Au îngropat principiile, valorile, unicitatea și au ridicat Omul Modern!

post-apocalypse-anime

La început, am fost și eu unul din naivii care au crezut că acest COVID ne va uni, ne va umple sufletele cu iubire, ne va  ajuta să descoperim lumina din noi și să ne umanizăm.

Am fost cea mai mare naivă! Proastă chiar, fără să mă menajez.

Acest COVID a scos de fapt la lumină toate bubele infectate ale societăților umane: civilizate sau mai puțin civilizate, bogate sau sărace! A pus un mare egal între noi. Și le-a spart!

Peste tot în lume pute a ignoranță crasă, a lipsă de empatie, de umanitate, de responsabilitate, de profunzime! Pute a analfabetism funcțional! Dar pute rău! Grotesc!

Asta este de fapt cea mai mare bubă a acestei societăți umane!

Au apărut „infecțiile nosocomiale” ale acestei societăți peste tot și de peste tot!

Acum se vede clar cât a fost omenirea de manipulată, de subjugată psihic, mental, educațional, social!

Acum se vede cât de incapabili sunt oameni să se adapteze sau să reacționeze!

Acum se vede cât este de încarcerată mintea umană în propagande induse!

Acum se vede câtă precaritate a existat în sistemul educațional la nivel global, dar și la nivel individual ca familii!

Câtă propagandă! Câtă manipulare și subjugare emoțională și psihică!

Ne-au șters Memoria Adevărului! Memoria Umanității! Memoria Solidarității! Memoria Binelui! Memoria Credinței! Memoria Rădăcinilor! Memoria Familiei! Memoria Iubirii!

Au sădit în noi semințe de vrajbă, de ură, de egoism cronic, de invidie, de răutate nativă chiar, de ignoranță, de prostie! Ne-au spălat pe creier, ne-au modificat toată genetica omenirii și ADN-ul nostru ca Umanitate!

Asta lăsăm noi moștenire copiilor noștri! O Planetă bolnavă, cu resurse afectate, cu straturi de ozon lipsă, cu păduri defrișate, cu orașe cât mai betonate, cât mai „la fel”, depersonalizate, cu relații care trebuiesc să respecte „distanțare fizică”, cu războaie nesfârșite, cu Biserici închise de unde toți vor să ÎL alunge pe Dumnezeu!

O societate firavă, vulgară, grotească! O societate a marketingului sexual în absolut toate domeniile! O lume a nazismului psihic! O lume în care pentru lipsa libertăților avem drept de vot și ducem lupte unii cu alții!

O „Acasă” apocaliptică, deoarece iată, Apocalipsa nu vine de data asta nici prin apă, nici prin foc, ci prin îndobitocire și dezumanizare la scară globală!

Au îngropat principiile, valorile, unicitatea și au ridicat Omul Modern!

Ne-au Dezumanizat și ne-au Desuflețit!

 

Cam atât de simplu ar fi!

c2g9NGE2OWFlZDA4NTA0NjdjZTkxOGZiMGNhZmViMmVlNDc=.thumb

Actorul Nick Cordero a murit la 41 de ani, din cauza COVID-19, după 95 de zile în spital

Și totuși sunt oameni care au nevoie de „miracole” ca să înțeleagă problema despre Covid. Au nevoie să vadă morții răsturnându-se din cupe de excavatoare. Iau în râs acest aspect din cauza lipsei de educație, dar și din lipsa de transparență a autorităților.

De fapt, de aici pornește toată bătălia aceasta „anti-covid”… din lipsa de transparență, bâjbâielile Guvernului și a tuturor celor care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluții reale în astfel de timpuri și așa destul de încurcate și încărcate.

E ușor a guverna pe timpuri de pace, dar adevărata valoare se arată pe timp de „război”. Lipsa de credibilitate a autorităților, crește în fiecare zi numărul celor care nu mai consideră să poarte o mască și să respecte niște reguli!

Corona nu se vede, iar aceasta este una din cauzele pentru care, oamenii nu cred. Multe nu se văd însă, dar asta nu ne împiedică să fim umani, receptivi, empatici și solidari. Nu trebuie să credem în nimic, ci trebuie să fim responsabili. Nu panicați! Responsabili!

Și dacă nu vă pasă de mine sau de cei din jur, poate vă pasă de cei dragi, de acasă. Unii sunt prea mici, alții poate prea în vârstă ca să îi condamni la ceva în care tu nu crezi.

Mulți nu cred în multe, dar asta nu înseamnă să nu ținem cont de alte perspective!

Vrem, nu vrem, lumea noastră s-a schimbat. Unii nu vor să spună tare și răspicat, dar vă spun eu: IREMEDIABIL! Nimic nu va mai fi la fel. Nimic din ce știam înainte nu va mai reveni la aceeiași stare. Nu îmi plac schimbările. Le urăsc! Totuși, mă adaptez, deoarece sunt om și face parte din genetica noastră adaptarea! După o vreme, noua stare, va deveni cea de fapt. Schimbările nu țin de noi. Viața pe Terra are și ea un curs, o linie, curbe. Noi trebuie doar să știm pe care val suntem, iar dacă un om e la apă, să îl ajutăm să iasă cu bine la mal. Cam atât de simplu ar fi!

Dar chiar și așa, nu cred că moare cineva dacă preț de câteva minute, o oră pe zi, își pune masca și respectă niște reguli minime de bun simț și solidaritate! 

 

Viorel Trandafir, un altfel de Rembrandt al României

Viorel Trandafir

Viorel Trandafir a debutat în presă cu mai bine de 10 ani în urmă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. A colaborat cu mai multe televiziuni și publicații din zona Olteniei și a fost membru fondator si editor al ziarului Actualitatea Drăgășăneană. Actualmente, Viorel este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice. Scrie cărți, cântă, gătește și pictează spectaculos.

Viorel Trandafir s-a născut la Onești, într-un cătun cu câteva familii. Erau oameni parcă desprinși din romanele interbelice, cinstiți, cu frica lui Dumnezeu, trăind și iubind cu patimă, cumva în afara timpului.

Din Onești la Craiova, a fost doar un pas de tânăr rebel

Drumurile au început să i se înmulțească, iar familia a tot fost nevoită să se mute prin țară, până când au rămas, printr-o conjunctură ușor nefericită, la Turceni, Gorj. Acolo și-a petrecut a doua parte a copilăriei și bineințeles o parte din studii.

Dumnezeu mi-a dat durerosul har al creației și suficient jar sub picioare cât să nu mă pot potoli până nu-l sting vreodată. Am fost mereu o fire ușor sensibilă, fiecare dintre locuri, fiecare din experiențe mi-a lăsat câte ceva. De la bunici am învățat credința în Dumnezeu și cum să îți păzești tradițiile, de la tata am învățat cum să iubești pământul, iar de la mama sensibilitatea… Și tot așa…

La 16 ani a plecat de acasă, devenind adolescentul rebel și neînțeles. Ai săi aveau alte pretenții de la el, dar el visa să ajungă un scriitor reputat și dorea să își poată permite să facă toate „nebuniile mele din cap”, cum le ziceau ceilalți.

Au fost ani grei, însă Viorel Trandafir a terminat de unul singur liceul. După încă un an de muncă, s-a mutat definitiv la Craiova pentru a merge la facultate. În Cetatea Băniei, oportunitățile sale s-au schimbat radical.

Eu am crezut întotdeauna despre mine că am mers cu Dumnezeu de mână prin viață. Și încă mai merg. Asta pentru că toată viața mea a fost un șir îndelung de întâmplări care zidindu-se una peste alta m-au adus aici.

Viorel Trandafir

Pictura a fost intotdeauna un soi de vehicul al simțirilor sale. La fel ca și scrisul.

A pictat prin clasa a 5-a o replică după celebra lucrare a lui Grigorescu, „Car cu boi”, apoi pe Ecaterina Teodoroiu în bătălia de la Jiu. Ambele lucrări ajunseseră în holul școlii, însă după o perioadă au dispărut fără urmă. Cineva le furase și cu siguranță nu fusese unul dintre colegii săi.

Și atunci s-a gândit că dacă cineva s-a găsit să facă efortul de a le fura înseamnă că sunt cât de cât bune. Și a continuat de-a lungul timpului, cu pauze mai mari sau mai mici.

Viorel Trandafir, în lumea culorilor, luminii și a picturii

Spiritul se înconvoaie sub greutatea realității cotidiene, sub greutatea percepției acestei lumi lipsite de valori și de sens și atunci se zbate să iasă afară, să răbufnească undeva. Pictura e locul în care acesta poate să cadă în genunchi liniștit pentru a-și regăsi locul, pentru a regăsi relația cu Dumnezeu și eternitatea. Pensulele, culorile, șevaletul sunt doar sculele cu care acest spirit se cioplește neîncetat pentru a se șlefui.

Viorel Trandafir este și membru fondator al Uniunii Artiștilor Liberi din România, alături de maestrul Laurențiu Popa, cel supranumit Rembrandt de România, datorită afinității lui deosebite față de acest mare pictor. Este un proiect de grup care reunește toți artiștii neînregimentați în alte structuri academice. Artiști liberi, cu dragoste față de artele frumoase.

În cei trei ani de la înființare, Uniunea a adunat în jurul său un număr considerabil de membri, alături de care s-au organizat acțiuni în toată țara – workshop-uri sau tabere de pictură.

Viorel Trandafir nu doar că este un artist deosebit de talentat, dar și un spirit modest și recunoscător celor pe care îi respectă. De aceea, a ocolit cu diplomație și frumusețe faptul că și el este denumit tot un Rembrandt de România, alături de Maestrul Laurențiu Popa. Și este un Rembrandt veritabil, aș spune eu.

Viorel reușește cu măiestrie să creeze replici demne de acest nume, dar și picturi autentice, marca Trandafir, unde își așează simțurile și sufletul în culori, lumini și umbre.

Și ca să confirm ce am spus, trebuie să știți că Viorel Trandafir pregătește un șir de expoziții atât în țară cât și în străinătate. Cea mai recentă va fi la începutul lunii august, la Muzeul Național al Satului, unde va participa alături de alți artiști într-un proiect de promovare a artei și tradiției românești.

De asemenea va mai expune în toamnă peste hotare, în Germania mai exact, la o expoziție foarte importantă unde vor fi nume extrem de mari ale artei contemporane. Pentru februarie 2021, va pregăti o expoziție de amploare al cărei vernisaj va fi la Los Angeles, SUA.

Jurnalism, design, thrillere și gătit

Viorel Trandafir a debutat în urmă cu mai bine de 10 ani în presă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. Este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice.

Viorel Trandafir

Un om neobosit, polivalent, un spirit mereu în căutare de frumos și românesc, Viorel ne suprinde prin energia sa debordantă și capacitatea de a se concentra asupra tuturor talentelor și calităților sale, dar și prin felul impecabil prin care le realizează pe toate.

Așa cum ne spune chiar el, viața sa a fost plină de întâmplări din ce în ce mai stranii. Când dispera cel mai tare, se trezea cu câte o astfel de veste extraordinară care îl determina să meargă mai departe, oferindu-i chiar o direcție.

Tot printr-o astfel de întâmplare a ajuns într-o televiziune care a fost rampă de lansare pentru multe personalități ale presei de astăzi. S-a îndrăgostit din prima de acest domeniu și a continuat apoi, ani de zile, până de curând.

Din banii câștigați în televiziune, Viorel și-a permis să își finanțeze pasiunea. Ulterior, a încercat și presa scrisă, pe la câteva ziare locale, regionale sau chiar naționale, o activitate pe care a simțit-o și mai frumoasă.

Sunt hiperactiv. Eu în permanență fac câte ceva. Cât servesc o cafea dimineața scriu un articol pe Cronică sau pe Revista Draga Șani, sau mă documentez despre ceva istoric, la prânz sau după-amiaza mă văd cu vreun client pentru ceva grafică sau publicitate… Fac ceea ce îmi place și atunci nu mi se pare că muncesc. Secretul este să fii extrem de organizat. Chiar dacă de multe ori intervine oboseala și mai dai chix.

Cartea a fost un vis mai vechi, tot de prin copilărie. Și a tras de ea ani de zile, respectiv a scris vreo cinci variante până când, în urma unei probleme medicale, care l-a speriat foarte tare în acea perioadă, a decis să o publice cu orice preț.

I-a fost dintr-o dată teamă că „se duce” și în urma sa nu rămâne nimic palpabil. Și atunci s-a gândit la ce bun risipa unei existențe dacă în urma ei nu rămâne amprenta unei construcții câtuși de mici. Și a publicat cartea, care a avut un succes nesperat ajungând prin magazine și edituri despre care nici măcar nu îndrăznise a visa.

În prezent, printre picături lucrează la a doua, „Ospiciul – Moartea vine ca o izbăvire”, tot un thriller psihologic, speră el ceva mai bun decât primul și pe care nu știe cu siguranță când îl va lansa. De ceva vreme trag vreo doi editori de el, dar a decis să lase ideile să se matureze ceva mai mult.

Nea Vivi este o parte din modul său de viață.

Sunt îmbătat de natură, de real, de frumusețea clipei, a tradițiilor și a datinilor noastre, într-un cuvânt de românismul din noi. De asemenea, sunt așa cum se spunea despre Păstorel Teodoreanu, mare iubitor de vinuri și mâncăruri alese. Odată cu asta am decis să readuc în actualitate gastronomnia străveche a poporului nostru. Am găsit rețete prin scrieri vechi de câteva sute de ani și am început să le gătesc spre pofta mea și a câtorva buni prieteni. Rezultatul am început să îl postez pe acest blog.

(…………..) continuarea articolului o puteți citi pe Elita României! Ne vedem acolo ^_^

Nu îmi doresc o țară ca afară ci o Românie sănătoasă

roue10

Mie îmi place maxim când aud: „România de ce nu se poate alinia standardelor UE?”.

Păi, pentru că, în mod normal și logic, chiar și managerial vorbind, înainte de a alinia trebuie să discutăm despre a adapta! Ca atare, standardele trebuiesc adaptate statelor și nu statele unui singur standard, ca și cum am trăi într-un fel de comunism global unde ce este bun pentru tine, trebuie obligatoriu să fie și pentru mine!

Dacă ar fi să mă iau după acest principiu, este ca și cum m-aș trata cu Aspirină pentru toate bolile pe care le am, iar apoi m-ași întreba: „Eu  de ce nu sunt la fel de sănătos ca și ceilalți?”.

Sau e ca și cum medicul mi-ar prescrie pentru reumatism, un tratament de întreținere facială, iar eu ar trebui să îl urmez fără să pun întrebări!

Cam așa și cu standardele! Le urmăm și apoi ne întrebăm de ce nu dau rezultate! 

Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de la îndemână, doar că nu se ține cont de el. România s-a dezvoltat într-un spațiu etnografic, cultural, spiritual, geopolitic și geoeconomic distinct de alte state! Și este normal să fi fost așa!

AUn exemplu care să vă lămurească în ceea ce spun este și românii se nasc toți în același spațiu, aceeiași țară, dar nu ai cum să compari problemele social-economice ale Moldovei sau Olteniei cu cele ale Maramureșului sau Bihorului și nici nu poți aplica în Dobrogea ce aplici în Bucovina – doar parțial și adaptat! Dacă s-ar putea aplica toate proiectele și programele de succes, apoi am putea lua 2-3 orașe din țară, le-am clona succesul și l-am plia pe toate orașele țării. Și ce ar ieși? Am călători într-o Românie trasă la indigo, fără autenticitate, diversitate. E ca și cum ne-am anula!

Mie îmi place Clujul. Și Oradea. Focșaniul. dar ce ar fi să mă plimb numa într-o țară toată ca la Cluj? Nu mi-ar plăcea deloc! Pentru că fiecare zonă are un specific aparte. Pentru că în Cluj îmi place să mănânc slană cu ceapă, iar în Moldova borș și tochitură. Pentru că în maramureș îmi plac straiele viu colorate, țupuriturile, iar în Oletenia îmi plac sârbele și portul! Pentru că în Ardeal îmi plac doinele, molcomul, iar în Dobrogea îmi plac apele, mixul cultural, biodiversitatea și vechimea locurilor!

Așa și standardele!

O fi având România vecinii care îi are, dar nu avem dreptul să comparăm. Putem cel mult să tragem niște linii, să ridicăm niște semne de întrebare, să trasăm niște puncte de vedere pe care mai apoi să le luăm în calcul. Să vedem la ei ce este bun, să învățăm și apoi să vedem ce este aplicabil la noi. De ce?

Deoarece nimic nu se poate aplica la scară globală! Nu poți lua o chestie faină din Africa, numai pentru că dă bine și o aplici în Finlanda, de exemplu! Nu se poate! Dar se poate dezvolta un cadru prin care să se țină cont de asemănări, de genetica națiunii și pe baza acelui cadru…se va putea aplica dacă nu tot, măcar parțial, proiectul sau programul!

Cu alte cuvinte, nu tot ce aplică Germania, Spania, Italia sau Franța se poate aplica și la noi. Și nici nu ar fi indicat. Una este să dorești dezvoltarea unui stat ca să poți beneficia și tu de evoluție, infrastructură, schimb de forță de muncă, importuri-exporturi, iar alta este să vrei să îi impui legi și reguli (principiale pentru tine) care îi pot desființa unicitatea și integritatea!

Nu putem deveni peste noapte stat de pescari, dacă noi avem la îndemână pământ de cultivat! Așa și cu religia, familia, tradițiile!

Eu voi repeta mereu faptul că nu îmi doresc o țară ca afară ci o Românie sănătoasă social, educațional, moral, spiritual, care să fie ea însăși!

„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!”

Mereu am spus că eu nu sunt ca alții și că eu sunt ca mine. Iar ca mine, în nimic nu sunt mai autentică decât în iubire și în tristețe. Toți iubim, este adevărat, dar nu toți iubim la fel, iar acest lucru, este diferența care ne alcătuiește frumos, pe fiecare.

Eu sunt o ființă nostalgică, un om al emoțiilor. Nu știu funcționa deloc fără această busolă interioară. Și nici nu cred că ar trebui să funcționăm doar rațional. Sunt o ființă care se leagă profund, până la sânge și celule de oameni, de locuri, de obiecte și ajung să le inspir. Inspir amintirea lor ca pe un miros dulce de flori rare și expir păreri de rău și nostalgii după timpuri ce nu se mai pot întoarce. Se întorc prin noi, trăiesc prin noi, dar cu siguranță, nu mai este la fel.

De la o vreme, călătoresc mereu în sufletul și gândul meu, pe acasă. Pe tărâmurile României mele frumoase. Că oricum o văd unii și o descriu, România este cea mai frumoasă plăsmuire a Divinității! Bolnavă de oameni care nu o iubesc și nu o respectă, de întâmplări grele care au tot sfâșiat-o, cangrenată de indolența și ticăloșenia celor care o conduc de treizeci de ani, dar cu toate aceastea, România este o fată mândră, cu păr castaniu, cu ochi mierii, cu opinci, zaghie și ie, care doinește cele mai adânci doruri și chemări. Sigur că în toată această năvălire de idei și ideologii, România nu își mai află locul. Ea s-a născut, crescut și dezvotat într-un altfel de spațiu. Nu poți crește nuferi pe vârfuri de munte și nici pini în deșert!

Dar, vroiam doar a spune că mi-e dor de fiecare bucățică a ei. De tradiții, de autenticitatea de acasă. Nu de o țară ca afară. Ci de o țară ca a mea. Așa cum a fost, este și sper să rămână ea. O țară în care se țese încă la război, în care se croiesc ii fără seamăn, în care există păstorit, transhumanță, în care se mai poartă veșmântul popular, în care se mănâncă pomana porcului, sarmale, borș și mămăligă. Mie nu mi-e rușine cu tradițiile mele. Nici cu țara mea. Nu o găsesc deloc mai prejos de altele! Nici nu este!

România este țara în care orice apus și răsărit de soare peste câmpuri de maci sau floarea soarelui, naște literatură. Țara în care bunicile au mirosul copilăriei. Sunt chemări vii! Unde nimic nu e întâmplător, chiar dacă pare a fi. Unde cu rost sau fără rost, toate sunt frumoase. Nu și visele acestea „de sclipici” ale unora. Vise despre îmbuibare, îmbogățire peste noapte, mașini de lux, vile. Acestea fac parte dintr-o altfel de „cultură”. Aceea a castelelor de nisip care nu pot fi trainice. Durează o vreme. Și chiar dacă par a interefera și schimba, într-un final nimeni nu își va aminti de ele. Că nu face parte din genetica noastră ca națiune!

Mi-am amintit zilele trecute de mine alergând pe miriști. De verile când ridicam case din baloți făceam întrecere cu broaște. Când buna mă învăța să frământ pita…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” Așa spunea ea! Și avea dreptate! Așa trebuiesc făcute toate în viață, în tot ceea ce faci…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” și atunci, vom vedea și măreția, valoarea și autenticitatea din tot ceea ce ne înconjoară.

Am ajuns să abandonăm tot, în goana după „o țară ca afară”. Țara, părinții, copii, Biserica și pe Hristos! Mai rău va fi când vom înțelege că dacă rămâneam, dacă eram solitari și iubitori de autentic, eram mult mai departe. Construiam! Încet, dar construiam durabil! O țară pentru noi, pentru copiii noștri, pentru părinții noștri! Un loc plin de tradiții, de folclor, de frumos, în care ne-am fi dezvoltat mult mai liniștiți și aproape de noi înșine! Dar ca să construiești trebuie să înțelegi vatra pe care ridici o țară și un neam! Trebuie să o simți! Să o porți în tine asemeni unor puncte cardinale care nu te lasă să te rătăcești! Trebuie să cunoști noțiunea de „toți ca unul și unul ca toți”!

România a ajuns unde a ajuns din lipsă de…Iubire și de Mame! Da! M-ați auzit bine. Mamele autentice sunt cele care ridică un prunc echilibrat, o societate echilibrată și o națiune echilibrată! De la ele pornesc rădăcinile și rodul copacului care vom deveni! De la ele pornesc cei „șapte ani de acasă”, „sărutmâna”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”! Mai nou, aud că „sărutmâna” este nelalocul său, iar copii spun doar „bună ziua”. Cei șapte ani de acasă, au devenit șapte ani de grădiniță, școală, orice și oriunde, numai acasă nu. Mulțumesc nu spui, numai dacă primești ceva! Ceva palpabil! Pentru emoții și bucurii nu se mai spune! Nici nu prea mai avem voie să le avem. Îmi pare rău este inexistent! O floare de colț rară!

În graba noastră prin viață și prin dorința noastră de a fi mereu altfel, am ajuns să nu mai semănăm cu noi, iar asta nu este bine! Suntem cu toții copiii aceleași mame…Gaia, dar fiecare ne-am născut pe un alt picior de plai și suntem unici. Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, mutați de pe Netflix sau HBO și uitați-vă la Moana. Descrie mult mai bine tot ceea ce eu am spus mai sus!

A dori să fii ceea ce nu ești și a accepta să fii ceea ce ai fost dintotdeauna!

Pe 28 iunie 1940, sunau sirenele a jale, deasupra României

Pe 28 iunie 1940, sunau sirenele a jale deasupra României. O zi a Patimilor noastre. O zi în care Românii au îngenuncheat la prpriu, dar și sufletește. O zi neagră, ca o rană care pare că nu se poate vindeca. Și nu se poate, deoarece nu poți despărți frate de frate, soră de soră, părinte de prunci și nu poți anula geneza, ADN-ul unui neam, sfâșiindu-l de o parte a sa: Basarabia și Bucovina de Nord!

28 iunie ar trebui să fie declarată etern, până la realipire, ca Zi de Doliu Național! Dumnezeu să reîntregească România Mare!

Să nu uiți, Darie! 😔😥 Să nu uiți!

În timp ce unii vor să dărâme statuile cu Hristos, Egiptul deschide Biserici

În timp ce unii vor să dărâme statuile cu Hristos, Egiptul își deschide din nou porțile pentru a-L ocroti și a-i da mai departe Cuvântul, așa cum a făcut în trecut când Familia Sfântă s-a adăpostit aici, din calea celor care vroiam să ÎL ucidă!

În timp ce unii vor să desființeze Creștinismul, Egiptul dă exemplu de bună conviețuire, înțelegere și respect față de toate credințele.

După unsprezece ani, pe 11 Mai 2020, Biserica Sf. Nicolae din El Ibrahimiya, Alexandria s-a redeschis.

Patriarhul Theodore însuși a tras clopotele din clopotnița istorică, celebrând astfel o mare bucurie creștină!

Biserica a fost construită acum exact 121 de ani, în 1899, de către marele binefăcător Konstantinos Gogoș și soția sa, Mariogka.

Biserica este o dovadă elocventă a istoriei comunității grecești din Alexandria din secolul trecut.

Această biserică este dedicată marinarilor. Patriarhul Theodore a făcut o referire specială la Nikolas Eleftheriou din Alexandria, care a susținut întotdeauna, cu toată inima, acest templu istoric.

În prezența Patriarhului Teodor, a fost desemnat și miruit Mitropolitul Narcis din Naucratis. De acum înainte, Vicarul Patriarhal al Alexandriei va avea propriul său „templu” pentru conducerea serviciilor religioase.

Patriarhul i-a oferit Mitropolitului Narcis un cadou special cu ocazia evenimentului de astăzi: un crosier al episcopului pe care Patriarhul Ecumenic Bartolomeu l-a oferit Patriarhului Teodor din Myra, Lycia, unde Sfântul Nicolae a fost arhiepiscop.

(Sursa: ANA-MPA, Fotografiile: © ekalexandria.org)

Ideologia BLM a ajuns prea departe

jesus-crucifixion-001

Dilema Veche – Asediul suprem: dărîmați-L!

Trăiesc în Egipt de mai mulți ani. Un mix religios, etnic și cultural. Un loc despre care mulți europeni vorbesc cu aroganță. Crasă chiar. Dar în Egiptul acesta islamic, condus de un „dictator”, nu există diferențe între oameni, dar există o mare fraternitate. Pentru că ei știu ce înseamnă să fi fost nevoiți să se ucidă între ei. Să se dușmănească. Să își ardă lăcașele de cult.

Când a avut loc Revoluția, au spus: „Până aici!”. Când se rugau creștinii, musulmanii făceau un cerc uman în jurul lor și îi protejau de tancurile armatei.

Când se rugau musulmanii, făceau creștinii un cerc uman în jurul lor, protejându-i. Și au înțeles atunci, acolo, că doar așa pot răzbi. Ținându-și spatele, unii, altora! Ținându-se de mâini! Repetându-și rugăciunile, unii, altora. Și respectându-se!

De atunci, Egiptul a ridicat sute de Biserici și o Catedrală Ortodoxă. Cea mai mare din Africa și Orientul Mijlociu. Și toți s-au bucurat. Musulmani și creștini. Sunt mândri de acest lucru.

Sisi a spus: „Doar împreună, asemeni degetelor de la o mână, putem deveni o națiune puternică! Doar iubindu-ne și respectându-ne!”.

Nu știu ce înseamnă pentru unii o țară civilizată, o democrație veche sau care ar fi lucruile corecte politic, însă dacă ele sunt și înseamnă să îmi șterg faptele istorice, să îmi neg apartenența la o credință, să îmi neg culoarea, rădăcinile, să îmi pedepsesc greșelile distrugând opere de artă și Crucificându-L încă o dată prin faptele mele pe Hristos, atunci mă lipsesc de toate acestea și aleg cu mare deschidere, drag și respect să trăiesc într-o țară islamică, unde este un președinte „dictator”, iar oamenii înțeleg să respecte credința, istoria, culoarea și etnia fiecăruia! Grele și triste timpuri trăim!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Doina Stăiculescu, lebăda gimnasticii ritmice româneşti

Mulți vedeți uneori, o Doamnă care lasă câte un mesaj pe pagina mea, care dă câte un like sau chiar poartă conversații cu unii dintre voi. Doamna se numește, Doina Staiculescu

Zâmbesc deoarece, probabil, dacă ați ști cu cine stați de vorbă, poate v-ați emoționa și voi, ca mine. De fiecare dată, mereu o emoție frumoasă să o știu în preajmă! Și drag! Și mândrie! E ca și cum aș purta o parte din Istoria Gimnasticii Ritmice Românești, cu mine. Și mă simt invincibilă! O altfel de Nadia Comăneci, dar la Gimnastică Ritmică.

O Doamnă unică, inegalabilă, o luptătoare, o ființă delicată, dar impresionant de puternică, sclipitoare și inteligentă! O mamă și o soție deosebită! O prietenă pe viață!

Doamna Stăiculescu a fost vicecampioană olimpică la Los Angeles, 1984, titlu niciodată atins sau egalat de altcineva de la noi. De fapt, dumneaei „a intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II.”

(Elita Romaniei, Ramona Sandrina)

Doina Stăiculescu
Gimnastica ritmică nu este doar un amestec unic de dans, artă şi sport. Nu combină doar elemente de balet, acrobatică şi dans cu mânuirea a cinci obiecte specifice: coarda, cerc, minge, măciuci şi panglică. Gimnastica ritmică este o manifestare sublimă a sufletului, unde sportiva îşi pune emoţiile, talentul şi desăvârşirea pe scenă, asemeni unei lebede. Nu există cuvinte să descrii o gimnastă sau o campioană precum Doina Stăiculescu. Este ca şi cum ar trebuie să descriu graţia absolută. Nu pot! Aş putea însă spune, că ele sunt culorile cele mai ireale pe care Dumnezeu ni le-a dăruit pentru a ne înfăşura sufletul în ele…

Totul pentru gimnastică

Doina Stăiculescu se năștea pe 7 decembrie 1967 în Bucureşti, sub o stea cu totul specială, care avea să o ghideze cu fiecare mişcare, joc al copilăriei, dans şi bucurie, către gimnastică.

Îşi aminteşte şi acum cu drag şi emoţie de curtea imensă din mijlocul Bucureştiului, unde iubea să alerge, să facă podul, şpagatul, să sară, să facă piruete.

A avut șansa să facă parte dintr-o familie superbă de intelectuali. Învăţători, profesori universitari, decan de facultate, oameni iubitori de frumos şi de sport. Însă unchiul său, domnul Ion Stăiculescu, fost campion la box, a fost cel care a remarcat energia debordantă de care dădea dovadă şi i-a sfătuit pe părinţii săi să o dea la gimnastică.

Cum sala de sport era foarte aproape de casă, mama sa nu a mai stat pe gânduri şi a dus-o la gimnastică.

La vârsta de 6 ani, pe poarta Asociaţiei Sportive „Flacăra Roşie”, avea să păşească o fetiţă cu vise frumoase, cu iubire pentru gimnastică, care nu peste mulţi ani avea să ne reprezinte la mari competiţii ale lumii. Doina Stăiculescu are numai amintiri frumoase şi pline de nostalgie referitor la clubul sportiv, la colegele ei şi la antrenorii de atunci.

Asociaţia era situată într-o clădire mică, cochetă, cu o sală de jocuri, două săliţe de balet, un cabinet medical, vestiare cu duşuri. Într-un cuvânt, nu lipsea nimic. O instituţie cochetă, care avea la activ aproximativ 250 de sportivi, legitimaţi la volei, handbal, fotbal, gimnastică ritmică, atletism. O asociaţie sportivă mică, dar cu oameni deosebiţi!

La volei, echipa era foarte puternica, juca în divizia A, fiind antrenată de celebrii Sandi Chiriţă, Stan Costinel şi Constantin Veseli. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că până şi Rică Răducanu a plecat tot de la Flacăra Roşie.

Cea care avea să devină mai târziu Vicecampioană Mondială, cu nota 10, a făcut balet în primul an cu doamna Lili Bogdan. Mai apoi a trecut la gimnastică ritmică, unde avea să o cunoască pe remarcabila şi inegalabila antrenoare, doamna Maria Gîrba.

Doina Stăiculescu

Alături de dumneaei, Doina Stăiculescu se va modela în gimnasta care a ridicat o sală întreagă în picioare, la Los Angeles, când a transformat măciucile în fluturi şi emoţie pură!

Când pregătirea la extrem aduce performanțe neașteptate…

La 16 ani, unii dintre noi nu avem nicio grijă. Doina Stăiculescu, însă, avea grijă ca la fiecare obiect să îşi facă întotdeauna cele zece repetări din fiecare element. Știa că doar aşa poate ajunge cea mai bună. A fost mereu perfecţionistă.

Am să vă povestesc o întâmplare pentru unii hazlie, pentru mine nu, deoarece tot ce făceam, consideram că trebuie să fie foarte serios! La antrenament, ştiam foarte clar că, indiferent de obiect, trebuia să fac 10 repetări din fiecare element, fără greşeală şi abia apoi, să trec la următorul. Doamna Maria Gîrba era în comisia de arbitraj, pe mine m-au anunţat că trebuie să intru pe covor, dar eu…nicăieri! Antrenoarea mea s-a ridicat de la masă impacientată, a venit după mine, m-a poftit pe covor, şi, după concurs, a urmat mustrarea: „Ce a fost în capul tău? De ce nu ai fost atentă când te-au anunţat?” „Păi, doamna Maria, eu am fost atentă, dar nu mi-am terminat cele 10 repetări din fiecare element!”. Vă daţi seama cât de conştiincioasă eram? Superbe amintiri!

Până în 1983, micuța gimnastă, sub chipul căreia se ascundea o învingătoare, avea deja câștigate mai multe premii, precum „Cercul de Aur (medalie de aur) sau Balcaniada de Junioare din Belgrad 1981 (aur la individual compus și la trei obiecte). Fără să se oprească aici, a participat la alte mari turnee în Moscova, Riga, Vilnius, Tbilisi, unde obţine locul 3 la individual compus şi aur la exerciţiul cu măciuci, iar la Cupa Interviziunii obţine locul 3 la individual compus şi bronz la toate obiectele.

La toate competiţiile enumerate mai sus, copilul de aur al gimnasticii ritmice româneşti concurase cu cele mai bune gimnaste de la acea vreme, din Bulgaria şi URSS.

Doina Stăiculescu

Am întrebat-o dacă dorește să ne spună ceva anume, ceva despre care noi nu avem cum să ştim, despre gimnastica de la acea vreme:

Cercul şi măciucile erau din lemn, iar băţul de panglică din bambus. Erau incomode şi foarte grele. Se spărgeau foarte repede. Le scăpai din mână în timpul concursului, gata, îţi încheiai evoluţia. Exista o singură fabrică în ţară care ne făcea obiectele din lemn, la Reghin.

Cum spuneam la început, Doina Stăiculescu a fost iremediabil iubită de stele şi de zeii gimnasticii ritmice. Cu siguranţă însă, pentru a ajunge la aceste performanţe extraordinare şi neegalate încă, ea a trebuit să muncească foarte mult, dovedind o dedicare şi o tărie de caracter deosebite.

Ce însemna gimnastica ritmică în acei ani şi cu câte sacrificii se ajunge la o astfel de performanţă

Fără să îmi răspundă, pot să vizualizez cum verile, când toţi copiii erau în vacanţe, sau în zilele când alţii aveau timp să se plimbe, să iasă în parcuri, să bată mingea sau să sară elastic, Doina Stăiculescu şi colegele sale erau în sala de gimnastică, sau în cantonamente, muncind ore întregi pentru a putea să îşi continuie pregătirea şi să se poată prezenta la marile competiţii ca niște adevărate artiste.

O artistă a gimnasticii care a ştiut să lase deoparte, în „spatele cortinei” toate emoţiile şi temerile şi care, în momentul în care reflectoarele au coborât asupra ei, a dat dovadă de multă, multă maturitate competiţională, câştigând premiu după premiu.

Viaţa sportivului de performanţă este foarte grea. Bineînţeles, vorbesc de acele timpuri. În primul rând, noi nu locuiam acasă. Primul factor care te îndrepta spre disciplină era cantonamentul, cantonamentul acela prelungit, care dura luni de zile. Aveam un regim foarte dur, cu o disciplină de fier, uneori parcă prea strictă. Întotdeauna, două antrenamente pe zi. De aici, au apărut, însă, şi performanţele. Am muncit foarte mult pentru Campionatele Mondiale din anul premergător Olimpiadei. Am avut şansa şi norocul să ma antreneze doamna Maria Gîrba. Un om minunat, un profesionist desăvârşit. O antrenoare foarte severă, care avea un singur secret pentru performanţă, MUNCA! Doamna Maria Gîrba era ca un scut în jurul meu, aveam impresia că nu văd şi nu aud nimic.

Doina Stăiculescu îşi aminteşte că în gimnastica ritmică există anumite neajunsuri de fond şi anume, baza limitată de selecţie, mereu apelându-se la aceleaşi şi aceleaşi sportive.

Doina Stăiculescu

Deşi atunci nu se vorbea despre asta, acum, ştim cu toţii că mulți îşi doreau să nu se mai întoarcă în România comunistă. Unii chiar au pus în aplicare planul. Ce părere are Doina Stăiculescu de acea perioadă?

A fost frumos şi greu, ca toată viaţa noastră de atunci. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simţit îngrădită de nimeni şi de nimic. Nu m-am gândit nicio secundă să rămân vreodată în altă ţară, să fug…Am fost în 23 de ţări, nu m-a întors nimeni de la aeroport, aşa cum au păţit-o alţii. În performanţă, întotdeauna am fost un om neutru, imparţial. Niciodată nu am putut să gândesc subiectiv. Defect profesional.

Despre colegele sale are amintiri frumoase spunând că au fost ca o familie. Erau asemeni unor surori pe care le-a apropiat viaţa de atunci, cantonamentele, faptul că erau mai mereu împreună, la bine şi la greu. Mai ţin legătura şi acum, deoarece vechile prietenii nu se pot rupe atât de uşor.

Pentru campioana noastră, Mondialul de la Strasbourg ’83 a fost cel mai bun concurs al său. După cum avea să sublinieze presa franceză, singura sportivă care a reuşit să se apropie, prin valoarea exerciţiilor prezentate, de concurentele bulgare şi sovietice, a fost Doina Stăiculescu, o gimnastă din România, care avea capacitatea, tehnica şi talentul necesar de a ţine piept celor mai puternice sportive şi ţări de pe atunci.

După medaliile obţinute la „Studenska Tribuna”, la turneul internaţional de la Debrecen, la Balcaniada de la Ankara, a venit acest minunat rezultat de la „Mondiale”, locul 6 la individual compus care mi-a dat încredere şi m-a plasat între cele mai bune sportive ale lumii la această disciplină. Pentru cine nu ştie, la vremea aceea, gimnastele erau acompaniate de un instrument mirific, pianul. L-am avut alături pe Cornel Grigore, un adevărat profesionist, un om extrem de sensibil. Ne cânta cu atâta pasiune…Of, l-am iubit foarte mult, a fost psihologul meu secret, întotdeauna îmi transmitea o forţă de nedescris în concursuri. Din păcate, nu mai e printre noi.

Doina Stăiculescu – vicecampioană olimpică (Los Angeles, 1984)

La Los Angeles în acel an, România avea să se prezinte cu o delegaţie care însuma toţi coloşii sportului românesc. Doamna Doina Stăiculescu ne amintește câteva nume: Ion Draica, echipa de aur a handbalului, cu Vasile Stângă, Cornel Durău, Maricel Voinea, Nicolae Munteanu, Buligan, Bedivan, atletismul cu Maricica Puică, Doina Melinte, apoi Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, gimnastica de aur cu Ecaterina Szabo.

Doina Stăiculescu

Aveţi idee ce am simţit când l-am văzut pe „King Karl”?  Şi Stadionul „Coliseum”. Erau o sută de mii de spectatori din toate colţurile lumii, salutând în picioare delegaţiile. Parcă visam, mă simţeam cât o furnică! A fost un concurs greu, cu foarte multă presiune psihică. „Pauley Pavilion”, o sală superbă şi o atmosferă de vis. Cei zece mii de spectatori, salutând cu urale execuţiile noastre, te făceau să te simţi extraordinar.

Doina Stăiculescu revede cumva momentele, deoarece desigur, cine ar putea oare uita un asemenea eveniment? Unic în viaţă! Îmi spune despre problemele pe care toate sportivele de la ritmică le-au avut cu panglica, din cauza aerului condiţionat, care le-o ducea în toate părţile, lucru care a dus la o ratare generală la acel obiect.

Anumite gimnaste care au avut inspiraţia improvizării, adică au eliminat anumite lansări ale panglicii au fost mai puţin penalizate. Dar, nu toţi gimnaştii sunt născuţi pentru a face asta. Chiar şi gimnastica are o conştiinţă a ei.

Din nefericire, eu nu am putut face aşa ceva. Am intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II. A câştigat o ilustră necunoscută, canadianca Lori Fung, care s-a antrenat la noi, în România, în aceeaşi sală, dar niciodată cu mine, cum s-a scris eronat. A fost antrenată de Victoria Vîlcu Buruiană, arbitra care a reprezentat România la Olimpiada respectivă.

Doina Stăiculescu

Sportivele de la gimnastica ritmică au câştigat la individual compus o medalie de argint, obţinută de Doina Stăiculescu, şi locul IV realizat de Alina Drăgan. Chiar şi după 35 de ani, performanţa Doinei Stăiculescu a rămas neegalată!

Eu, astăzi, am privilegiul de a-i lua un interviu şi a scrie despre cea care a adus României nu doar o medalie, un titlu, ci i-a adus demnitatea ritmică, pe care a reuşit să o păstreze până acum!

Visul oricărui sportiv de performanţă este să ajungă să participe la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Am participat şi am câştigat, am adus în ţară o medalie olimpică, de argint, prima din istoria gimnasticii ritmice din România. A fost Olimpiada record a sportului românesc. Am avut o delegaţie de excepţie, cu 127 de sportivi, care s-au întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, cifră record, care a plasat ţara noastră pe locul II la naţiuni, după SUA. Mai ştiu că din cei 127 de olimpici prezenţi la Los Angeles, 94 au urcat pe podiumul de premiere, cucerind medalii.

Doina Stăiculescu a rămas în continuare aproape de disciplina care a consacrat-o, fiind în prezent antrenoare la o școală privată din București.

Marea Doamnă a Gimnasticii Ritmice ne spune în semn de bun rămas, ca semn de carte şi de eternitate în inimile şi vieţile noastre:

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând! Iubirea nu o găsim, o construim. Credeți unul în celălalt! Sprijiniți-vă reciproc! Construiți-vă reciproc! Fiți pacea celuilalt! Fiți o echipă! Rămâneți puternici, rămâneți pozitivi și nu renunțați niciodată! A iubi, înseamnă mereu a merge mai departe! Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-și afle tihna!

Tihna, liniştea şi puterea domniei sale este familia, soţul şi copiii, dar şi tinerele gimnaste pe care le pregăteşte cu drag şi dăruire la sala de sport din Bucureşti.

Cuvânt de încheiere

Având alături de mine o gimnastă de talia Doinei Stăiculescu, nu pot decât să mă simt mult mai aproape de tot ceea ce înseamnă acest minunat sport al graţiei feminine şi sufletului uman.

Doina Stăiculescu

Aşa cum dumneaei spunea că s-a simţit mică în faţa marelui Ion Draica, aşa m-am simţit şi mă simt eu în faţa dânsei. Mică, dar fericită! Plină de recunoştinţă faţă de tot ceeea ce a însemnat şi înseamnă Doina Stăiculescu pentru sportul românesc şi pentru noi ca români. Plină de recunoştinţă pentru fiecare zi de efort personal al dumneaei care avea să aducă acestei ţări o medalie unică până acum şi probabil pentru totdeauna.

Când te afli în faţa unei campioane, nu poţi decât să îţi laşi sufletul să facă o reverenţă adâncă şi profundă şi să înveţi din această întâlnire că oamenii mari şi inestimabili se nasc precum florile de colţ…în stânci de trudă, de dureri, de sacrificii şi întotdeauna vor rămâne demne, frumoase şi verticale, orice s-a întâmpla în viaţă!

Asta este lecţia pe care ne-o dă nouă Doina Stăiculescu: lecţia demnităţii, a performanţei, profesionalismului şi frumuseţii umane!

Cairo Tower sau Turnul din Cairo, azi

„Stați acasă”, scrie pe impetuosul Turn din Cairo care ne veghează frumos, din inima capitalei. Pare a fi un îndem al guvernării actuale, care din prima zi și-a dat silința să ne știe pe toți în siguranță, ne-a creat facilități, ne-a pus la adăpost și ne conferă încredere! Am încredere în guvernare, în politicile luate acum și în special în resurse și sănătate! Ministrul sănătății din Egipt, Doamna Hala Zayed a gestionat extraordinar de bine această situație și este un profesionist în adevăratul sens al cuvântului! Nu este puțin lucru, în astfel de timpuri să poți să spui că te simți pe deplin în siguranță într-un anume loc, dar eu pot să spun asta cu mâna pe inimă: mă simt în siguranță în Egipt!

Tahia Masr!