce să îi ascunzi. Își dă seamă că nu ești tu acolo și îți va arăta asta imediat. Animalele nu știu să comunice altfel decât sincer, iar această nevoie de sinceritate o va urmări toată viața pe Deborah.

Încet, încet a început să se implice când vedea oameni care aveau probleme cu câinii lor. Se oferea să scoată câinii la plimbare, încercând să înțeleagă cât mai mult din problemele lor comportamentale. De acolo a început să se intereseze de psihologia canină și cabalină și să lucreze ca voluntar, mai întâi la o canisă de câini, apoi la un grajd de cai.

Deborah Faoro

A învățat multe de la specialiști, dar și de la cei pasionați de subiect, însă cele mai puternice învățături au fost acelea de pe teren, la lucru. Au fost multe etape care i-au schimbat abordarea în ceea ce înseamnă a dresa un animal. Cea mai importantă a fost când a înțeles că, de fapt, ceea ce trebuie să construiască este un limbaj comun între ei, ca un pod între un lac și un ocean.

Cred că asta nu doar între noi și animale trebuie construit ci și între oameni – un pod al sincerității și al grijii pentru celălalt. La asta răspund animalele, odată ce vii înspre ele cu fondul acela comun, așa cum e el, cu bune cu rele, faci primul pas spre a le câștiga încrederea, tocmai oferind curajul de a te expune așa cum ești.

Acum, Deborah Faoro construiește o adevărată comunitate prin „Faoro Sport Dogs”. Acolo nu se vine doar pentru dresaj, ci pentru a lega prietenii, pentru a construi o comunitate a oamenilor de câini, cum se spune între stăpânii de suflete cu blăniță. Și cunoscând-o pe Deborah, nu ai cum să nu simți că vrei să te reîntorci acolo. Locul acela, devine un altfel de „clacă” a lucrurilor bune.

Pe lângă acest aspect, Deborah folosește câinii alături de cai în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism”, dezvoltat de Mugur Pop. Deborah mai lucrează cu câinii în școli, pentru a ajuta copiii să interacționeze, să nu se teamă, să își învingă anumite traume, ea având proiecte în paralel unde lucrează cu copii cu sau fără nevoie speciale.

Deborah Faoro: „Câinii răspund la atitudinea omului!”

Deși extrem de populari și iubiți, oamenii se tem în general de câini, suflete de multe ori traumatizate de către om. Iresponsabilitatea și lipsa unei legislații ferme duce la înmulțirea câinilor comunitari, pentru care nici acum nu s-au găsit soluții reale.

Ne temem doar de ce nu cunoaștem sau nu înțelegem. Când simțim că nu deținem controlul asupra unei situații, intrăm în panică. E un comportament visceral, pe care îl purtăm în noi de multă vreme. Eu am scos din ecuație nevoia de control sau de a stăpâni și am înlocuit-o cu dorința de a-l înțelege pe celălalt. Câinii sunt ființe extrem de reactive la rezonanțele din jurul lor, lucru care a dus la vorba: câinele cunoaște omul rău. Ajungem să umanizăm câinii din punctul acesta de vedere ca și cum ar fi capabili să citească gândurile oamenilor, însă ei reacționează de fapt la rezonanțele pe care le emite acel om. De fiecare dată, oamenii îmi spun: Deborah, cu tine toți câini merg altfel! Iar asta se întâmplă imediat cum preiau eu lesa în mână, fără să mă folosesc de tehnici de dresaj. Câinii răspund la atitudinea omului. Eu, dacă nu emit nici o emoție dezechilibrată cum ar fi frică, supărare, nerăbdare, etc – câinii vor rezona la ce transmit eu, adică încredere, calm, bucurie, drag și așa devenim haită.

Deborah Faoro

Bineînțeles există și câini care au fost învățați să intre în conflict cu omul. Vestea bună este că, odată cu schimbarea de mediu și de stăpân, chiar și aceștia se bucură de prezența omului.

Acel secret pe care toată lumea vrea să îl afle, nu este altceva decât firescul. Să fii prezent, să îți pese, să îți asumi, să rezonezi, să dărui, să aparții, completează Deborah mângâindu-și cele două minuni din rasa ciobănescului belgian Malinois care o urmăresc peste tot.

Să fii om de animale înseamnă a crea o punte de comunicare între om-animal și animal-om, adică ceea ce fac este să creez un limbaj comun între specii. Înseamnă să înțelegi cu inima acolo unde limbajul articulat, discursiv nu îți mai este de folos.

Malinois-ul belgian, una dintre cele mai loiale rase

Malinois-ul, contrar credințelor urbane, este un câine timid, care se cere construit prin multă încredere, exercițiu atât fizic cât și mental și mai ales multă interacțiune cu omul lui. Ciobănescul belgian este o rasă care suferă de lipsa omului.
De obicei problemele sau miturile urbane despre această rasă provin de la handleri care nu înțeleg rasa și o cresc dezvoltând latura de conflict, care într-un câine cu o capacitate foarte mare de focus precum malinois, se poate dezvolta extrem de rapid. Vinovați sunt și cei care neglijează nevoile unui malinois de apartenență la activitatea haitei lui de oameni, crescând în el frustrări peste frustrări care izbucnesc de obicei dintr-odată, spune Deborah Faoro.
Deborah Faoro

Răsfățații ei se numesc Drako, cel care în ultimii șapte ani a fost cu ea peste tot, și fiul lui de opt luni, Zen.

Sunt două personalități opuse care au apărut în momente diferite din viața mea și care mi-au marcat mult viața și felul de a fi: unde Drako este înțeleptul, puternic dar potolit, exploziv dar care poartă grijă celorlalți, ușor depresiv și extrem de dependent și influențabil de starea mea zilnică, Zen este un câine care cere vieții cu orice prilej, să fie fericit. Această cerere îmi schimbă complet starea, fericirea lui este tangibilă, o poți culege din aer. Indiferent de ce se întâmplă, se comportă ca și cum viața îi este lui dătătoare de fericire. Felul de a fi de-al lui Zenon m-a schimbat profund și pe mine, făcându-mă să creez în jurul meu fericire și să fac din asta o datorie de fiecare zi.

Ascultându-i toate aceste povești și informații despre câini, comportamente și încredere, încep să înțeleg parcă și mai mult faptul că umanitatea este cumva împărțită în straturi și la poluri total opuse.

De o parte sunt cei cărora le pasă de tot ce îi înconjoară, de tot ce este viu, care trăiesc în armonie și respect chiar și cu un câine. Celorlalți, le face plăcere agresivitatea, violența, durerea și chinul acestor suflete și a tot ce este viu. Undeva, la mijlocul tuturor stă de fapt educația care nu este ceea ce trebuie să fie și prin lipsa căreia, ne îndepărtăm de umanul din noi.

„Zorabia” – centrul de echitație unde tragi cu arcul

Ca și cum nu era oricum deja suficient că se implică în proiecte de mare suflet, ajutând copii, dresând căței și închegând comunități, aflu că Deborah Faoro se mai ocupă și de trasul cu arcul. O amazoană dacă, venită parcă de pe alte tărâmuri să ne învețe iubirea și respectul față de viață!

Zorabia e un loc ca scos din povești, unde caii apar dimineața din ceață și dispar colorat în mov și albastru pe înserate. Zorabia e locul unde îmi afund nasul în coama calului, unde îmi alint urechile să ascult rumegatul lor și îmi deschid inima spre bucurie.

Îi place să meargă călare colo-colo, „să hăndrălaiască”, așa cum îi place ei să spună, dar ceea ce o bucură cel mai tare este să fie printre cai, să fie parte din grupul lor.

Am trăit lungi perioade fără să pot fi printre ei și inima nu-mi sălta la fel la bucuriile zilei. Se zice că exteriorul unui cal face bine interiorului unui om, însă pentru mine inima unui cal, dăruirea, încrederea enormă ce ți-o îngăduie, este ca o legătură directă spre ceea ce este de fapt viața și rostul ei. Calul nu știe a fi altfel, dar noi putem alege să mergem spre el căutând acel fond comun pe care îl avem cu el. Cred că asta ne dă sentimentul acela de măreție cu care ne umple toată ființa când suntem în preajma lor. Trasul cu arcul de pe cal e o provocare pe drumul pe care îl parcurg cu viața mea. Pun laolată mintea și inima într-o cântare care imi alină sufletul.

Cum se descurcă? Cine se încurcă, se descurcă, spune Deborah râzând debordant de molipsitor.

Acolo unde nu pot cuprinde cu mâinile, cuprind cu inima și chiar dacă vă vine greu să credeți, nu e doar posibil, e chiar la îndemână. Dacă mă gândesc mai bine, cred că mi-e mai greu să nu cuprind toți caii și câinii și oamenii frumoși în inima mea. Eu știu iubi și atât. Nu știu să nu iubesc ce fac, iar până în ziua de azi nu am întâlnit ceva să nu pot iubi. Am întâlnit însă, multe la care greu mă pricep. Balanța pe care am găsit-o în viață este să îmi descopăr darurile și să învăț a pricepe tot mai bine la ele. Am învățat că e bine să evit împrăștierea și să învăț ce înseamnă a conserva, a înmulți, a pune laolaltă, a dărui, a primi.

Cuvânt de încheiere

În Raiul acesta de frumusețe naturală și umană dat de Dumnezeu este greu să vii, iar mai apoi să trebuiască să te desprinzi. Deborah este un fel de om magnet, a cărei energie pozitivă și căldură interioară nu are cum să nu te facă să îți dorești să fii măcar pe jumătate din cum este ea.

Deborah Faoro este omul la care vii cum ești și pleci altfel. Schimbat! Începi să îți pui întrebări despre lucruri care nici nu știai că te macină sau la care nu credeai că te gândești. Începi să vezi totul în jurul tău cu alți ochi. Cei interiori, care până atunci erau închiși. Te întrebi dacă asta este de bine și cum te va afecta!

Deborah este un fel de izvor rece de munte, din care se scurge năvalnic o apă pură pe care nu o vei mai gusta nicăieri. Doar acolo! Te trezește și trezește în tine tot ce înseamnă emoție și dorință de a te analiza și rescrie pe multe „alocuri”.

Deborah Faoro nu este o închipuire din Apuseni pe care o vezi doar călărind la apus, urmată de doi malinois loiali. Deborah este o Zână a Naturii și a Vietăților, care te cheamă la ea să te vindece de toate relele lumii!

#România Pozitivă – Știați că?

safe_image

Cotidianul: Există străini care aleg România

Știați că? Bucureștiul este unul dintre cele mai sigure capitale europene, străzile și parcurile orașului nereprezentând un pericol real pentru locuitori.

România se află în coada listei țărilor unde au loc jafuri și crime, comparativ cu Paris, Londra sau Berlin. „Împreună cu familia îmi petrec din ce în ce mai mult din timpul liber explorând parcurile din Capitală. Mai jucăm tenis în Herăstrău și practicăm înotul la Word Class. Când avem timp ne place să mergem la munte“, povestește John Ketchum.

Străini care trăiesc în România sunt: francezi, elvețieni, spanioli, italieni, ucrainieni, moldoveni!?

În România au în prezent rezidență aproximativ 110.000 de străini, dintre care 65.000 provin din Republica Moldova, Turcia, China. 45.000 sunt din țări UE, cei mai mulți din Germania, Italia și Elveția. 1/3 din aceștia locuiesc în București, Timiș, Cluj și Constanța, potrivit datelor Inspectoratului General pentru Migrație. Motivele principale ale șederii lor în România sunt studiile și locul de muncă. Întrucât de multe ori ei își întemeiază aici o familie, doresc apoi să se stabilească definitiv.

Motive:

– 74% din românii cu vârste între 25-64 de ani vorbesc cel puțin o limbă străină, în timp ce media UE este de 66%, potrivit unui studiu Eurostat

– Cost de trai scăzut, potențial ridicat

– Clima

 

Un articol Life.ro și gândurile mele…

2-feature1-952x700

Mai sus, veți putea citi un artciol marca Life.ro, foarte frumos scris, gândit și simțit. Un articol care a evidențiat mai multe decât ar fi făcut-o orice alt articol. Și fără să vreau, din el, au decurs niște gânduri de ale mele. Gânduri pe care am simțit să le las și aici, pentru voi.

România este țara din care pleacă toată lumea, deoarece este mult mai ușor să părăsești, decât să rămâi și să clădești o țară! Să o vindeci, să vezi care îi sunt problemele, bolile și să fii activ, să iei atitudine, să fii solidar! Este greu să schimbi ceva, când nu ești de fapt pregătit să îți schimbi propria mentalitate. Nu poți gândi la schimbarea României, când tu nu ești pregătit să te schimbi pe tine însuți! Totul este un cerc vicios! Ne-am învățat mereu să rulăm doar știti negative, să dăm vina pe politicieni, pe administrații și niciodată pe noi ca națiune! NU! Noi suntem victimele, noi suntem suferinzii, noi suntem săracii, batjocoriții! Nu cei vinovați de tot ceea ce s-a întâmplat negativ în România! Nu, pentru asta avem țapi ispășitori, mult mai ușor de evidențiat, dar niciodată d epenalizat prin civism și atirudine!

România este o țară frumoasă și cu absolut nimic mai rea sau mai neimportantă decât alte țări din Europa! România este țară europeană importantă la fel ca oricare alta! Că nu o respectăm noi, asta este altă situațiune și ar trebui cumva tratat acest aspect care deja ne cangrenează ca națiune! România este frumoasă, bogată, educată, cultă, citește, are încă o educație care scoate olimpici, elite și profesori Merito! Fără România, multe nu ar fi fost posibile azi în Europa și în lume și viceversa.

Avem peisaje unice, suntem un Amazon al Europei, chiar dacă peste noi a trecut tăvălugul defrișărilor și ar trebui să înțelegem că dacă am profita de industria turismului și a gricultură, ne-am putea reabilita ca țară!

România este în ADN-ul meu și oriunde pășeșc, urmele pe care le voi lăsa, sunt acelea de Român prin lume! De aceea, voi avea mereu grijă să fie urme frumoase și demne de țara mea!