La Biserică în Alexandria, Egipt…

Sărbători binecuvântate vă dorim! Biserica Sfântul Marcu, de Crăciun în Alexandria, Egipt.!

Crăciun binecuvântat, cu Hristos, vă doresc!

Vă mulțumesc tuturor şi fiecăruia în parte, pentru tot ceea ce mi-ați fost şi ne-aţi fost nouă ca familie în acest an, atât de încărcat şi încercat pentru noi! Împreună cu mulţi dintre voi, am luptat pentru ca Nassif să aibă o şansă în lupta împotriva cancerului şi tot împreună, am reuşit! Soţul meu a trecut pragul cel mai greu, iar Dumnezeu ne-a ascultat rugăminţile şi astfel că iată, familia noastră, poate merge frumos mai departe!

Datorită multora dintre voi care aţi distribuit povestea noastră, care aţi donat, care ne-aţi susţinut moral sau prin rugăciuni, acest Crăciun este de două ori binecuvântat şi posibil!

Vă mulțumesc pentru bucuriile, urările, gândurile bune și dragostea voastră necondiţionată! Pentru sprijinul moral și sufletesc acordat de fiecare dată, pentru prețuirea și aprecierea voastră, fapt care a făcut ca unele texte ale mele să fie publicate și să existe, iar altele să fie pe drum! Vă mulţumesc că mi-aţi fost cititori fideli atât textelor de pe pagina personală, cât şi celor din revistele unde public şi unde scriu despre oameni, despre încercări, despre cum unii sunt exemple vii de frumos, despre iubire, viaţă, acte de cultură şi artă, într-o societate care uită tot mai des de ele!

Vă doresc numai bucurii, fericire și iubire! Să aveți alături oameni frumoși, care să vă iubeasc, să vă preţuiască pentru tot ceea ce sunteţi și să vă rămână până la capătul capătului, deoarece nimic nu este mai dureros decât să te părăsească prietenii sau oamenii pe care îi iubim!

Vă doresc să vă bucurați de familiile voastre, de cei apropiați și să învățați că adevăratul cămin şi adevărata credinţă, se naște în noi!

Crăciunul să vă sărute sufletele cu magia sa și să vă amintească despre ceea ce sunteți voi cu adevărat! Crăciunul este despre oameni dragi, despre familie, despre prieteni, despre copilărie şi Hristos! Crăciunul este singura sărbătoare care are puterea să ne renască şi să ne redea nouă, iar apoi, să ne îndrume pe tot restul anului să fim la fel de buni şi luminoşi!

Crăciun binecuvântat, cu Hristos, vă doresc! Sărbători Fericite, dragele și dragii mei! Dumnezeu să vă lumineze şi să vă bucure casele, inimile şi familiile!

Chiar dacă trăiesc în Alexandria, în Egipt, nimic nu mă opreşte să gătesc româneşte!

 

 

Cozonăcim, sărmălim, facem cornuleţe şi colindăm  cu căţel, pisoi, copil, bărbat… Aşa, simţim că e sărbătoare, că este despre noi, despre familie şi bucuria de a fi împreună! Chiar dacă trăiesc în Alexandria, în Egipt, nimic nu mă opreşte să gătesc româneşte. Cu aromele şi bucuriile de acasă. Şi aici pot face cozonaci aromaţi, cornuleţe, sarmale în foi de viţă de vie sau varză, cârnaţi şi tot ce este necesar unui Crăciun frumos şi tradiţional!

Crăciun uploading cu emoţie şi bucurie… 

Moş Crăciun şi decoraţii de Crăciun în Egipt

După cum am spus, Egiptul este o ţară, un loc, un alt univer…Este plin de contraste care îl alcătuiesc şi îl definesc. Care ne arată şi mai mult că, deşi a fost islamizat, pământul Egiptului, unde Hristos, Maria şi iosif s-au adăpostit, a rămas creştin. Una dintre rădăcinile primare ale creştinităţii, Egiptul îşi recunoaşte chiar şi în şcolile islamice, străbunii, ca fiind creştini ortodocşi copţi. oriunde mergi în aceste luni, vezi brazi artificiali, standuri pline de decoraţiuni, copii şi părinţi fericiţi, Crăiuniţe şi Moşi Crăciuni. Fiecare local, magazin, mall e îmbrăcat de sărbătoare, iar colindele se aud peste tot. Este un moment în care am reflectat destul de mult la ceea ce sunt eu ca şi creştin şi ei ca musulmani. Cred, că în esenţă, toţi suntem la fel. Diferă doar faptul că ne-am născut în timpuri, pe pământuri şi religii diferite. Atât!

© Stol de rândunici, copilăria! – Drumul spre bunici, iarna.

În fiecare an, după ce luam vacanţa de iarnă, ai mei mă duceau la buna şi la bunu. Nu neaparat că nu aveau ei ce face pe acasă, dar nu încăpeau de vorbăraia şi rugăminţile mele, care începeau ca nişte melodii pe repeat de dimineaţa până seara, încă dinainte de vacanţă, ca să ştiu că fix în ziua în care iau liber de la şcoală, mă urc în maşină şi direcţia Homorg!

Satul copilăriei mele, era la 45 de km distanţă de Oradea, km măsuraţi de mine pe kilometrajul de la roşia lui tata (aşa numeam eu Dacia lui tata), din faţa blocului nostru, până exact şi fix în curtea bunicii, unde parca el maşina.

Întotdeauna, pe vremea copilăriei mele, pe când mergeam la buna şi la bunul, Dumnezeu ne aşternea drumul prin zăpadă proaspătă, pe care o cernea atât de frumos de acolo de sus, din Cerul Lui Sfânt.

Nimic nu iubesc mai mult ca iarna! Când cerul devine gros, ca şi cum şi-ar lua o bundă de lână pe el, iar din ea, ar lăsa să ne sărute cu fulgi veseli, mici şi mari, reci, pe vârful nasului. Mereu scoteam palma pe fereastra maşinii şi lăsam câţiva fulgi să îmi cadă pe buricele degetelor, iar apoi, îi gustam.

Tata striga la mine tot drumul:

– Da închide geamul ăla măi copilă, că îmi vine un frig pe la urechi de înţepenesc aici! Nu trag eu destul frig prin aplicaţii şi dimineaţa la unitate?

Eu râdeam. Ştiam că are dreptate, da eram copil şi mă bucuram ca un copil de tot şi toate. Închideam un pic gemuleţul, lipindu-mi nasul de fereastră şi numărând kilometrii în case, copaci, câmpii albe, căprioare, iepuri şi oameni grăbiţi, înveşmântaţi gros, ca pe la ţară.

Ştiam toate satele de la Oradea la Homorog. Prima era Nojoridul, apoi Leş, Gepiu, Inand, Homorog. După cum vedeţi şi acum, la 41 de ani le ştiu pe toate. Dacă închid ochii, merg la buna pe jos, cu sufletul. Ştiu pe de rost fiecare staţie de autobuz, fiecare cotitură, fiecare drum lăturalnic, fiecare colină, Biserică din sat, apă pe care o trecem, fiecare fermă unde lucrase unchiul, fratele lui buna sau buna, fiecare casă a vreunui neam depărtat de satul natal. La toţi s-a oprit buna cu mine, când mergeam cu rata. Să îi cunosc şi să mă cunoască. Să le lase câte o găină, lapte, brânză sau cozonac. Să fie de sărbători. Că aşa era buna mea. Bună, ca mierea şi pâinea caldă! Niciodată nu uita pe nimeni. Lucra câte o săptămână înainte de sărbători, ca să le facă la fraţii, unchieşii şi mătuşile ei, cocături de sărbători. Şi porcul când îl tăia, jumătate era dat! Asta era regula. Mereu zicea:

– Nu om muri noi de foame că le dăm şi la ăia care nu au! Ne facem loc în Rai şi lor le bucurăm sărbătorile!

Şi le bucura. Şi nu uita de nici un vecin! Toţi aveau din pomana porcului, din cozonaci, din cornuleţe. Toţi o iubeau pe buna, iar eu, luminam de drag şi mândră de buna mea. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am iubit bunicii ca pe Biblie. Nu cu teamă, nu din musai sau din respect, dar din suflet. Acolo i-am cules din prima clipă a vieţii mele şi acolo îmi vor fi cu mult după ce eu o să joc cărţi cu Sfântul petru şi o să îl trişez. Aşa văd eu când nu mai suntem. Ca şi cum ne-am aduna familia mai mare acolo sus şi ne-am bucra de noi, de sfinţi, de îngeri şi de Dumnezeu. Un fel de alttfel de pomana porcului. Buna îmi dădea bobârnace când spuneam aşa, dar bunu mă pupa, zicând că am dreptate, că doar nu om fi ca în lafăr, flămânzi, speriaţi de Dumnezeu şi aliniaţi ca soldaţii. Şi râdeam apoi toţi trei! Buna făcea apoi cruce şi spunea:

– Iartă-ne Doamne, dacă spunem ceva rău, dar parcă îi cred când spun aşa de convinşi de Raiul lor!

Cu amintiri din alte ierni, cu gândul la prietenii mei, la verişorii care trebuiau să vină, la ce prostii om mai face, drumul părea mai scurt. Când intram pe drumul care ducea către sat, mi se părea că mi se luaseră toate grijile de pe inimă, toate greutăţile, toată tabla înmulţirii şi matematica aia insuportabilă, mă lăsau în pace. Eram numai eu şi povestea satului meu frumos!

Şi deschideam fereastra larg. Tata urla că îi zboară cascheta, dar nici nu îmi păsa. Trebuia să trag aer de acasă. Casele fumegau către cer firişoare de fum cenuşiu. Se simţea şi în aer mirosul de lemn. Câinii lătrau, iar câte o nană era la stradă. De departe ne ştiau maşina. Nu mulţi aveau dacia roşie 47 ca a noastră. Şi începeau:

– Fată, fată, măi Vioară, ori e Maioru cu Ramona noastră?

Şi fugeau cât le ţineau picioarele în drum. Şi uite aşa, făcea tata un drum de 15 minute într-o oră. Numai pufăia, dar nu spunea nimic. Mama râdea ca un copil.

– Noa, ioi, ţuca-o-ar nana pe ea, da mare s-o făcut măi Nelică, spuneau ele ţucând-o pe geam şi pe mama şi pe mine! Tulai Doamne, Doamne, da mare te-ai făcut măi Ramonă! Da ce ne mai lipseşti tu din sat, măi copile. De zici că ne taie Dumnezo o vreme aerul pe aci! Că nu ne plictisim cu tine!

Tata, bombănea amuzat, ştiind el ce ştia, că toată ziua îi făceam capul calendar prin casă după ce venea de la servici:

– Apoi, atâta calitate are şi ea! Nu te plictiseşti cu ea, nici mort să fii, te trezeşte ea!, iar mama îl înghiontea râzând cu lacrimi.

– Apoi, Domn Maior, nu vă supăraţi pe noi, da ea e mai mult a noastră, decât a dumneatale! Că aci o crescut cu noi de când era ca un ştiulete de cucuruz (porumb) cu oăchi. Tătă, tătă, era numa oăchi!

Şi aşa era. A lor, a satului eram. Cunoşteam toate casele şi nanele şi bacii din sat. Am mers şi la grădiniţă acolo. Am fost cu gâştele pe mirişti, la săpat, la fermă cu buna, la CAP, la furat de ierboaie (floarea soarelui) cu verişorii. Am bătut toată huiuba (câmpia de la capătul satului), toată valea, toate pământurile şi drumurile satului, am fost cu Viflaimu, cu Steaua şi am aruncat cu ouă clocite din turla Bisericii de Paşte. Nu râdeţi că m-or fugărit atunci ca pe câinii fără stăpân. da tot ei m-or iertat repede. Că eram eu mai lipicioasă şi mă iertau repede, orice năzbâtii făceam. Şi am făcut. Vorba lui buna, Creangă era mic copil pe lângă mine şi Doamneee, mare dreptate avea. Da, toate pe rând. Că dacă mă las dusă de val, vă ţin de vorbă până de amu în paşte şi tot nu gat de povestit.

Când eram pe la Biserică, Rio începea să latre din curtea bunicii. Până la Biserică îl auzeam cu lătratul lui gros, pe care îl iubeam cu sufletul unui copil care îşi regăseşte prietenul ei cel mai bun cu care creştea împreună. Era legat numa cât eram eu plecată, că apoi, numa dezlegat era prin curte, de nime nu intra de teama lui. Da Rio era numa mare cât un viţel, nu era şi rău. Habar nu avea el să muşte, numa când era vorba de mine. Atunci, ferească Dumnezeu, că te mânca de viu! Nimeni nu avea voie să mă certe, să ridice mâna la mine sau să mă lovească. Într-o iarnă, s-a luptat cu o haită de lupi doar să mă scape pe mine şi pe nebunii de verişori. Vai de el a fost câteva luni, dar iaca e viu. Jumuliut olecuţă pe ici-colo, dar bine. O să vă povestesc eu şi de întâmplarea asta. Ţineţi numa aproape.

Tot drumul până la buna era alb. Ca şi gândurile unui copil pentru bunicii săi. Ca şi copilăria! În mijlocul albului, un păr mare, plin de zăpadă, care părea că te aşteptă numa bine să îţi deschidă lumea poveştilor de acolo, din mijlocul scorburii sale mari, bătrâne şi încreţite. pe mine, nu mă putea nimeni convinge că acolo locuiesc zânele, spiriduşii şi personajele alea frumoase de care îmi tot spunea bunul şi buna. Ba eram chiar convinsă că acolo trăia o bufniţă bătrână şi înţeleaptă, iar iarna, trimitea de acolo spiriduşi ghiduşi care puneau podoabele pe brad şi luminile în ferestre.

Acolo, în casele acelea bătrâneşti cu gutui la ferestre, cu perdele ţesute de mână, cu garduri de lemn vechi, verde, aşteptau bunicii şi părinţii. Aveau pe mese colaci, vin fiert, caltaboş şi cârnaţ, varză cu carne şi suflete pline de emoţie şi dor! Toţi aşteptau să le vină pruncii acasă! Toţi aşteptau să li se umple casa de veselie, de glasuri de copii, de colinde şi de bucurie! Toţi ieşeau din minut în minut la poartă cu mâna streşină:

– Oare or mai întârzia mult? Numa să îi ţâie Dumnezeu sănătoşi şi să ajungă cu bine!

– Mitrule, Mitrule, vin copiii acasă! spunea bunica frământându-şi mâinile în poala de la rochia ei de sărbătoare şi ştergându-şi ochii cu colţul de la năframa ei neagră cu gri şi maro.

– Deschide poarta larg, Jenică, spunea bunul care deşi nu vedea, deşi era şchiop, alerga parcă spre poartă, ţinând-o deschisă, ca sufletul lui mare, unde aveam impresia că se află tot universul.

Şi intram. Nu îmi amintesc nimic, decât braţele lor, mirosul de bunici şi cum nu mă mai dezlipeam de ei deloc, deloc. Atâta linişte se alternea deoadată. Şi erau Sărbători! De abia atunci erau sărbători pentru mine. şa ştiam eu că este Moş Crăciun, deoarece an de an, îmi împlinea dorinţa. Nimic nu vroiam, deşi el, îmi aducea. Acum însă, nu mai poate. E cumva sărac, dar uneori, când scriu eu aşa, Moşul pune răvaşe de la îngeri dragi din cer sub brad şi se aud parcă colindele, prietenii, galsurile bunicilor, lătratul lui Rio, iar copilăria răsare frumos, de după oblacul casei micuţe, dar atât, atât de nepreţuită!

Sărbători fericite, tuturor!

(© Stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)

Crăciunul în Egipt…

În ţara Soarelui, egiptenii sărbătoresc Crăciunul ca orice altă ţară şi poate aş spune că aici, totul este mult mai frumos, cu cât este vorba despre un mix cultural şi religios, lucru care însă nu impune nimic, ci acceptă totul frumos şi se transformă în bucurie pură, de copil!

Frumosul este ceva pe care nu ai cum să îl percepi dacă în tine se dau mereu lupte şi bătălii, dacă eşti frustrat, înveşunat şi nu eşti liniştit. Frumosul îl poţi vedea doar cu sufletul! Egiptul şi egiptenii, dincolo de orice mix cultural, religios şi aparente probleme, sunt frumoşi. Frumoşi, deoarece înţeleg să trăiască în armonie, în pace şi să se accepte şi să îşi accepte totul, unii altora. Acest lucru, transformă semnificaţia acestei sărbători sfinte în ceva şi mai frumos aici.

Zilele acestea, am văzut oameni mult mai liniştiţi, mai zâmbitori, mai copii. Oameni care îşi făceau fotografii pe lângă brazii amenajaţi de autoriţăţi prin parcuri sau în mamll-uri, care râdeau, care erau emoţionaţi de orice decor. Am fost în piaţă să cumpăr brad şi am găsit acolo o lume a Crăciunului. ţara lui Moş Crăciun cel real. Moşul frumosului,exuberanţei, veseliei! Am stat şi i-am privit. Apoi, m-am uitat în jur…standuri cu tot ce înseamnă Crăciun: brazi artificiali, betele, globuri, lumini, decoraţiuni speciale, felicitări de dorinţe…A fost o experienţă minunată. Şi este. Fiecare zi alături de ei, este o lecţie de viaţă!