Violeta Bîrlă, sau despre cum poţi ajunge de la orfelinat pe podiumul regizorilor internaţionali

Violeta2

Primul meu articol apărut pe pagina Elita României!  Să ne fie de bun augur şi la cât mai multe astfel de exemple minunate de oameni!

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit. (…)

Restul articolului, îl regăsiţi pe pagina publicaţiei, AICI!

Elita României, Ramona Sandrina

Micuța balerină: când poveștile prind viață

Andreea-1

Când am fost mică, îmi amintesc că am primit o cutiuță muzicală de la bunica mea. Era o cutiuță de porțelan, încrustată cu niște broderii fine din argint. Pe cutiuță, stătea o balerină de porțelan.

Nu voi uita niciodată imaginea ei. Ireală! Grația cu care arcuia mâna deasupra capului, eleganța poantei, delicatețea degetelor și, dintre toate, cel mai mult îmi amintesc expresia feței. Caldă, senină, zâmbitoare, de parcă ar fi știut că menirea ei era să ne ia din suflet toate durerile, trăirile, emoțiile și să le expună acolo, pe scena ei micuță care prindea viață când întorceam cheia.

Când sunt mici, toate fetițele visează să fie balerine. Imaginea aceea de lebădă trăiește în fiecare fetiță, dar lebăda “se naște” din clipe de mare sacrificiu, de muncă continuă, din ore și ore de repetiții, picioare obosite, rănite, dureri de spate, de cap, de mușchi, departe de joaca de afară. Departe de părinți. Departe de camera de acasă.

Și, deși pentru noi, oamenii care doar privim baletul, această muncă poate părea una grea, inumană uneori, pentru ei, artiștii, este doar dăruire, dragoste, reverență sufletească. Ei nu se plâng niciodată. Când vei întreba o balerină sau un balerin dacă este greu, va zâmbi. Va spune doar:

“Este balet! Este tot ce știm, ce suntem, ce iubim să facem. Când baletul din noi se va termina, nici noi nu vom mai fi!”

Baletul ia naștere muncind mereu. Balerinii repetă și când umblă, când urcă scările, când stau pur și simplu. Sufletul lor nu este altceva decât o sală de repetiții unde emoțiile nasc mereu viitoare mișcări, variații, revelații!

Andreea-2Mulți, când mergem la un spectacol de balet revedem aceeași imagine. Avem impresia că acea păpușă de porțelan de pe cutiuța muzicală a prins viață. Și nu suntem departe de adevăr. Păpușa de porțelan și-a lăsat scena micuță și a pășit pe una mai mare. Expresia feței este aceeași. Grația, căldura, atmosfera emanată în preajma ei devine una de basm. Mereu. În mijlocul unei scene mari, aparent rece apare ea și stă așa… nemișcată. Pozează. Dacă nu ai știi că ești într-o sală de balet ai avea impresia că este un manechin. Nici un mușchi nu tresare. Nici un deget nu se mișcă.

Apoi, de undeva din fundal, se aude muzica. Micuța balerină începe să se miște. Cheia s-a tras. Imaginea de vis a prins viață. Și atunci, aflăm.

Aflăm de fapt că baletul nu este doar o formă de manifestare prin dans. Baletul nu este doar artă. Baletul se întâmplă atunci, când sufletul stă pe vârfuri în fața noastră și face reverențe cu aripi de lebădă! Baletul este cea mai pură formă a frumuseții şi excelenței, dar în același timp este un țipăt constant al inimii! Fiecare spectacol de balet este un ultim cânt de lebădă al balerinului! Ei se nasc și mor cu fiecare cânt pe care îl îngroapă în inimile noastre! Apoi, renasc pentru a oferi din nou!

Andreea-3

Dedicat Dianei Ionescu, una din Marile Balerine ale României, care de la vârsta de 10 ani a cucerit scenă după scenă, premiu I după premiu I (modelul din imagine)

WebCultura, Ramona-Sandrina

Biblioteca din Alexandria – una din minunile lumii antice

Biblioteca din Alexandria a fost și va rămâne cu siguranță una din zonele de mare interes pentru oamenii de știință, istorici, oameni ai literelor, cercetători și pentru toți cei care iubesc frumosul, arta și cultura. Deși nu este una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, Biblioteca din Alexandria a fost cu siguranță o minune a lumii antice și a devenit o adevărată dramă care a aruncat lumea cu cel puțin 1000 de ani în urmă în ceea ce priveşte dezvoltarea ştiinţei, medicinii, filozofiei, istoriei şi literaturii.  Distrugerea bibliotecii a fost catalogată de către Joel Levy în cartea sa ”Istorii pierdute”, ca fiind ”ziua în care istoria şi-a pierdut memoria”.

Remarcabila Bibliotecă Alexandrină făcea parte din celebrul Museion, primul muzeu al lumii, loc dedicat muzelor care patronau diferite activităţi intelectuale și rezervat savanţilor, filosofilor şi poeţilor, în scopul cercetării ştiinţifice şi expunerii operelor de artă. Museionul se poate compara cu un complex universitar modern, deoarece încă de pe acea vreme, acesta reunea săli de lectură, laboratoare, Marea Bibliotecă, un observator astronomic cuprinzând și două grădini: una zoologică și una botanică.  Museionul era construit în zona Bruchium sau altfel cunoscut ca și Cartierul Regal, una din cele mai importante cinci zone ale Alexandriei. În timpurile moderne de astăzi, aceste cartier nu mai există. Alexandria fiind oarecum modificată de mișcările scoarței terestre, erodarea țărmului de Mediterană și de construcțiile din zilele noastre.

Alexandru cel Mare este fondatorul oraşului Alexandria în anul 332 î.Ch., iar unul dintre generalii săi, Ptolemeu Soter, a preluat comanda Egiptului, stabilindu-şi capitala în citadelă. Acesta a construit în oraş mari temple şi palate, iar fiul său, Ptolemeu al II-lea Philadelphos a pus bazele bibliotecii, pornind de la fondul de cărţi al bibliotecii personale a lui Aristotel.

Ptolemeu al III-lea Euregetes a continuat lucrarea tatălui său, fiind decis să strângă în bibliotecă toată cunoaşterea lumii până la acea dată. Acesta a decretat să fie achiziţionate cât mai multe suluri (n.r. pergamente pe care se scria în acea perioadă), să fie copiate, urmând ca originalele să fie păstrate, iar copiile returnate, consemnează Joel Levy în lucrarea sa. Istorii susţin că s-a ajuns astfel ca fiecărui vas care tranzita Alexandria să îi fie rechiziţionate sulurile, iar întreaga colecţie de pergamente de la Atena a fost ”împrumutată”, cu unicul scop de a fi păstrate originalele la biblioteca din Alexandria.

Biblioteca din Alexandria se mândrea în secolul I î.e.n. cu circa 700.000 de volume (cuvânt provenit din latinescul “voluminis” care desemna rulouri/suluri de papirus sau de pergament), cea mai mare colecţie de scrieri a lumii antice. Biblioteca nu era deschisă publicului şi avea legi stricte. Suveranii ptolemaici erau cunoscuţi pentru mania lor de a colecţiona astfel de valori spirituale. De pildă, Ptolemeu al II-lea cerea tuturor călătorilor care soseau în Egipt să declare orice manuscris pe care-l aveau asupra lor. Textele care nu erau încă în colecţie erau copiate înainte de a fi returnate posesorilor. Cel puţin teoretic, căci s-a dovedit că, de fapt, se înapoiau copiile acestora, originalele fiind păstrate. Ptolemeu al III-lea a cerut atenienilor manuscrisele cu primele versiuni ale operelor clasice greceşti, precum marile tragedii ale lui Eschil, Sofocle şi Euripide. Au fost achiziţionate, de asemenea, cărţile care au aparţinut bibliotecii personale a lui Aristotel, iar marea colecţie a Atalizilor (suveranii regatului elenistic Pergam), de peste 200.000 de volume, a fost, de asemenea, transferată la Alexandria.

Prin comparaţie, biblioteca din Roma conţinea doar 20.000 de pergamente, se consemnează în cartea ”Istorii pierdute”.

Pe lângă colecţia impresionantă de papirusuri, Ptolemeii din Egipt au susţinut financiar şi o facultate care funcţiona în cadrul bibliotecii, unde predau între 30 şi 50 de profesori.

De-a lungul vremii, printre aceştia s-au numărat cele mai strălucite personaje ale Antichităţii, fiind vorba de Euclid (părintele geometriei), Eratostenes (care a calculate circumferinţa Pământului), Arhimede (cel care a descoperit pârghia, şurubul şi celebrul număr pi) şi legendarul Galenius (cel care avea să devină cel mai influent creator de texte de medicină timp de 1.400 de ani). Biblioteca din Alexandria a făcut ca timp de 600 de ani oraşul să devină centrul cultural şi de învăţământ al lumii mediteraneene, dând naştere la numeroase legende.

Au fost colecţionate suluri de papirus în mai multe limbi (greacă, ebraică, aramaică – limba semitică vorbită în antichitate în Siria, Palestina şi Mesopotamia, arabă, indiană şi, bineînţeles, egipteană), reflectând amestecul etnic al oraşului. Difuzarea culturii a fost mult înlesnită de folosirea în întreaga lume elenistică a limbii greceşti. Una dintre sarcinile de excepţie a fost traducerea în limba greacă a scripturilor ebraice (prima traducere a celor cinci cărţi ale Vechiului Testament. Traducerea Vechiului Testament mai este cunoscută și sub numele de Septuaginta, întrucât a fost săvârşită de cei 70 de cărturari legendari, care au fost izolaţi în acest scop pe Insula Pharos, în tot atâtea încăperi pentru a traduce Vechiul Testament. În final, s-a ajuns la tot atâtea traduceri identice!

Colecţia conţinea nu numai copii şi originale ale literaturii şi poeziei clasice, ci şi tratate de medicină, matematică, astronomie, şi chiar invenţii ştiinţifice. Printre marii savanţi care s-au grupat în jurul Bibliotecii din Alexandria s-au numărat: Eratostene (geograf care a măsurat circumferinţa Pământului cu o bună aproximare), Heron (reprezentant al şcolii alexandrine de mecanică, cel care a descoperit proprietăţile aburului), Aristarh din Samos (mare astronom al secolului al III-lea î.Hr. care a emis ipoteza heliocentrică, îmbrăţişată ulterior de Copernic), matematicieni ca Euclid, Arhimede, precum şi mari medici ai epocii – Eristratos, care a scris mai multe tratate de anatomie, sau Herophilos, care a dedus că locul inteligenţei este creierul, şi nu inima), iar lista ar putea continua.

Tragedia face ca cea mai mare parte a cunoaşterii antice, scrisă şi păstrată în Biblioteca din Alexandria să fie pierdută. Există mai multe teorii privind dispariţia ei: A fost distrusă de împăratul roman Iulius Cezar în anul 48 î.e.n., ale cărui trupe au incendiat flota lui Ptolemeu al XIII-lea, iar focul a aprins accidental un depozit plin cu suluri de papirus situat în apropiere de port şi presupus a fi Biblioteca însăşi. Creştinii şi arabii sunt şi ei suspecţi. Dar, cel mai probabil, în timp, Biblioteca a încetat să mai funcţioneze.

Există patru variante oficiale, care încearcă să răspundă la întrebarea: De ce a fost distrusă Biblioteca din Alexandria? Acestea sunt:

  • din pură întâmplare, în timpul războiului civil dintre Cezar și Pompei (48 î.Hr.)
  • fără un motiv precis, în timpul conflictelor dintre păgâni și creștini (250 – 350)
  • din motive culturale, în timpul cuceririi arabe
  • intenționat, din decretul lui  Theodosiu în anul 391

Nu se cunoaște cu exactitate motivul pentru care mii de texte au fost arse, dar există zeci de cărți scrise de istorici de prestigiu, care susțin teoria că aceste texte nu erau dorite, deveniseră o problemă a timpurilor care ar fi dezvăluit prea multe mistere și secrete și trebuiau  cu orice preț să dispară pentru totdeauna. Astfel că, dintr-un motv sau altul, istoria și lumea au retrogradat cu cel puțin 1000 de ani în urmă în ceea ce priveşte dezvoltarea ştiinţei, medicinii, filozofiei, istoriei, literaturii și chiar a religiilor!