Aproape 40.000 de copii au intonat Imnul României pe Arena Națională!

Cel mai frumos și emoționant moment petrecut vreodată pe un stadion românesc. Aproape 40.000 de copii au intonat Imnul României pe Arena Națională!

#HaiRomânia❤️🇹🇩

„Poate că nu suntem părinții lor. Dar asta nu înseamnă că nu sunt ai noștri”

„Poate că nu suntem părinții lor. Dar asta nu înseamnă că nu sunt ai noștri” – Victor Rebengiuc

Așa cum și eu și sute de voluntari implicați spunem de fiecare dată: suntem responsabili față de fiecare om din jurul nostru, cu precădere față de copii! Trebuie să înțelegem că familia este de două feluri: a noastră și familia mărită este societatea! Toți suntem un întreg și trebuie să funcționăm astfel! Când ne vom trata unii pe alții ca o familie, vom fi sănătoși și nu cangrenați spiritual, civic, sufletește, moral, social, românesc și politic!

– Alo! Aici copiii României! – Cine, mă? Hai închideți! Nu mai țineți linia ocupată!

112

 

Orice pagină ai deschide, oriunde te-ai întoarce, Alexandra te bântuie! Și este dreptul ei și crucea noastră! Pentru că ne amintește că toți am fost acolo când ea a suferit, când a fost violată, când a fost bătută, când a fost ucisă!

Dincă acționa, iar noi stăteam toți în jur, ca la un parastas macabru în care ea încă trăia, agoniza, iar noi așteptam să moară! Pasivi!

A trebuit să moară ea, ca să înviem noi!

Să ne revoltăm! Să punem mâna pe cuvinte, să ucidem cu ele în dreapta și în stânga, să presupunem, să demitem, să tăiem și să spânzurăm!

Degeaba! Da, degeaba înviem dacă spiritul ne este tot acolo în mormintele comunismului sau poate chiar mai departe în alte vremuri. Degeaba ne revoltăm, dacă nu ne asumăm!

Degeaba spunem: Poliția este vinovată! Sistemul este vinovat! Corupția este vinovată! Incompetența! Politica!

Unde este liantul care le ține, care le ajută să existe, care le susține prin impozite, taxe, cel căruia aceste instrumente îi servesc? Românul! Românii! Unde sunt în această ecuație? Eu, tu, el, ea, voi, noi!?

Să înțeleg că noi nu suntem vinovați? Că și noi suntem tot parte din același sistem unde se caută mereu țapi ispășitori și se dă vina doar pe alții?

Dar noi, unde am fost în cei 30 de ani după lovitura de stat? Nu noi populăm România? Noi nu vedem corupția? Nu am luat-o la cunoștință? Nici incompetența? Nici insolența crasă? Noi nu am văzut când dădeau alocații mai mari deținuților decât copiilor? Când fabricau legi? Când ei stăteau în palate și noi în locuințe mici pentru care plătim însă impozite mari și stăm acolo înglodați în rate, griji, probleme? Când ei ucideau pe treceri de pietoni, iar apoi, fără nici o penalizare, mustrare, urcau în parlament și votau sau îi lăsau pe colegii să voteze în locul lor? Când copiii lor furau miliarde și nu erau taxați, iar băbuțele care vând pătrunjel sunt luate pe sus, înjosite și tratate ca ultimii infractori?

Când bunicilor, părinților, vecinilor, românilor noștri amărâți le dădeau pensii de subzistență, iar lor își dădeau pensii peste pensii?

Ba le-am văzut, dar am fost complici în acest haos în care am preferat mereu să stăm cuminți, pasivi, să nu ne implicăm, să nu ne revoltăm, să îi lăsăm să distrugă tot ce a ținut de patrimoniul țării, economie, educație, resurse naturale, păduri, sănătate.

Ce mare lucru? Că doar nu de la noi furau, nu? Ba exact de la noi furau și de la viitorul copiilor noștri!

Și ce am făcut noi Românii? Am fost 30 de ani operatorii ăia de la 112! Am spus copiilor noștri și viitorului lor: Nu mai țineți linia ocupată!

– Alo! Aici copiii României!

– Cine, mă? Hai închideți! Nu mai țineți linia ocupată!

Așa văd eu de aici din durerea mea lucidă situația. Sistemul trebuie resetat, dar trebuie să începem cu noi, cu fiecare în parte și trebuie să o facem responsabili pentru prezentul acesta și viitorul în care copiii noștri vor popula acest spațiu!

Trebuie să decidem: ei sau copiii noștri?!

La Alexandra nu am reacționat. Am privit-o toți pasivi cum se chinuie, agonizează și moare. Nu i-am fost nimic în viață. Doar după moarte. Lumânări de priveghi!

Măcar la toți ceilalți copii ai noștri care încă trăiesc, care încă speră, care încă au aripi,  haideți să nu ne mai uităm fără să facem ceva, în timp ce acest Stat de Drept Dincă, ne sechestrează visele, ne violează drepturile și ne ucide viitorul!

***

Orice pagină ai deschide, oriunde te-ai întoarce, Alexandra te bântuie! Și este dreptul ei și crucea noastră!

– Alo?! Aici Alexandra!
– Bună, Alexandra! Aici este România!

“Copilărie sub anestezie” sau despre starea vegetativă a românilor

Am privit acest reportaj nu doar revoltată sau plină de tristeţe, dar cumva încremenită în mine. Nu că mi-ar fi străine nişte lucruri care se întâmplă în centrele de plasament, ci pentru că nu pot să înţeleg ca om astfel de decizii. Mai ales că ele sunt luate în numele unor copii. Am ajuns o societate bolnavă. Crudă! fără moralitate! Fără nici un Dumnezeu! Îmi este suficient de clar să înţeleg asta, doar ascultând cu câtă seninătate răspund acei oameni. De parcă le-ar fi dat copiilor bomoboane sau ciocolată, nu medicamente care îi ditrug ca fiinţe pe termen lung.

Dar, ori de câte ori voi vedea astfel de ştiri şi reportaje, am să repet…TOŢI suntem vinovaţi de absolut orice se întâmplă în ţara asta. Nu doar politicienii! Nu doar cei din centrele de plasament! Noi, toţi!

Şi nu doar pentru aceşti copii, ci pentru absolut tot. toţi suntem încremeniţi, toţi suntem revoltaţi, toţi suntem dezgustaţi, toţi distribuim, postăm, comentăm, dar procentul celor care fac ceva este foarte mic.

Schimbarea nu se face de pe scaun la tastatură. E dureros, dar suntem un neam care iubim să vegetăm, să nu luăm atitudine şi care respingem vocile care au ceva bun de spus!

Este şi un citat despre faptul că fiecare naţiune are conducătorii pe care îi merită. este adevărat! Îi merităm deoarece nici în al 12-lea ceas, nu înţelegem că ei sunt acolo deoarece noi i-am delegat să fie acolo şi că puterea schimbării este la noi! Nu înţelegem că avem drepturi, nu doar obligaţii şi că avem un cuvânt de spus în absolut orice. Chiar şi în privinţa acestor copii. Dar, în principiu, oamenilor nu le pasă.

Oamenilor le place în propriul confort şi atât! Nu vor ieşi din zona de confort decât pentru interesul lor!

Oamenii sunt într-adevăr teribili! Monstruoşi!

Oare câte poate strânge un copil la doar câţiva anişori în sufleţelul lui ca să viseze la moarte? Unde greşim oameni buni? Oare chiar nu mai avem gram sau dram de umanitate în noi??? Trist până la Dumnezeu!

A mai spus un copil sirian: Mă voi duce la Dumnezeu şi am să spun cât de răi au devenit oamenii!

A murit. Avea vreo 4 ani… Sper că ne-a spus şi mai sper ca Dumnezeu să nu ne ierte că ucidem copiii!!!

Unii ucid pentru interese materiale şi mondiale, iar alţii prin indiferenţă! Nici unii, nici alţii nu sunt mai puţin vinovaţi!

 

***

copiii-sirieni-770x500

În noul raport ”Rani invizibile“ prezentat de Salvați Copiii sunt descrise cei șase ani de război în Siria, povestiți de copii.

Copii care care au trăit și trăiesc încă o dramă.

5.8 milioane de copii din Siria trăiesc zilnic bombardamente într-o Siria nerecunoscută, complet anihilată. Printre acestea, cel puțin 3 milioane de copii nu știu nimic altceva decât bombardamente și dezastrii, iar consecințele la nivel psihologic sunt devastatoare.

85% din populația siriană trăiește în sărăcie și 4,6 milioane de persoane locuiesc în zone asediate sau greu accesibile.

6,3 milioane de persoane sunt strămutate și 4,9 milioane – inclusiv 2,3 milioane de copii – sunt refugiați în alte țări.

Copiii nu zâmbesc niciodată, au chipurile triste, iar durerea  care o provoacă războiul în inimile lor este inexplicabilă și inacceptabilă. Doi din trei copii spun că au pierdut un membru al familiei, și-au pierdut casele sau au fost răniți cel puțin o dată în timpul bombardamentelor.

”Sunt copii care visează să moară pentru a merge în Rai și, astfel, să aibă un loc unde să mănânce și să rămână la cald Ei trăiesc cu speranța de a fi loviți de lunetiști pentru a ajunge la spital și poate că poate că așa vor scăpa din orașul asediat.

Sunt copii rămași orfani din cauza războiului. care pentru o farfurie de mâncare se alătură grupurilor armate pentru a se alătura grupurilor armate “, afirmă Valerio Neri, directorul general al Salvați Copiii din Italia.

Copiii recrutați de grupurile militare sunt forțați să le gătească și să le curețe punctele de control, înainte de a deveni și soldații lor. O dramă în dramă.

(Preluat din MondoNews24)