Gânduri amare

2e3d34d7dfc5ef849436223b0f9d8ac6

M-a întrebat cineva de ce nu mai scriu despre soţul meu. Despre cum evoluează boala lui. Dacă s-au strâns banii. De ce nu mă mai zbat.

Nu mai scriu, este drept, dar din iarnă, toată viaţa mea e o zbatere. Ca și cum aș avea aripi și aș vrea cumva să mi le fac și mai lungi și mai mari, să pot acoperi lumea cu ele, să găsesc leacul final și siguranța lui, departe de tot ce greu și rău.

Mă zbat, da, chiar dacă nu arăt. Zâmbesc. Mă joc cu fetele. Mai ies în oraş. Când el e bine. Am fost toţi la plajă chiar. Şi i-a fost bine. A intrat chiar în mare puțin. A luat o gruă de porumb. O gură de înghețață. Toate au fost bune. Până la chimio. Chimio am decis să le facem acasă. El e acasă. Şi e mai bine. Moralul ajută. Li fetele. Și Anubis chiar care stă nedezlipit de el, iar când doarme, îl miroase lângă nas să vadă dacă respiră. Iar eu plâng. I-aș da toată sănătatea mea fără să clipesc. Dar nu îmi stă în putință. Și atunci mă rog.

Ca să treacă chimio mai uşor, îi spun că azi schimbăm meniul, de la supa de pui, la ciorbă de perişoare. Râde. E aşa linişte când râde. Linişte cu soare. Nu e bine, nu e rău. Operaţiile le-am făcut doar două. După reluarea de două ori a primei, operaţia a fost un succes. Vedem. A spus la un moment dat: “Dacă nu o să te mai pot vedea pe tine şi pe fete, mai bine mor. E mai rău decât cancerul!”. Îl cred. Dar vedem, mulţumesc lui Dumnezeu.

Nu mai scriu însă, deoarece am înțeles că cel mai bun ajutor e să te ajuţi singur. Nu era o sumă mare 5000$, dar au trebuit şase luni să se strângă 3000$, iar cineva mi-a închis aripile şi speranţa când a spus că mai bine donează pentru câini şi pisici, că ei sunt mai umani. Știu că sunt și și eu iubesc viața sub toate formele ei. Până și furnicile le scot din casă fără să le omor. Dar viața umană, trebuie să aibă prioritate. Zic eu. Pentru că oamenii au familii. Copii. Când pleacă unul e ca și cum ni s-ar rupe o aripă, un deget de la mână, o jumătate de inimă. Ca și cum, cineva ne-ar frânge viața ireversibil și iremediabil. Iar copiii…lor nu poți să le spui pur și simplu că de mâine tati nu mai este. Sau mami. Dar să îi ferească Domnul pe cei rătăciți de astfel de dureri.

Soţul meu nu este perfect. categoric. Dacă ar fi fost, nici nu eram interesată. Este minunat în imperfecțiunea lui care face diferența! Nu are facebook, nu se pricepe la net, nici la operare computer, crede în Hristos până în ultima celulă și uneori e chiar fanatic, nu îi plac costumele, cravatele, câteodată nu își încheie pantofii și bagă șireturile pe lângă, ascultă la tv aproape la maxim și când e meci, nu aivoie nici să respiri. Dar este un tată perfect. Când se mănâncă pește, le ia peștele fetelor și al meu și scoate toate oasele. Să nu cumva să ne înecăm. Uneori, ne dă de la el din mână să mâncăm. Ne cumpără ciocolată și înghețată. Nu e bai dacă ne îngrășăm. El spune că suntem perfecte. E un om ca pâinea caldă. Este uman şi frumos la suflet.

A fost dureros să citesc acele cuvinte. Mai dureros decât atunci când mi-a spus medicul sentinţa: “Soţul dumneavoastra are cancer!”. Aceste cuvinte rănesc de moarte destine!

De atunci, muncesc contracte și colaborări peste colaborări, să adun suma singură. Pentru toate ratele, chiria, necesitățile. Nu e uşor. Mă tem. Mă tem uneori şi să îmi închipui. Dar cred că iubirea poate face minuni! Și asta îmi deschide din nou aripile. Și zâmbetul.

Poate că mi-am făcut din nou curaj să scriu, deoarece m-a coplești vestea despre colegul meu de presă, Tiberiu Condrea care a plecat atât, atât de tânăr să scire articole în Cer!

Adevărul este că animăluțele ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem…

Oare câți dintre noi nu ne-am dorit un cățel sau o pisică în copilărie? Și chiar și după ce creștem oameni mari ^_^ ! Câți nu simțim compasiune privindu-i printre oameni, pierduți, căutând mereu ceva?! Toți știm că locul lor nu e acolo. Nici o pisică și nici un cățel nu merită să trăiască singur, naufragiați printre suflete și mai singure, abandonați sau exilați din locul care odată le-a fost cămin. Uităm tot mai des să fim buni. Ne revoltăm pe ei fără nici o noimă. Îi judecăm pentru că sunt purtători de boli, pentru că sunt murdari, pentru că ne latră sau ne mușcă, pentru că ne sâsâie sau ne zgârâie. O fac de teamă! Teama de a mai iubi și a se mai lăsa iubiți. Indiferent cum sunt ei, noi suntem mai bolnavi ca ei. Noi suferim de boli mult mai grave. De lipsa iubirii. De lipsa compasiunii. De lipsa înțelegerii. Suntem deficitari în tot și toate.

Mulți dintre noi iubim sau am iubit suflețelele cu blăniță de la distanță. De parcă ar fi fost o boală care se poate lua. Unii am fost speriați de cei care ne-au învățat că un animăluț înseamnă boală și microbi, păr inhalat. Alții, am fost speriați de responsabilitate.

Adevărul este că aceste suflețele nu cer mult, dar oferă înmiit. Ei trebuiesc doar iubiți, dar au capacitatea uluitoare de a vindeca. Ei ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem. Ne vindecă prin iubire constantă și loialitate!

Cândva, de ziua fetiței mele, am adoptat două suflete. Un cățel și o pisică. Pisica nu mai este. Acesta este singurul lor defect. Că ne părăsesc înainte de vreme uneori. Din păcate, pe Bruno nu am reușit să îl aducem în Egipt. Dar i-am găsit o casă, cu grădină mare și îl sunăm constant. Uneori îl vedem pe video. Și îi vorbim. Câtă bucurie pe el. Zâmbește larg și dă din codița lui tăiată de niște oameni care au socotit că sunt deasupra a tot și toate. Latră și ne povestește câte în lună și stele. Uneori, doar se uită lung. Și știu! Că simte ce simțim și noi. Un dor lung, sfâșietor și rece, asemeni unei lame de cuțit care ne răscolește. Oftează! Asta doare cel mai tare. Și uneori visăm că ne întoarcem acasă, că avem și noi o casă, cu grădină și curte, iar Bruno va fi acolo și vom crește și îmbătrâni împreună. Așa cum ne-am promis.

Când am adoptat aceste două suflete, am făcut-o deoarece nu aș fi avut cum să îi spun altfel fetei mele să iubească și să respecte viața sub toate formele ei, decât făcându-i cunoștință cu responsabilitatea, prietenia și iubirea unui astfel de exemplu!

Nu poți să înveți copilul să iubească animalele arătându-i animăluțele comunitare, copiii abandonați sau bătrânii singuri. Trebuie să cunoască de aproape toate aceste aspecte și forme de iubire. Să se confrunte cu ele și să ajungă să le iubească, să le îngrijească, să simtă caritabilitatea și să le protejeze!

Cea mai ușoară formă de iubire este cea văzută, dar cea mai înălțătoare formă a ei este când te implici și o simți!

Pentru că suntem iubite și deoarece ne-a simțit dorul de acasă, soțul meu a vrut să ne aline tristețea. Cum a simțit el cu sufletul ăla al lui frumos și luminos. Și, într-o zi de noiembrie, a venit acasă cu un pufulete gri care nu știa nici să miorlăie, nici să mănânce ^_^. Era micuț de încăpea în palmă când Augusta și eu l-am primit cadou. Avea cei mai frumoși ochi albaștri, un corp mic cât o nucă și un cap mare cât un alien ^_^. Era numai blăniță tot. Și lipici! Ca un super glue cu suflet. Nu îi găseam un nume potrivit deloc. Apoi, am spus că fiind un pisoi egiptean, merită un nume de aici. Și i-am spus Anubis. Acum, îmi dau seama că nu e întămplător. Este un motan Maine Coon, deosebit de inteligent, care iubește familia și când are chef, umple casa de râsete. Nici nu știu când a crescut atât de mare. Știu doar că ne este cald în suflet cu el și prin el! Mereu!

Când soțul meu a venit acasă de la spital, deoarece am socotit să facă tratamentul chimio acasă, Anubis s-a așezat lângă el pe pat. L-a lins și a plâns în femul lui pisicesc. S-a băgat sub palma lui Nassif și i-a ridicat-o, apoi s-a alintat ca un copil fericit că tati e acolo. Când Nassi doarme adânc, Anubis sare pe pat și se apropie de nasul și gura lui. Să se convingă că tati respiră. Apoi se întinde lângă el. Și îl privește lung și îndelung. Pe noi sare, doarme pe noi, se joacă, ne mai dă câte o lăbuță, dar pe el niciodată de când este bolnav. Pentru că știe!

Anubis este mai mult decât un motănel. Mai mult decât un animal de companie. De fapt, nici nu îl privim ca pe un animal. El este parte din familie. Un altfel de mebru al familiei noastre, iar noi ne bucurăm că avem acest privilegiu.
Iubiți animăluțele de aproape și nu de la distanță și veți vedea câte se pot schimba în viața voastră…