Faceți ca viața să fie remarcabilă…

Cumva, credem că suntem nemuritori. Că la noi, nu are cum să apară răul. Adevărul este că suntem de-o fragilitate extraordinară! Ne frângem atât de ușor și uneori, atât de repede! Mulți, au pierdut lupta cu acest criminal nemilos. Mulți au câștigat. Mulți nici nu știm că deja ne locuiește. Mulți vom avea norocul să nu îl întâlnim niciodată. Dar dacă îl întâlniți, fiți umani! Faceți în așa fel, încât acest criminal să pară mic, nesemnficativ, iar viața să fie remarcabilă!
 
Am plâns…

La bine și la boală împreună…

cancer

©Nicholas Nixon 

„îndrăgostiți-vă doar dacă sunteți puternici, chiar invincibili, deoarece, uneori se întâmplă să trebuiască, să fii!”

Azi voi aborda viața altfel. Voi scrie despre acele lucruri despre care nu ne place să vorbim. Poate de teamă să nu ni se întâmple şi nouă sau poate din cauză că ne simțim prea mici. Poate din lașitate sau ignoranță. Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali şi ipocriți, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un criminal în serie care ucide tot ce apucă în calea sa: NU! Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Ne cangrenăm emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz.

***

Cancerul, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață! Despre cum să răzbim împreună, despre cum să nu ne dăm drumul la mână, cum să depășim limite despre care nu știam niciodată că există sau că sunt acolo. Cancerul este boala secolului. Nu are conștiință. Nu are suflet. Nu alege. Nu îl interesează că ești mamă, tată, copil, tânăr, că ești bogat sau sărac, că ai o viață echilibrată. Nu! Te lovește când nici nu te aștepți și atunci, în primele clipe, te doboară. Nu știi cum să reacționezi. Nu știi cum să respiri corect. Mai ales când nu este vorba despre tine, ci despre omul pe care îl iubești. Când este vorba despre omul cu care ai o familie și copii. Dar înveți pe parcurs că această boală poate fi învinsă cu multă implicare și iubire. Înveți că omul de lângă tine e același, doar că uneori este doborât de temeri, de întrebări, de revolte. Iar tu trebuie să îl ridici. Cu blândețe și surâs! Trebuie să înveți că e același chiar dacă a slăbit sau i-a căzut părul, chiar dacă uneori nu se poate ridica singur. Nu este o paria. Este un om bolnav care se vede foarte urât, nefolositor. Trebuie să înveți să îi arați cu iubire că este aceeași persoană de care te-ai îndrăgostit, cu care ai petrecut clipe frumoase și pline de dragoste, că iubirea uneori vindecă și cele mai înverșunate boli. Trebuie să știe că ești acolo mereu… la bine și la boală, deoarece înainte de toate tu îi iubești spiritul, sufletul, inima, iar dacă această boală uneori ne atinge corpurile, nu se poate atinge de nimic din tot ceea ce ne-a legat.

De aici și cartea la care lucrez, „Moartea ar trebui să se teamă de iubire”. Este o carte despre viață și limite. Dar cel mai mult despre iubire. Despre moartea care pândește. Despre cancer. Despre ore în care deși ești obosit, stai treaz și te uiți la cel de lângă tine ca la prima și ultima speranță. Speri să găsești acolo toate soluțiile pentru a nu cumva să îți dea drumul la mână. Este despre copii care îți spun: „Mami, tu poți orice! Nu îl lăsa pe tata să moară!”. Despre orele de chimio când încerci să faci totul mai ușor, spunându-i că azi va servi supă de pui și îl săruți, îi masezi degetele, picioarele, îi cânți ușor la ureche și îi amintești clipe frumoase. Este despre oameni și umanitate. Despre disperare și speranță!

Moartea poate smulge de lângă noi doar ființa iubită, mama, tata, copilul, soțul, soția, fratele, sora, prietena, prietenul, dar niciodată nu îi poate ucide, nu îi poate trece în neuitare! Cine este iubit nu poate să moară deoarece îl ducem în noi, îl trăim în viață și dincolo de ea!

Cel mai greu tip de cancer însă, este cel pe care îl ducem singur sau singuri!

Când societatea îţi ucide speranţa şi încrederea cu prejudecăți, când sistemul de sănătate te apasă prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic, ţi le acoperă doar teoretic!

Când oamenii uită să îți fie aproape, deși tu ceri ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru oamenii de lângă noi. A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

Privesc în jur şi văd tot mai des oameni care se aliniază unor standarde, care empatizează cu LGBT, cu transgenderi, cu mamele care avortează, cu tot felul de valuri progresiste, femei care umblă cu pancarte ale drepturilor femeii, feministe care luptă pentru feminism şi zâmbesc! Nu ironic. Trist! Zâmbesc pentru că suntem o societate de carton, o societate plină de superficialitate, o societate perfidă şi ipocrită! Suntem empatici pentru orice, numai pentru aproapele nostru, nu! Avem de luptat pentru atât de multe idealuri, dar nu luptăm pentru cele care sunt lângă noi, care ne privesc în ochi, care ne arată suferinţa lor reală, palpabilă, adevărată şi cruntă!

Batem mall-urile, restaurantele, ne permitem maşini de lux, case de lux, vacanţe prin Bali, dar nu avem 50Ron să donăm lunar. Doar 10 Ron să donăm unui caz. Nu suma trebuie să fie mare, ci numărul oamenilor care depun! Este oare chiar atât de greu să renunţăm la o pizza, la un pepsi, la un pachet de ţigări şi să îi donăm pentru câteva vieţi? Pentru câteva amărâte de vieţi? Chiar atât de importantă este marca poşetei, a pantofilor, a bijuteriilor sau parfumurilor? Poţi să îţi închipui că sticluţa de parfum de pe raft putea salva o viaţă? Nu poţi! Pentru că eşti de o aroganţă, superficialitate şi lipsă de empatie crasă!

Viața nu are manual de utilizare. Nu are semne de circulație. Nici de viață. Ne trezim undeva pe la mijlocul ei că trebuie să învățăm că imposibilul există. Uneori, devenim eroi și facem din imposibil… posibil! Alteori, nu suntem atât de norocoși și învățăm că imposibilul este mereu imposibil. Că suntem singuri. Că luptăm cu un monstru cu mai multe capete, mai multe brațe, care nu doar că ne-a îmbolnăvit până în sânge persoana iubită, dar ne demoralizează, ne îngenunchează, ne face să disperăm, ne subjugă financiar și uneori ne ucide. Nu doar omul iubit! Și pe noi. Ca persoană. Ca familie. Ne desuflețește și ne lasă goi și înspăimântați. Și totuși, dincolo de toate aceste trăiri, dureri de neimaginat, această boală ne leagă, ne face mai puternici, ne învață lecții despre viață, prietenie, putere și o iubire pe care nu credeam că o putem încerca astfel!

Cancerul, așa cum spuneam, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață, loialitate și iubire!

***

Azi a fost şi despre tine, Miriam! Azi a fost şi despre lupta ta, despre suferinţa ta, despre alergăturile tale, despre strigătul, ţipătul tău după ajutor, nouă! Azi este o zi tristă, deosebit de tristă, deoarece umanitatea ţi-a dat drumul la mână. Te-a învăţat că în viaţă, dar mai ales în cancer, lupţi singură, plângi singură şi mori singură! De unde eşti… iartă-ne, că nu am ştiut să ne lăsăm ipocrizia, egosimul şi carapacea deoparte, pentru a-ţi dărui sprijinul. Puteam să te salvăm, Miriam! Dar am preferat să te lăsăm să mori! Doar pe Catchy, suntem mai bine de 160.000 de suflete. Cele mai multe, femei! Femei care suntem mame, iubite, soţii, prietene, surori! Femei, care oricând putem să îţi reluăm lupta chiar noi însene! Femei, care ar fi trebuit să te înţelegem mai bine ca oricine altcineva! Care ar fi trebuit să te sprijinim, să ţipăm alături de tine, pentru tine şi alte mii de femie ca tine! Femei care pretindem că luptăm pentru feminism, dar care în realitate, nu ştim altceva, decât să ne mâncăm de vii, una pe alta, să ne punem etichete, să ne împărţim pe tabere, să ne insultăm şi să ne uităm menirea firească!!! Dacă nu doar te-am fi citit, dacă nu doar am fi dat like la ce scrii, dacă nu am fi spus: Dumnezeu să te aibă în grijă şi am fi depus 1-3-5-10 Ron, ai fi avut o şansă reală. Dar oamenii nu înţeleg că până la Dumnezeu suntem noi, oamenii! Noi trebuie să fim îngerii păzitori ai semenilor noştri! Dar noi nu am învăţat încă această lecţie…

Iartă-ne Miriam! Drum bun către stele, Înger de lumină!

Catchy, Articol realizat de Ramona Sandrina

Gânduri amare

2e3d34d7dfc5ef849436223b0f9d8ac6

M-a întrebat cineva de ce nu mai scriu despre soţul meu. Despre cum evoluează boala lui. Dacă s-au strâns banii. De ce nu mă mai zbat.

Nu mai scriu, este drept, dar din iarnă, toată viaţa mea e o zbatere. Ca și cum aș avea aripi și aș vrea cumva să mi le fac și mai lungi și mai mari, să pot acoperi lumea cu ele, să găsesc leacul final și siguranța lui, departe de tot ce greu și rău.

Mă zbat, da, chiar dacă nu arăt. Zâmbesc. Mă joc cu fetele. Mai ies în oraş. Când el e bine. Am fost toţi la plajă chiar. Şi i-a fost bine. A intrat chiar în mare puțin. A luat o gruă de porumb. O gură de înghețață. Toate au fost bune. Până la chimio. Chimio am decis să le facem acasă. El e acasă. Şi e mai bine. Moralul ajută. Li fetele. Și Anubis chiar care stă nedezlipit de el, iar când doarme, îl miroase lângă nas să vadă dacă respiră. Iar eu plâng. I-aș da toată sănătatea mea fără să clipesc. Dar nu îmi stă în putință. Și atunci mă rog.

Ca să treacă chimio mai uşor, îi spun că azi schimbăm meniul, de la supa de pui, la ciorbă de perişoare. Râde. E aşa linişte când râde. Linişte cu soare. Nu e bine, nu e rău. Operaţiile le-am făcut doar două. După reluarea de două ori a primei, operaţia a fost un succes. Vedem. A spus la un moment dat: “Dacă nu o să te mai pot vedea pe tine şi pe fete, mai bine mor. E mai rău decât cancerul!”. Îl cred. Dar vedem, mulţumesc lui Dumnezeu.

Nu mai scriu însă, deoarece am înțeles că cel mai bun ajutor e să te ajuţi singur. Nu era o sumă mare 5000$, dar au trebuit şase luni să se strângă 3000$, iar cineva mi-a închis aripile şi speranţa când a spus că mai bine donează pentru câini şi pisici, că ei sunt mai umani. Știu că sunt și și eu iubesc viața sub toate formele ei. Până și furnicile le scot din casă fără să le omor. Dar viața umană, trebuie să aibă prioritate. Zic eu. Pentru că oamenii au familii. Copii. Când pleacă unul e ca și cum ni s-ar rupe o aripă, un deget de la mână, o jumătate de inimă. Ca și cum, cineva ne-ar frânge viața ireversibil și iremediabil. Iar copiii…lor nu poți să le spui pur și simplu că de mâine tati nu mai este. Sau mami. Dar să îi ferească Domnul pe cei rătăciți de astfel de dureri.

Soţul meu nu este perfect. categoric. Dacă ar fi fost, nici nu eram interesată. Este minunat în imperfecțiunea lui care face diferența! Nu are facebook, nu se pricepe la net, nici la operare computer, crede în Hristos până în ultima celulă și uneori e chiar fanatic, nu îi plac costumele, cravatele, câteodată nu își încheie pantofii și bagă șireturile pe lângă, ascultă la tv aproape la maxim și când e meci, nu aivoie nici să respiri. Dar este un tată perfect. Când se mănâncă pește, le ia peștele fetelor și al meu și scoate toate oasele. Să nu cumva să ne înecăm. Uneori, ne dă de la el din mână să mâncăm. Ne cumpără ciocolată și înghețată. Nu e bai dacă ne îngrășăm. El spune că suntem perfecte. E un om ca pâinea caldă. Este uman şi frumos la suflet.

A fost dureros să citesc acele cuvinte. Mai dureros decât atunci când mi-a spus medicul sentinţa: “Soţul dumneavoastra are cancer!”. Aceste cuvinte rănesc de moarte destine!

De atunci, muncesc contracte și colaborări peste colaborări, să adun suma singură. Pentru toate ratele, chiria, necesitățile. Nu e uşor. Mă tem. Mă tem uneori şi să îmi închipui. Dar cred că iubirea poate face minuni! Și asta îmi deschide din nou aripile. Și zâmbetul.

Poate că mi-am făcut din nou curaj să scriu, deoarece m-a coplești vestea despre colegul meu de presă, Tiberiu Condrea care a plecat atât, atât de tânăr să scire articole în Cer!