©Jurnalul unei copilării, Eu și mama

Îmi amintesc doar, că pentru prima dată, am văzut trecând peste chipul tău, mama, o umbră. Era mare și groasă. Părea că te răscolise adânc în suflet, în gânduri. Niciodată nu ți-am văzut ochii mai triști, decât când tanti doctor mi-a verificat inimioara. Tu, mereu te bucurai de Moș Nicolae. De când ne trezeam, îmi făceai cartofi pai, ninși cu brânză, ouă și cacao cu lapte, mâncarea mea preferată. Mâncai cu mine, iar la sfârșit, pescuiam bucățile de pâine înmuiate în caco. Făceam concurs. Mereu câștigam. Știu că mă lăsai, iar tu știai că știu, dar așa era jocul nostru. De sub norii negri ai tristeții, m-ai privit pentru o clipă. Ai oftat. Nici nu știam că poți ofta! Apoi, ai zâmbit larg și senin. Ai spus:
– Hai, ce mai aștepți? La pescuit de pâine!
Cât m-am bucurat să mâncăm iar mâncarea noastră și să râdem. Ai lustruit ghetuțele cu mine, iar Bruno și Zuza ne-au ajutat și ei. I-ai îmbrățișat și pe ei și i-ai pupat. Apoi, am mers ca de obicei în oraș. Era frumos. Iubeai Focșaniul mai mult decât orice alt oraș. Eu cred că îl iubești așa, deoarece acolo am făcut eu primul pas și am crescut împreună. Noi două. Apoi noi două, un cățel și o pisică. Cam zuză ea. Ne-am luat ciocolată caldă și ne-am plimbat mai mult decât niciodată. Apoi, m-ai dus la Zanfir să mănânc felia mea obișnuită de pizza. Tu nu îți luaseși de data asta. Ai băut doar o limonadă. Când am terminat, am ieșit iarăși afară. Am admirat toate vitrinele, le-am dat note și ne-am plimbat până în parcul Bălcescu. Noi umblam mult. Nu luam niciodată autobusul. Doar când vroiam să ne amuzăm sau eram rău tare pe fugă. Aici, unde stăteam acum, în Golești, eram mereu pe fugă. Domnii șoferi ne știau toți și se jucau cu noi uneori, dar mereu ne așteptau. Tu le duceai covrigi calzi și câte o cafea la pahar. Nu uitai niciodată. Pe toți îi știai pe nume. Iar ei pe tine. Și toată lumea te îndrăgea. Nici tu nu știai de ce. Dar eu știu! După ce ne-au înghețat nasurile, ne-am întors acasă. Am alergat la ghetuțe, dar Moșul nu venise. Pe fața ta, iar se adunaseră norii. Apoi, ai spus că trebuie să mergi până la magazinul de peste drum, deoarece ai uitat să iei pâine. Ai mers și ai venit repede. Te-ai dezbrăcat și ne-am uitat la „Mickey și Crăciunul”. Ăla unde se tot repeta Crăciunul. Apoi ne-am uitat la Grinch. Când am mers la baie, am văzut pe scaun în masa din bucătărie o luminiță ciudată. Cizmulițele mele erau pline. Venise Moșul!
– Mammmmmaaaaa! Maaammmaaa! Uite, păpușa aia și jocul de-a doctorița! Și uite plastilină și dulciuri! Mami, pot să îi dau ceva și prietenei mele? La ea nu vine niciodată Moșul?
– Sigur că da! 🙂 Dacă tu dai acum, de acolo de unde ai dat, Dumnezeu va crește un Rai frumos să știi!
– Adică, oamenii buni și darnici sunt Rai?
– Întotdeauna, draga mea! Acesta este Raiul pe pământ!
– Atunci, o să fac un loc mare, unde o să fie mereu Rai!
– Ai făcut deja unul, scumpa mamei! Tu ești toată un Rai!
– Și tu ești Raiul meu, mami!
Acum, anii au trecut și am înțeles că nu este Moș Nicolae. Mi-ai spus că el chiar dacă nu este faptic, este prin emoția zilei, a clipei și a spiritului. Că Moș Nicolae este de fapt Spiritul Bun care dăinuiește în oameni peste ani și ne îndeamnă la fapte bune. Că numai aomenii care nu au credință nu cred în Moș Nicolae!
Un Rai, așa cum a fost cel de atunci, despre care am vorbit. Și brusc mi-am amintit de norii tăi negri. Acum știu de ce erau. Pentru că tu nu aveai servici de mai multe luni de zile și ți-ai tot căutat. Nu aveam bani nici de chirie, mami. Și ai lucrat tot felul de scrieri de alea de ale tale și ai scris povești pentru copii, ca să putem plăti totul. Tu nu aveai Moș. Nici cine să îți pună în ghetuțe. Ți-ai pus singură o mandarină și o ciocolată și mi-ai spus că darul tău sunt eu, iar mandarina și ciocolata îți amintesc de cea mai frumoasă perioadă din viața ta, copilăria. Nici nu doreai mai mult. Nici eu. Ne aveam una pe alta. Apoi am înțeles cum a venit Moșul. Ai scris o poveste pentru tanti de la magazin, iar ea a plătit cu Spiritul Faptei Bune!
Cred că acela, a fost cu adevărat Moș Nicolae cel adevărat…deoarece a făcut Rai în sufletele noastre! Tu ești Moșul meu preferat, mama! Pentru că ești reală și bună, așa cum sunt personajele acela din desenele la care ne uităm și la care tu, plângi de multe ori.
(©Jurnalul unei copilării, Eu și mama, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

Când simți că nu îți poți deschide aripile, iar viața stă în loc purtând la gât pietre de moară, privește în ochii copilului tău. Acolo sunt toate sensurile, rosturile și răspunsurile pentru a-ți scutura umerii și a găsi în tine puterea de a înainta! Nu căuta stele polare în ceruri inexistente. Cerul tău e unul: inima, iar steaua polară e copilul tău!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Ramona Sandrina)

 

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Toamna

a9de0868b85a3370fdc3917b77e3330e

Îți aminteai când m-ai întrebat de ce le cad îngerilor aripile, iar eu ți-am spus că aripile lor cad deoarece ei vor să învețe oamenii să pășească frumos și fără teamă? Ei bine, copila mea…am un exemplu și mai frumos. Toamna! Primăvara, copacilor încep să le dea muguri de aripi, vara le cresc frumos, iar noi ne adăpostim sub ele, iar toamna, aripile lor cad. Iarna adorm golași, acoperiți de zăpadă, cu năsucurile de rămurele pe afară, privind lumea și așteptând Moșul. Dar să revenim la toamnă, Copila mea. Toamna, frunzele copacilor cad și multă lume privește asta ca un fel de sfârșit, ca o moarte. În realitate, toamna este un frumos sfârșit și un minunat început. Ea le scutură frunzele copacilor, pentru a le da voie să se odihnească și să le crească aripi noi. Mai frumoase! Mai mari! Mai puternice! Frunzele sunt o poveste despre cine suntem noi, despre ce lăsăm în urmă și cât de frumos privim spre viitor. Nu există sfârșit, draga mea! Nu există aripi frânte! Există doar îngenucheri, opriri, tristeți, emoții și trăiri care sunt normale și de care nu trebuie să te temi. Fac parte din noi. Ele ne dovedesc că suntem umani și vii! Nimic nu îți arată că ești mai viu, decât durerea. Atunci simți că vrei să izbutești, să depășești, să treacă acel sentiment și să vină primăvara. Și dacă ești puternic, va trece! Stai acolo jos cât e nevoie. Plângi fata mea. Urlă! Descarcă-ți sufletul, iar când te vei simți destul de întreagă, inspiră adânc, ștergeți praful aripilor căzute și ridică-te. Mergi mai departe. Învață de la copaci cum se face! De la frunze, iarbă, flori, păsările călătoare! Chiar și de la oameni. Dar să nu îți faci vreun chip cioplit din oameni! Să nu îți dorești să fii după chipul și asemănarea cuiva. Nici a mea! Tu trebuie să urmezi calea ta, iar tu să îți fii valoarea după care să te ghidezi întotdeauna. Restul? Pot fi lăcașuri în care credem că se adăpostesc îngeri, dar sunt iluzii. Orice om în afara ta este o iluzie. Respectă-i, prețuiește-i, învață de la ei ce să faci și mai ales ce să nu faci, dar nu căuta mentori în nimeni. La urma urmei, firea umană e departe de loialitate. Dacă vei găsi însă loialitatea, să știi că ai descoperit Raiul! Păstreaz-o! Este neprețuită, neprețuita mea. Vezi? de pe ramurile acelea, plouă cu aripi, dar Vântul ne adună povești din murmurul copacilor. Ei nu sunt triști. Sunt fericiți, deoarece știu că așternându-ne frunze în cale, ne ajută să umblăm frumos peste pământ. Când îți cad aripile, pune pasul, Copila mea! Ridică bărbia și pășește zâmbind! Primăvara îți vor crește altele! În oameni, anotimpurile sunt și mai frumoase!
 
(Jurnalul unei copilării. Eu și mama, ©Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – Crîstaveți și pită cu oloi

Ieri, Bunica din Chinteni mi-a amintit de Buna mea din Homorog și evident, de mine 🙂 . Un fel de Nică la feminin, de pe Canalul Homorogului ^_^ .
Ca toți pruncii, după 6 ani, am fost și eu strămutată de pe coclaurile copilăriei unde alergam desculță, fără griji, cu părul vâlvoi și câteodată moșcose (murdară) pe față ca un prunc a nimănui, cum zicea buna, la oraș.
Nimic mai greu nu am trăit în viața asta, ca strămutarea aia!
Nu tu greieri, nu tu aer curat, nu tu iarbă peste tot, numai zgomote de mașini, claxoane, țânțari, betoane și prunci încălțați, curați, pieptănați și codițați.
Printre altele, mă trimitea mama la aprozar cum era pe atunci, să mai iau căte o roșie, câte un cartof, castravete. Și luam. Și de fiecare dată vânzătoarea râdea cu lacrimi. Și oamenii de la rând. Și a răbdat Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului cât a răbdat, dar într-o zi, pusă straița ceea de plastic jos, brâncile în șolduri și se rățoi la ei:
– Auzîți? Da ce maica beteșigului aveți de tăt timpul, da tăt timpuțu ista când viu io aci să cumpăr crîstaveți și porodici, pe voi vă umflă râsul! O dat boala în voi, ori ce?
Puteți să vă închipuiți că s-or pus pe un râs și mai nebun. Unii se așezară pe caloriferul de la aprozar, alții se sprijineau de tarabă, vânzătoarea să moară de râs nu alta. Io și mai nedumerită:
– No, Doamne feri, că viți umfla de râs! Numa să nu pocniți!
O nană (a se înțelege Doamnă) mă pupă tătă, tătă. Doamna vânzătoare îmi dădu niște mere bonus, iar alții mă țucară și ei. Ajunsă acasă, îi povestesc mamei. Mama, care de felul ei are ochi mici și negri, ca a lui buna, făcu niște ochi mari, că eu nu credeam că poate așa ceva. Apoi suci de gură în dreapta, stânga, mustăci și ea pe sub mustăți și dă-i și asta la râs.
– Apoi, io cred că aci îi aeru strâcat!
După vreo oră, când apucă și ea să aibă aer și nu mai izbucnea în râs când dădea să vorbească ceva ( o lua plânsu deja de la râs), mama îmi spune:
– Măi, fată!
– Da!
– Dar la oraș nu poți să spui: porodici, crîstaveți și croampe!
– Da de ce? Aci nu aveți în grădină? Bieții de voi!
Mama dă-i iar la râs!
– Măi, copile! Nu avem, că aici sunt sere, locuri de alea..
– Știu! De alea unde crăsc aștea toate galbine ca pruncii iștia de la oraș. O avut și buna odată! Tăte ăs serbede. Dapoi dă alea mîncăm noi aci? Porodici fără gust?
– Roșii!
– Galbine! Nu le vezi?
– Nu măi, le spune roșii! Crîstaveții se numesc castraveți, iar croampele se numesc cartofi!
Bunu, care pentru prima dată în viața lui veni la oraș să șadă mai mult, clătina fotoliul de râs. Cred că numai o dată l-am mai văzut râzând așa. Înainte să moară când stăteam amândoi în pupul patului – de ăla înalt, cu saltea de paie  ^_^  unde eu mă simțeam ca într-un tron regal – și ne uitam la revelioanele alea de pe vremuri, cu artiștii noștri de aur. Era chiar sceneta cu Puiu Călinescu, ouăle și sportul. El venise cu mine să stea primul semestru de școală, ca să nu simt eu ruperea așa de tare. Și recunoascătoare îi sunt și o să îi fiu mereu lui bunu meu ca pâinea caldă, că mă lăsa să mă culcușesc la el în brațe când dormeam, să îi simt mirosul de Mărășești, ca să pot visa că îs la buna la țară. Fără el, cred că deveneam și eu ca roșiile alea de seră. Searbădă și bolnavă!
– Doamne feri ce voroave proaste aveți pe aci! Amu vrei tu să îmi spui mie că 6 ani am vorbit numa voarbe proaste? Că buna nu știe vorovi? Noa, iaca Doamne cum mă învață ea amu să vorovesc pe domnește! Auzi, mami, da tăte îs serbede aci la oraș. Și voroavele!
Săraca mama! Pedeapsă am fost eu pentru ea până m-am obișnuit cu toate. Ciorapii ceia de mătase, ștrimfii cum le zice la țară, numa zile negre mi-or făcut până am învățat să îi trag pe mine. Apoi, uniforma, pantofii, cordeluța, ghiozdanul. Ce coșmare! Visam și noaptea că tre să mă îmbrac.
O dată am venit desculță de la școală. Mama și-a pus mâinile în cap.
– D-apoi măi fată, cum să vii desculță?
– Nu oi sta cu ele în picioare dacă mă bat și îmi fac rană! Ori tu numa în păpuci ai umblat tătă viața ta?
M-am obișnuit în timp cu orașul, exact și fix ca boul cu jugul. Nu îmi plac orașele. Mi se par furnicare gălăgioase, pierdut, fără identitate. Nici la Beserecă nu apuci să meri! Nimic, nimicuța nu e la fel ca la sat! Numa băbuțele care vînd flori, ouă și verdețuri. Iubesc orașele mici și mijlocii, deoarece acolo, oamenii sunt ca o familie. Se cunosc, se ajută, sunt mai simpli, mai umani. Mai ca la buna la țară. Dor mi-e de ea și dor mi-e de bunu. Da de crîstaveții ei!! Și porodici mai roșii ca la ea, numa la mama amu în grădină mai văd. Amu și-o amintit și ea să umble fără papuci ^_^ ! Și mîncă pită cu oloi și ardei gras. Ca buna. Și io ca ele.
(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – România mea luceafăr

13729027_1038380436243669_391993156389597475_n

 

Nu-i plecatul de oricine și nici România de toți cei rămași! Că sunt oameni care o duc ca pe jăratec în suflet și umplu de lacrimi sărate toate drumurile. Pun semne de carte peste tot, să nu uite să se întoarcă fix pe unde au venit.

Și sunt mulți rămași care o împroașcă și o umilesc în cuvinte grele. O îmbracă în haine ponosite, de parcă nu ar fi mama și mireasa tuturor. Româncuța aia în Ie, care poartă coroniță de flori de câmp pe cap, cu opinci, care joacă în sufletul nostru de se scutură pământul!

Măh, nu vă vorbiți țara de rău, că numai pe aia o aveți ADN din ADN-ul vostru! Numai aia e scrisă în genetica voastră!

De câte ori am venit spre Egipt, săram drumurile, gările, trenurile, aeroporturile și avioanele. Și mereu spuneam că e ultima dată. Că data viitoare îl îmbarc pe omul meu în avion și pe hotare românești ne-om face veacul de acum.

Da nimica nu e dat omului să se întâmple cum își plănuiește. Cu atât mai puțin mie care trebuie să lupt de zece ori mai mult în bătălii decât alții. Habar nu am de ce! Poate oi avea eu ceva polițe de plătit și lecții care nu s-or prins de bostanul ăsta al meu. Nu știu!

Da știu că România asta e dor și boală grea! Așa stă de îndesată în tine, de culcușită, încât ai impresia că și sângele devine Dunăre, iar jucăușii ăia de folclor bat polca și sârba direct pe inima ta. Că prea ți-e mereu în gât!

Când oi ajunge acasă, toate pământurile o să le ar cu sufletul meu! Și o să plivesc grădina, o să pun roșii și vinete și o să stau ca buna pe un scăunel de lemn sub nuc, cu o scrijea de pită de casă și o să le dau în boală toate până mi-oi termina de mâncat mâncarea! Apoi oi uda grădina, iar când apune soarele, o să stau de drag să mă uit la el, până l-oi pierde din privire.

O să ascult lăcustele și greierii și o să caut țara mea în constelațiile de pe cer. Dacă nu o găsesc, o să fac eu una, să mă iau după ea, oriunde o să fiu prin lume! România mea luceafăr! Așa o să îi zic!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

 

© Stol de rândunici, copilăria!

41939074_1505861746224382_7462221079382065152_n

Am plâns. Lunile trec repede, ca și cum le-ar plimba un vânt nebun peste tot cerul meu care e tare departe. Iulie e departe deja și ea. Și august. Septembrie pare de neatins. Le simt grele până în sânge depărtările acestea, dar nu toate ni-s cu putință uneori. Și trebuie să învățăm să așteptăm întâlnirile. Sau reîntâlnirile.

O văd și eu cum mă cheamă, femeia aceea îmbrăcată în port popular, cu cosițe negre și ochi de coacăze.Îmi zâmbește și o aud cum mă strigă. Îi simt și îmbrățișarea aia ca a bunei mele cea bună și simt cum mă învăluie mirosul din fumul de Mărășești al bunului meu cel bun.

Pe ferestruica aia de la avion am privit sărat. Lacrimile mi-au rămas acolo ca să se transforme în mări uscate de sare. Oamenii nu vor mai vedea prin ferestre decât doruri. Ale mele. Ale lor.

Mi-e dor de aerul de acasă. Mi-e dor de iarbă, de asflatul pe care desenam toată ziua șotron și săream. Aveam impresia că odată cu mine săreau și norii. Acum mi-e așa dor de parcă toate pieterele de moară sunt în inima mea, iar când inspir, inspir munți și nisipuri.

Duc mâna streașină la ochi și mă uit departe. O femeie micuță, cu straița cusută în motive românești, străbate marea asta turcoaz. Umblă pe ape și îmi aduce mereu caș dulce, urdă și slană cu ceapă. Că spune ea, iar am slăbit și mi-s ochii negri de cearcăne.

Îi sărut mâna aia crăpată de muncă. Miroase a lapte și a fân, a pită frământată, a cozonaci, a mamă și bunică. A toate femeile care întorc fânul pe câmpurile de acasă, doinind și lăcărămând a doruri de prunci plecați departe. Și îmi pun obrazul în căușul palmei ei. Doar așa pot adormi, umplând marea de altă mare.

Când am să ajung acasă, am să desenez un șotron la scara avionului și o să sar în gâtul tuturor. O să spun: „O venit acasă fata Nelichii Jenichii Mitrului!” Și o să doinesc. Da știți cum? De or să tune străzile de mine și m-or lătra toți câinii. Da nu-i bai! Că îs câinii de acasă!!!

O să cânt romanța bunicii și o să o vizitez. Nu la mormânt. Ci în fundul grădinii, unde stăteam cu capul în poala ei și mâncam porumb fiert, vorbind de cum o să devin eu într-o zi fată de la oraș. Tare rău suna cuvântul ăsta. Ca a rămas bun!

Auzi bună? Nu-i orașul de orișicine. Eu tot legată de vale, de huibă, de valău, de mirosul d eploaie și fân reavăn am rămas. De poalele tale! De pulovărul lui bunu! O să îți aduc când vin pită cu prune. Și o carte de voroave. Că avem ce vorovi, Jenică!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – Iuaneeeeee, hai acasă!

 

Moșu Bun, așa cum îi spun eu la tatăl lui bunu, se născuse acolo în Cheile Râmețului, departe de civilizație, în locuri în care de jur împrejur nu vedeai decât doline, turnuri, peșteri, grohotișuri, creste care sărută cerul de un albastru incredibil, înconjurate de păduri, pajiști și fânețe, în care mișună toate vietățile pământului și care miros a acasă. Sora lui Moșu Bun, locuia la un deal distanță. Doar că nu se putea vedea casa, că era în oala dealului, cum spun cei de pe acolo. Adică, în vale. Dar ei aveau un fel al lor de a comunica. Când vroiau să vorbească, Moșul ieșea afară, ducea palmele ca un con la gură și o striga, iar după câteva clipe, din verdele acela crud și reavăn se întorcea glasul femeii. Câteodată, sus, sus, departe, pe drumul acela mic, îngust și șerpuit, numai din praf și pietre, trecea câte o rată. Șoferul oprea și striga către ei dacă vor să meargă la oraș. Așa ajungeau ei la oraș. În Teiuș, Aiud sau Alba să își cumpere ce aveau nevoie, când aveau nevoie. Numai că ei nu prea aveau nevoie de nimic. Numa de petrol pentru lampă. Lumina lor, era o lampă cu petrol. Sau o  luminare, cum spunea bunicul. Casa lui Moșu Bun era din scânduri vopsite cu albastru. Că acolo era pădurea. Scânduri brute, curățate și îndreptate de mâinile lui de meșter. Spatele casei este proptit direct pe stânca muntelui, care o ține parcă în palma sa puternică. Parte din el, iar el parte din ea. În față, este urcată pe două bârne groase de lemn. Cam de 2 metri. Are o cameră mare, iar sub casă, este un beci. Pe sub casă trece un pârâu de munte mic, cristalin și repede. Ca o dâră de viață prin care, uneori, apărea câte un păstrăv. Moșu confecționa viori din inimă de cireș. Era șchiop, timid, dar bun la suflet ca sfinții. Viorile lui au ajuns acuma viori de colecție, dar mie nu mi-a fost dat să pot ține vreuna în mână. Într-o zi, o cunoscuse pe mama lui bunu. După ce Ion veni pe lume, Mamă Bună muri. Tânără. Ion avea 4 ani. Moșu, de durerea din suflet începu să se stingă. O iubise dumnezeiește. Iar ea pe el. Îl îmbrățișă pe Ion, îl sărută pe frunte, pe mâini și îi spuse să își pună desaga cea pregătită de el în spate, să urce la calea aceea pe care trecea rata și să meargă ușor până la Măria, iar Dumnezeu va ști ce să facă cu el mai departe. Ion îl ascultă. Nu avea cum să știe că era ultima oară când îl vedea pe tatăl său. Vitreg, dar blând și bun ca soarele și pâinea din cuptor. Îl îngrijise, îl iubise ca pe ochii din cap. După mama lui, Moșu era singurul care l-a iubit necondiționat pe lumea asta. La 4 ani, Ion devenea slugă. Ducea boii la câmp și dormea cu ei în grajd. Visa la lumea de dincolo de munte și păduri. La orașe. Într-o zi, l-a văzut un șofer de rată și i-a fost drag. L-a luat ca un fel de copil de suflet, l-a dat la școală și așa a ajuns Ion șofer de rată. Avea să treacă de multe ori prin locul de unde, în sufletul lui încă mai auzea cum Moșu încerca viorile, iar mama îl chema dulce la mâncare. După o vreme, Ion le uită vocile, dar niciodată nu uită să îi pomenească. La casa părintească a mai fost doar de două ori. O dată cu tata și o dată cu mine. Ion este bunicul meu. De aia sunt eu lipită de pământul românesc, de verde, de munte și de cer. Acolo mi-s rădăcinile. Adânci. În munții ceia înalți de calcar ai Trascăului pe unde râul Mânăstirii sau Geoagiului cum se știe și-a făcut potecă de basm, străbătându-i ca o șerpuire de poveste. Peste tot numai aluni, fagi, brazi și florile voinicului. Păsări și moara veche de apă. Clopotele și toaca Mănăstirii. Uneori, când viața îmi dă răgaz, merg pe acolo să culeg bureți, fragi și alune. Îmi amintesc de bunul cum mă ducea la cules și cum venea acasă cu brațele pline de bunătăți pentru mine. Uneori, mă ducea la șezătorile de acolo. Vara și toamna. Dormeam în podul grajdului sau sus pe claiele de fân. Numai țârâit de greieri și lăcuste. Miros și râset de bunic, povești frumoase, dar grele de viață. Bunul știa cât iubesc eu natura și îmi spunea: Ramonuță! Niciodată, numele meu nu a sunat mai frumos decât rostit de bunul. Om calm, blând, poate prea blând, mereu, dar mereu râzâtor, pus pe glume și șotii și cu drag de Dumnezeu. Avea în cursă o cutiuță în care oamenii puneau bacșișul. Era al meu tot când mergeam la el în vacanțe. Și avea un scăunel mic, pe care îl ținea mereu lângă scaunul șoferului. Acolo stătea Ramonuța lui când îl însoțea în cursă. Într-o vacanță, când am mers la Aiud, l-am găsit mergând către casă. Avea mâna într-o fașă și era palid. Apoi, într-o zi, nu s-a mai putut ridica din pat. Avea temperatură internă mare. O ciroză. Când a fost mic, făcuse hepatită. Netratată. Și acum, boala se întorcea să mi-l ia pe Iuăn al meu. L-am dus la spital, dar l-au dat acasă. Nu am înțeles atunci de ce. Bunul însă, râdea. Eu stăteam lângă el și am făcut un evantai mare, din coperțile unui bloc de desen cu care îi făceam vânt. Și îi puneam pe burtă mereu câte un prosop umed. Bunul îmi spunea: Bată-te norocul și binele, Ramonuță, ce idei îți vin! Îmi venea din iubire pentru el. Într-o dimineață, am mers cu mama către Oradea. Mi-am luat rămas bun de la bunul. L-am strâns tare în brațe, cât pentru o viață. Bănuiam poate, dar nu vroiam să cred că de pe acum, Moșul meu Iuăn , cum se zice prin locurile alea, avea să plece la îngeri, să îl audă pe Tată Bun și Mamă Bună din nou. Câteodată doar, când trec pe la Bojdeuca lui, cum îi spunea el, îl aud strigând: Ramonuțăăăăă! Ramonuțăăăăă! și apoi, râsul lui umple valea, munții și pădurile. Eu nu o să îi uit vorba și râsetul niciodată. Și când mă uit adânc pe drum, îl pot vedea cum vine cu brațele pline de caș, urdă, alune și lapte de bivoliță! Sărumâna, bunule. Într-o zi, o să fac mâna con și te-oi striga din inima Trascăului: Iuaneeeeeeeee! Iuaneeeeeeeee! Hai acasă, Iuaneeeee, că mi-e dor de tine!, iar tu o să mă auzi din Cheile Îngerilor și o să cugeți câteva clipe peste fruntea mea de om mare de pe acuma, Bunule!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

Dude de Egipt

Ahmad Mansour

Dude de Egipt. Direct din sufletul ei de om frumos şi simplu. Cu mâini trudite, obosite, dar cu suflet senin. Unora le place tehnologia. Mie îmi place firescul din oameni. Timpul care încremeneşte ca într-o fotografie. Şi rămâne. Să răscolească amintiri de copil cu zâmbet până la urechi, într-un sat, într-o curte cu un dud la poartă, lângă fântână. Pe atunci, casa avea bunică. Şi bunic. Dude de Egipt. Gust de amintiri desculţe.

Photo by Ahmad Mansour

©Stol de rândunici, copilăria – Baloanele de săpun şi copilăria…

grandmother

Nici nu mai ştiu cum am descoperit eu balonaşele de săpun, dar îmi revine mereu în minte imaginea când buna mi-a confecţionat un cerculeţ din staniol, pe care l-a înmuiat în apă cu săpun de haine, săpun pe care îl făcea ea în curte şi mi-a arătat magia cu balonaşe. Îmi amintesc cum în razele soarelui căpătau multe culori şi se ridicau la cer, iar eu ţopăiam fericită şi aplaudam. Pe atunci, eram convinsă că bunica este ceva zână bună care poate face minuni. Am învăţat însă între timp că era zână bună, dar minunile nu veneau din magie, ci din suflet de om, din iubirea ei pentru mine. Îmi amintesc copilăria exact ca pe aceste balonaşe de săpun. Plină de culoare, liberă şi frumoasă! Şi bunica râzând larg, cu ochii, cu sufletul, cu tot ce era ea.