De vorbă cu Egiptul

82021588_120381236123245_4425124347169996800_o

Nu știu cum ne-am întâmplat eu și Alexandria mea, dar este una din cele mai frumoase experiențe și întâmplări ale mele. Îmi amintesc cu drag prima noastră întâlnire. Eu! Eu pe tărâmul lui Alexandru cel Mare, al Bibliotecii și Farului din Antichitate. Eu, pe urmele pașilor Cleopatrei care s-a născut și a domnit aici. Alexandria cea cântată de greci și de oamenii care și-au lăsat inima, dorurile și iubirea eternă, aici. Și e multă frumusețe în Alex. Dacă știi pune pasul inimii cu înțelepciune într-un loc, dincolo de forfota zilei, a problemelor cu care se confruntă o societate care încă trece prin schimbări majore, poți descoperi minuni aproape la tot pasul. Un spectacol fără egal în Alexandria , ni-l oferă gratuit și frumos, Mediterana. Mediterana care are zeci de culori, zeci de stări, care dansează înspumat peste gândurile și sufletul nostru. Care azi poate fi bosumflată, cernită, iar mâine poate străluci a azur, topaz, smarald și turcoaz fără seamăn. Bărcile sunt perlele de pe rochia sa frumoasă pe care le plimbă în sus și în jos, ca pe refrenul nesfârșit al unui cântec. Mi-e dragă Alexandria și îmi amintesc că era noapte când noi două ne-am întâlnit. Și am plâns de emoție când i-am văzut luminile în depărtare. Un joc de lumini pline de culoare. Când am intrat în Alexandria, pe șoseaua înspre casa care avea să devină ani de zile deja, casa mea, am oprit puțin. Am ieșit din mașină, am inspirat adânc și am știut că așa cum duc România în mine ca pe o rugăciune, așa voi purta în mine Alexandria și oamenii ei. Simt mereu gustul ei sărat nisipos, dar dulce, iar chemările vânzătorilor ambulanți, glausirle oamenilor, sunt clopotele de pe Biserica inimii mele. Un loc unde acum aud rugăciunile din moschee, care par uneori a fi cânt de îngeri, ca mai apoi, să aud clopotele Bisericilor și rugăciunile pe care le ridică toți credincioșii către Hristos. Și e frumos să vezi oamenii ieșind din lăcașe de cult, zâmbindu-și și mergând să își discute tristețile sau bucuriile la un ceai. Nu e urmă de dispreț a unuia faă de altul. E doar prietenie și un legământ care între ei s-a sudat de sute de ani, de când indiferent de rasă, culoare, religie, ei știu că trebuie să fie uniți, precum degetele de la o mână, deoarece doar așa, pot învinge și ridica o țară și pe ei înșiși. Dumnezeu e tare frumos aici…deoarece îl simți în aer, pe gene, în inimă, pe buze și îl rostești mereu: Ya Rab! Te iubesc, Alexandria mea…

Island of Miami Area, Alexandria, Egipt

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Foto: internet

Călătorie în centrul ființei noastre

40397816_2340516902630292_1242032386552627200_n

 

Ora exactă a bunului simț, nu se ia nici după ureche, nici de pe net, așa cum, istoria, cultura, tradiția, cutumele religioase ale unei națiuni nu le înveți de pe wikipedia.

Înainte de a intra într-o țară, într-un lăcaș de cult, în miezul unei religii, al unei case, al unei familii, învățați să vă lăsați bocancii prejudecăților afară. Descălțați-vă picioarele minții și ale inimii de noroi! Curățați-le și spălați-le de ignoranță! Dacă nu înțelegeți, învățați să ascultați, să priviți, să tăceți! Tăcerea este un bun educator în viață!

Nu este o rușine să nu cunoști totul despre o națiune, istoria, religia și problemele lor de-a lungul timpului. Rușine este să dai drumul la taste și la gură, fără să fi minim documentat și informat despre ceea ce vorbești! Rușine este să jignești oamenii pentru că tu ești o ființă frustrată, crescută și educată în prejudecăți care nu te lasă să privești dincolo de propria ignoranță! Rușine este să ți se ofere ocazia de a cunoaște, iar tu so o refuzi spunând că știi!

Nu vizitați țări încercând să comparați, deoarece am mai spus o dată…fiecare națiunea s-a născut separat, în alte prilejuri geografice, morfologice, istorice, religioase, economice, sociale și nu avem cum să comparăm două entități distincte, chiar dacă asemănările par a exista! Nu avem de altfel, nici dreptul acesta!

Fiți oameni, tăceți și învățați să respectați și să iubiți diversitatea! Nu e greu! E nevoie doar de voință, bun simț și umanitate! Lăsați bunătate oriunde pășiți, deoarece toate călătoriile sunt despre noi înșine, mai mult decât despre alte locuri!

Când călătorim undeva, este ca și cum am călători în centrul pământului din conștiința și ființa noastră! Doar ajungând acolo, veți înțelege scopul călătoriei și a locurilor pe care le vizitați!

©De vorbă cu Egiptul

alex175534891_3134264909922150_4276998952424833024_n

Noapte liniștită vă doresc! Tisbah ala Kheir!

Briza a urcat încet de pe faldurile de mătase ale Mediteranei pe Cornișa Alexandriei, jucându-se prin părul fetelor ce își pierd dorurile în depărtare. Către alte lumi. Alte orașe. Acolo unde visele sunt libere precum păsările, iar ele pot alerga fără constrângeri. Apoi, vântul a început să alerge printre ramurile palmierilor și ale copacilor, răvășind câte o floare exotică și purtându-i petalele rănite pe trotuare unde oamenii se grăbesc să trăiască. Nu mai e timp. RA a coborât din nou în brațele Miresei sale Mediterana, în timp ce în Alexandria, noaptea își așterne stelel și luna pe cer. Nimic omenesc parcă. Totul rupt dintr-o legendă a vechilor faraoni și zei. Chiar și luminile colorate și strălucitoare. Calde și îmbietoare. În depărtare, pe nisipurile calde câteva suflete își fac culcuș în amintiri. O să adormim și noi, iubite. Poate din această sămânță de dor, într-o zi, va înflori viața.

(©De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Alexandria și dezvoltarea sa în prima jumătate a secolului XX – Cartierele, străzile, faleza

Alexandria-Bahari - 1798
Alexandria-Bahari – 1798
Alexandria 1880
Harta Alexandriei – 1880
Alexandria-bahari, perioada turc[ - 1855
Alexandria-Bahari – 1855
Construirea Falezei 1897
Construirea Falezei si blocurilor – 1897
Alexandria Planul Antic 1911
Alexandria – 1911

Alexandria, Mireasa Mediteranei, cum este ea numită de egipteni, este și acum unul din cele mai importante centre de cultură ale lumii. Fondată în 332 ÎHr., ea a fost timp de cinci secole inima și centrul elenismului, o veritabilă capitală a lumii, far al Mediteranei și al omenirii, metaforic spus, dar și în sensul propriu!

Răscruce a mai multor civilizaţii, Alexandria a fost și a rămas până în prezent, spaţiul în care se întâlnesc culturi şi oameni. Epoca ptolemeică începută cu diadohii împământeniti aici de Alexandru Macedon şi terminată cu Cleopatra a constituit hiberbola unei experienţe a umanităţii care nu avea să mai fie egalată mii de ani.

La Alexandria moştenirea faraonică, greco-romană, evreaiscă (Alexandria a avut cea mai mare comunitate de evrei din Orientul Mijlociu), otomană şi musulmană îşi dau mâna într-un însemnat act civilizator, devenind punte peste vremuri şi dig în faţa talazurilor unor timpuri neprietenoase. Și astăzi, în Iskandaria se mai deapănă amintiri din firele de lumină ale farului din Alexandria, care a fost paznic al acestor locuri pe care se pare că zeii le-au binecuvântat. Fire invizibile asemeni unor goblenuri neprețuite, adună la un loc oameni, fapte, memorie colectivă şi locuri de referinţă pentru a sărbători o experienţă unică a umanităţii.

La începuturile ei, Alexandria era asemeni unui golf și avea câteva insule. Cea mai veche parte a ei fiind Abu Qir, Bahary-Anfoushy și El Max. Cucerită de nenumărate ori, incendiată de atâtea ori încât nici istoricii nu au putut ține pasul, cu părți scufundate, Alexandria s-a schimbat foarte mult de-a lungul vremurilor. Alexandria de astăzi, există ca formă de urbanism, cu districte, încă de pe vremea elenilor, cele mai vechi cartiere fiind Abu Qir, Bahary și El Max, trei mari centre pescărești, Alexandria construindu-se practic în jurul acestei meserii.

Un pescar a spus cândva: ”Alexandrienii sunt ca peștii! Dacă îi strămuți de aici, vor muri.” Și a avut dreptate. Orice universitate ar termina și orice profesie ar avea, alexandrienii se întorc întotdeauna la originile lor pescărești.

Când Alexandria era centrul lumii eleniste, zona ocupată astăzi de Bahari a fost odată Heptastadium, podul care leagă continentul de insula Pharos, formând Porturile de Est și de Vest (Hanafi, 1993).

Alexandria a fost capitala Egiptului până la cucerirea arabă în 641, aceștia mutând capitala la Fustat (Cairo modern). Datorită faptului că arabii au avut alte interese și anume cuceririle arabe pe continent, Alexandria a fost foarte mult neglijată, intrând într-un mare declin istoric. Cucerirea arabă a fost privită de istorici ca un fel de iad istoric pentru Alexandria. În afara zidurilor orașului a început să se dezvolte un oraș nou, în zona celor două porturi. În 1517, invazia otomană, iar a adus un declin Alexandriei, orașul din exterior continuând să se dezvolte în ciuda celui clasic. Ba mai mult, elemente arhitecturale din orașul mamă au fost construite în orașul din exterior, rezultând o hibridizare arhitecturală.

Construită și locuită în cea mai mare parte de imigranți din Africa de Nord și Andaluzia, țesătura acestui nou oraș a început tot mai mult să semene cu cea a multor așezări turcești, cu străzi foarte înguste, foarte puține spații deschise și cu un mediu dens construit. Cu alte cuvinte, Alexandria a început să arate înghesuită.

La venirea turcilor și a Pașei Muhammad Ali ca și Vicerege la conducerea Egiptului în 1805, a început și Alexandria să se dezvolte din nou și să înflorească, acesta având planuri foarte mari pentru reînvierea orașui Alexandria. Perioada turcă a fost una liniștită și prolifică. A construit Palatul ras el Tin, Canalul Mahmudia și mai multe cartiere, printre care amintim: El Gomrok, El Mansheya, El Ibrahimiya, El Attarin, Moharam Bek, etc. Pentru a atrage capital străin, Pașa a acordat terenuri comunităților de imigranți, precum și anumite drepturi legislative. Aceste comunități s-au stabilit în cartierele europene nou înființate (denumite mai sus) și fiecare avea un președinte ales, își construia propriile școli, spitale și cluburi.

Justine, Durrell (1957) descrie că în oraș, pe atunci, erau: “cinci rase, cinci limbi, o duzină de crezuri”.

Începând cu 1834, odată cu înființarea Consiliului de l’Ornato, accentul a fost pus pe dezvoltarea și îmbunătățirea cartierelor europene, a construirii unor străzi largi și aerisite pe care se putea circula lejer.

Au urmat mai multe schimbări benefice în Bahari, cum ar fi înființarea Transportului cu Tramvaie (primul și cel mai vechi din Africa și orientul Mijlociu), prima linie înființată fiind Tramvaiul Galben în 1897, tramvai galben existent și astăzi, în Egiptul modern. El lega stația Ramleh de palatul Ras el-Tin. Apoi, a fost construită o promenadă elegantă (corniche) de-a lungul coastei Mediteranei în Alexandria, dar și un șir de clădiri, majoritatea având între 2-4 etaje, fiind influențate foarte mult de stilul european de care Pașa era îndrăgostit.

El-Nabi Daniel Street, este una din străzile care are același nume de 150 de ani.

O altă stradă a expoziției este strada Safeya Zaghloul, care a fost denumită inițial “Al Masala” (Obeliscul), deoarece conținea două obeliscuri care datează din 13ÎHr. În 1877, Khedive Ismail a oferit unul Statelor Unite, iar celălalt a fost mutat la Londra în 1879. În 1930, strada a fost numită după activista feministă și luptătoarea pentru drepturile omului, Safeya Zaghloul. Stradă istorică, aceasta include o serie de locuri fermecătoare și vechi, cum ar fi Cafenelele Trianon și Elite, Cinematografele Strand și Rialto.

Strada Fouad, a jucat un rol semnificativ în planificarea urbanistică a Alexandriei,fiind una din străzile care leagă aproape întregul oraș. În epoca romană, strada Fouad avea două porți. Cea de Est și cea de Vest. Poarta estică era denumită Poarta Soarelui, iar cea vestică, purta denumirea de Lun și avea aproximativ 5 kilometri. Această stradă a fost numită Bab Rashid spre sfârșitul secolului al XIX-lea, deoarece era drumul principal de legătură a Alexandriei de orașul Rashid. Strada a fost numită în cele din urmă după regele Fouad (1917-1926) în 1920, regele Fouad fiind primul care a înlocuit titlul de sultan cu cel de rege.

După revolta din 1952, numele a fost schimbat în El Horreya, apoi în Gamal Abdel Nasser, dar Alexandrienii o cunosc și astăzi ca fiind Strada Fouad.

În zilele noastre, Strada Fouad este încă un loc deosebit de frumos, boem, având un aer european. Pe vremuri, pe strada Fouad, se aflau: Clubul Mohammed Ali Pasha, Teatrul Zezenia și Hotelul Khedive’s, locuri pe care le regăsim în zilele noastre doar în fotografii sau filmulețe vechi.

Multe alte străzi vechi precum Fouad și-au schimbat denumirea de-a lungul timpului, prima plăcuță de identiificare a unei străzi „moderne” în Alexandria, datând din 1891, dar știm despre Alexandria că avea cartiere, târguri și centre culturale, încă din vremea lui Alexandru cel Mare.

Patrice Lumumba, Soliman Yousry, El Shaheed Salah Mustafa, Pharos de El Faraana, Dr. Ali Shousha și Garda Nubar Pasha sunt toate nume care nu au fost niciodată șterse din amintirea Alexandrienilor. Potrivit celor de la Heritage, vechile hărți ale Alexandriei sunt dovezi vii despre modul în care a evoluat orașul: planurile urbanistice ale acestuia, împărțirea cartierelor, denumirile originale ale străzilor, toate mărturisind tradițiile antice și o rețea rutieră care a aparținut vârstei timpurii sau medii. Dar dincolo de istoria țării, locuitorii vechiului oraș poartă legături emoționale cu străzile sale, amintiri speciale pe care aceștia le celebrează chiar și azi, având loc tot felul de festivaluri, spectacole, filme și evenimente culturale.

Astfel, arhitecturile Alexandriei, majoritatea aflate în Downtown, zona Bahari, sunt clădiri de patrimoniu, având vechime și importanță majoră în istoria orașului. Bahari există ca și cartier dinainte de 1805, majoritatea clădirilor fiind construite în jurul acestui an. În pofida faptului că există de 200 de ani, aceste clădiri sunt nu doar în picioare, dar sunt încă locuite și în stare perfectă. Unele au fost dărâmate, pornind un val de revolte din partea organizațiilor care luptă pentru păstrarea și protejarea patrimoniul național, iar o parte au fost închiriate. Cele mai multe sunt locuințe private, la parterul cărora se găsesc cafenele vechi, boeme, pe pereții cărora poți respira istoria și fascinația acestor locuri!

(© Reportaj și documentare realizată de Ramona-Sandrina Ilie)

This slideshow requires JavaScript.

Căldură mare, mon cher!

Termometrul indică 31 de grade Celsius. Sub toropeala soarelui de afară, am făcut câțiva pași spre terasa de pe malul Mediteranei. Nu e o noutate că iubesc Bahary, iahturile care plutesc parcă într-o derivă dulce peste mare. Briza și cerul care parcă acolo este mult mai senin. Panorama asupra orașului și Citadela Qaitbay care este la o aruncătură de băț, fac ca totul să pară că ai ajuns acolo din alte timpuri.. Ai spune că nu e mult. Dar să iei microbusul și apoi să faci câțiva pași sub soarele ăsta care îți intră în piele, sub piele, până în carne, pare chiar eroic să îi execuți. Număr: unu, doi, trei, încă unul și tot așa. Ca și copiii. Mă încurajez singură. Pe lângă mine, mai trece câte o femeie învăluită în trei rânduri de haine, cu hijab sau burka. Pe cuvânt, le-aș medalia. Le-aș face eroinele unor tradiții și religii care în astfel de clipe, par mai mult decât absurde. Criminale chiar! Și totuși, pare că lor le este bine. Cred că și obișnuința sau doar faptul că te-ai născut sub un astfel de soare, poate fi decisiv. Încă unul, îmi zic și duc mâna streșină la frunte. Mai trebuie să trec șoseaua. Asta poate fi ușor în mod normal. dar nu aici. Aici înseamnă tehnică de supraviețuire, atletism și vigilență. Inspir adânc, mă uit în dreapta și stânga. Vin de peste tot, pe 4 benzi, fără opriere. Înaintez. Ridic mâna dreaptă cu cele trei degete strânse ca și cum aș face semnul crucii. cam tot așa ceva ar fi, doar că aici le ridic sus, le mișc încet, iar ei înțeleg că trebuie să aștepte. Și în toată nebunia aia de mașini, gesturile își au rostul lor. Am ajuns pe celălalt trotuar. M-aș închina, dar asfaltul frige! Îl salut pe Abdalah: ”Sabah el khair, Abdalah!”. El zâmbește, mai să îl ia râsul pe sub fățuca aia copilăroasă și tinerească a lui. Are 17 ani. E de prin sate. Mai are vreo 5 frați și surori. De la 11 ani, lucrează prin Alexandria. Mi se strânge inima de tristețe și drag de el. Cumva, o judec pe mama lui în gând. Îmi răspunde: ”Sabah al noor, Madame Ramona!”. Râde. Râd și eu. Îl bat matern pe umăr și îi strecor în buzunar vreo 20 de pounds. Să fiu eu sigură că va mânca bine și astăzi. Mă strigă. ”Madame!”. Zâmbesc și duc mâna la inimă, o ating de trei ori și răspund: ”Ma’aleysh ebny!” (Este ok, băiatul meu!). Nu trebuie să răspundă nimic. Ochii lui spun mereu totul. Cumva, am câțiva copii de suflet pe aici. Am ajuns. Cer o limonadă cu gheață. Și mă gândesc acasă. Departe. Până și gândurile îmi sunt blurate de căldură. Vorba lui Caragiale: Căldură mare, mon cher! Și totuși, nu mă plâng deloc. Mediterana este întotdeauna un spectacol de culori, valuri și frumos!

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Farul din Alexandria nu mai există, în locul său, Cultura a fost cea care a luminat în continuare aceste tărâmuri!

Nu ştiu cum sau când ne-am întâlnit noi. Eu şi Alexandria. Convinsă sunt din ce în ce mai mult, auzind chemările şi regăsirile din amintirile şi sufletul meu, că ne ştim din altă viaţă. Prea ne ştim bine una pe alta. Ca ţărmurile ei pe care Mediterana se opreşte să le sărute tandru. Nu ştiu dacă în Alexandria pământul întâlneşte Mediterana sau marea regăseşte coasta suavă a oraşului, rezemându-se de ţărmul ei şi protejând-o de-a lungul timpului. Sau descoperind-o. De oriunde ai veni către Alexandria şi oricât ai străbate-o, aceasta este asemeni unei femei beduin înfăşurată într-un şal mistic de mătase. Dacă nu ştii să o asculţi, să îi urmezi paşii, niciodată nu îşi va ridica vălul să o poţi vedea la faţă aşa cum este ea. Pare asemenea unei hieroglife săpată într-un fel de capsulă identitară faraonică, o capsulă a timpului, veche la fel ca acesta.

Umblând prin Alexandria, nu ştii cu exactitate dacă timpul stă în loc aici sau Alexandria este una cu timpul. La fiecare pas, cu fiecare mister desluşit, cu fiecare arhitectură atinsă cu sufletul, ca o mână răsfirându-se peste dantelării şi broderii care îţi pot vorbi despre epoci demult trecute, Iskandaria, cum numesc egiptenii Alexandria, ne dezvăluie lucruri care devin amprente clare, distincte şi eterne, înşirate în suflet, în spirit şi în minte pentru totdeauna. Un fel de rozar al unui loc pe care nu ai cum să îl străbaţi decât spiritual.

Ajungând la Citadela Qaitbay, urcând către turnurile şi zidurile sale pe care Mediterana încearcă să le escaladeze cu valuri înalte şi puternice, poţi distinge departe, figuri ale istoriei , petrecute prin clepsidra faptelor şi cuvintelor nemuritoare ale unor conducători de neamuri şi teritorii, dar şi chipuri de sfinţi care au venit aici să creştineze şi să semene credinţa şi iubirea pentru Hristos. Uneori cu pâine şi sare, alteori cu pâine şi sânge. Dar în fiecare din cazuri, credinţa a rămas nestrămutată, adâncă şi puternică. Un altfel de Sfinx al lumii egiptene. Poate, dintre toate Piramidele Egiptului, Creştinismul este cea mai înaltă, mai puternică şi mai frumoasă. Pentru că este clădită din suflete umane.

Arabizarea şi musulmanizarea nu s-au putut finaliza cu succes nici în zilele noastre, când deşi stat islamic, Egiptul îşi recunoaşte ca străbuni copţii, iar a doua mare religie în stat este creştinismul. Egiptul are de foarte mulţi ani sărbători naţionale religioase Crăciunul şi Paştele Ortodox, iar dacă pe vremuri, creştinii erau martirizaţi, acum, au dreptul şi libertatea de a-şi manifesta credinţa liberi, alături de fraţii lor musulmani sau de alte rituri. Au ridicate sute de Biserici, Mănăstiri, iar de curând a fost ridicată în Noua Capitală a Egiptului, cea mai mare Catedrală Ortodoxă din Orientul Mijlociu şi Africa. Catedrala a fost inaugurată de către Preşedintele Egiptului, Abdel Fattah El-Sisi,  la ceremonie participând Papa Tawadros al II-lea (copt ortodox) şi marele imam Ahmed el-Tayeb al universităţii islamice sunnite Al-Azhar. Papa Francisc a ţinut să transmită video un mesaj, apreciindu-l pe Tawadros al II-lea şi Biserica sa “care a ştiut să dea o adevărată dovadă de credinţă şi iubire chiar şi în clipele cele mai grele”.

Preşedintele Abdel Fattah El-Sisi, care este prezent la toate slujbele religioase importante ale creştinilor, a ţinut un discurs emoţionant, la care au participat sute de mii de creştini. Mulţi au plâns când Preşedintele a spus: ”Suntem și vom fi unul”, exprimând că Egiptul trebuie să fie un exemplu de fraternitate şi solidaritate, unde fiecare trebuie să îşi manifeste credinţa şi libertatea neîngrădiţi! Abdel Fattah El-Sisi, controversat în exterior, este cel mai preţuit şi susţinut preşedinte de către egiptenii copţi şi egipteni în general, deoarece acesta a dat cele mai multe libertăţi religioase, lucrând chiar la o reformă în acest sens, care să aducă Egiptul la secolul în care trăim.

Încercat de sute de ani cu războaie şi lupte, Egiptul a fost de multe ori străpuns şi însângerat la graniţele sale, teritoriile fiindu-i de multe ori trecute, cucerite, dar recucerite. Cu preţ destul de mare. Şi greu. Dacă până la 640 d.Ch. capitala Egiptului a fost la Alexandria, în acel an, când ţara faraonilor a fost cucerită de musulmani, capitala a fost mutată la Cairo. Actualmente, se lucrează la o nouă capitală administrativă a ţării, care va fi inaugurată anul viitor. Ea se află la 45km de Cairo.

După ce Alexandriei i s-a luat coroana şi tronul de Prinţesă a Egiptului şi nu a mai fost capitală, a decăzut cumva ca importanţă şi mărime, iar incendiile şi cutremurele şi-au adus şi ele contribuţia la regresul legendarului oraş. Ulterior, o parte din Alexandria a fost acoperită de apele Mediteranei datorită surpărilor, valurilor tsunami şi în special a creşterii nivelului mării. Se estimează că nivelul mării este mai ridicat cu aproximativ trei metri faţă de cel din epoca romană.

Alexandria Cleopatrei, iubită de Cezar, ne ridică din mare şi acum cântece despre cum iubirea poate străbate continente, încheia pace şi trece orice prejudecăţi. Poate de asta, valurile mării sunt şi acum atât de înspumate, deoarece îşi amintesc de pasiunea acestei iubirii care şi acum, după atâţia şi atâţia ani, se poartă pe buze, naşte istorie şi filme nemuritoare. Alexandria avea să îl cucerească şi pe Alexandru cel Mare. Îmblânzit de Mediterană şi fascinat de ea în acelaşi timp, cel care aducea pacea după fiecare cucerire, avea să făurească noi temelii la “ALEXANDRIA E KAT EGHIPTON” , adică cea din Egipt , cum era cunoscută Mireasa Mediteranei, cu mai bine de 300 de ani înainte de apariţia Imperiului Roman. În limba egipteană, oraşului i se spune Al-Iskandaryyah iar în graiul copţilor, păzitori statornici şi de neclintit ai creştinismului, ea este numită Rakota. Numele acestor locuri depănate parcă de Sheherezada celor 1001 de nopţi  asfinţeşte şi răsare în alte mii de nume şi istorii, în legende şi mituri, în cântece şi tradiţii ale acestor tărâmuri pe care oricât ai încerca, greu îţi este să le pătrunzi.

Mai bine de jumătate de mileniu Alexandria a fost vestită în toată lumea antică datorită celebrei sale biblioteci. Şi tot datorită ei este cunoscută şi vizitată de milioane de turişti şi în zilele noastre. Cândva, edificiul modern a fost un templu al culturii pe care  Ptolemeu al II-lea l-a ridicat în timpurile domniei sale şi se afla undeva în apropierea bibliotecii alexandrine de astăzi. Aşezat simbolic alături de un altar dedicat zeiţelor muze care guvernau creativitatea fiinţelor umane şi îi inspirau pe artişti şi pe oamenii de ştiinţă în aceeiaşi măsură, acestea ocroteau bilioteca din Alexandria. Nu aveau însă să o poată proteja de focul mistuitor, iar actuala şi impetuoasa bibliotecă, are să fie inaugurată în anul 2002. Lăcaşul epocii contemporane este o descriere fastuoasă a unui act cultural de excepţie.

Dacă în antichitate, pe zidurile bibliotecii era încrustrată în piatră, menirea ca acel loc să devină un templu al grijii faţă de suflet, în aceste zile contemporane, în ochii tuturor celor care intră în acest altar al culturii care are 11 etaje, coborând într-o ingenioasă cascadă arhitecturală, având cel mai mare spaţiu de lectură lume, 70 000 de metri pătrati şi găzduind  1 200 000 de volume, se poate citi un început sau o continuare a unui act vindecător unic…acela al însănătoşirii prin cultură.

Deşi una din Minunile lumii antice, Farul din Alexandria nu mai există, în locul său, Cultura a fost cea care a luminat în continuare aceste tărâmuri!

Şi oamenii ei frumoşi, născuţi din os regal, cum numai o Cleopatra poate fi. Iar Mediterana, rămâne mereu cea mai neînfricată zeiţă pusă de RA strajă a acestor tărâmuri mistice, pe care şi ei, zeii, coboară din când în când să se plimbe în chip de om. Alexandria ştie. Ea îi poate recunoaşte, iar în urma paşilor lor, ea străluceşte a zâmbet de domniţă preaiubită!

(©De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Să nu judecați niciodată, doar să dăruiți!

Photo by: © Noor Eldin El Shenawy

Mă tot gândesc, că în ultima vreme, omenirea, societatea,oamenii, ne-am îndepărtat unii de alții, deoarece am uitat elementul esențial și fundamental care ne ține conectați: iubirea! Învățăm tot mai des lecția aroganței, a urii, a răutății, a judecății și etichetării. Religia nu ne mai unește, ci naște și seamănă ură, dezbinare. Religia și Biserica uită de menirea ei esențială: cea de a uni oamenii prin credință și iubire. Dumnezeu nu e împărțit pe culori, pe religii, pe naționalități. Dumnezeu ne-a învățat să ne iubim unii pe alții și a semănat asta în noi. Dar noi uităm! Toți! Uităm și ne lăsăm dezbinați. Ne lăsăm goliți de esența noastră umană. De frumusețea gesturilor simple. De frumusețea acceptării. De bunătate. Deși am fost de multe ori dezamăgită în viață de oameni, nu mi-am pierdut niciodată credința în frumusețea lor. Cred cu putere în om! În suflete! În bunătate! Dincolo de orice aparențe! Iubesc oamenii și în ziua în care îmi voi pierde încrederea în umanitate, voi muri de suflet amar. Cumva, cred că oamenii au puterea de a renaște oricum și oricând, oar uneori, din cele mai adânci depresii, oamenii nasc cele mai minunate sentimente, emoții și schimbări.

Să nu judecați niciodată, doar să dăruiți! Să faceți bine și dacă puteți să și iubiți…pe oricine, oricum, doar să iubiți!

© Ramona Sandrina, De vorbă cu Egyptul, Talking to Egypt

De vorbă cu Egiptul…

Cum iubim când iubim? Cu inima şi de-a întregul!
 
Când eşti într-un loc fii cu toată inima şi bucură-te de fiecare clipă, întâmplare şi pas. Descoperă locuri noi cu pasul inimii şi nu fii arogant. Nu compara şi nu căuta similitudini. Diferenţele sunt cele care ar trebui să ne apropie, deoarece ele ne dau unicitatea. Frumosul şi înţelepciunea doarme în locuri scorojite de timp şi sărăcie de multe ori şi nu îţi este la îndemâna privirii dacă nu ştii să dai pătura ignoranţei deoparte şi să vezi dincolo de aparenţe. Marii înţelepţi ai lumii nu au umblat înfăşuraţi în haine scumpe, încălţaţi cu încălţări scumpe ci erau înfăşuraţi într-o haină sărăcăcioasă şi de cele mai multe ori erau desculţi, păzind animale pe câmp. Nu arăta cu degetul ceea ce nu îţi place şi nu arunca piatra după ceea ce nu înţelegi! În locul unde cade piatra gândului rău se nasc 1000 de ape clocotite. Oceanele se străbat cu încredere şi răbdare, nu în grabă şi nepăsare. Aşa şi firea umană, locurile şi viaţa. Învaţă mereu să asculţi şi să înţelegi ceea ce nu ţi-a fost dat să vezi până atunci îndeaproape. Şi sub pietre există iarbă şi viaţă! Aşa există şi în prejudecăţile noastre cu care am fost crescuţi şi educaţi! Spargeţi-le şi eleiberaţi-vă, deoarece altă cale a adevăratei cunoaşteri nu există decât să te duci tu pe tine acolo unde alţii au spus că nu se poate face lumină, că Dumnezeu nu există, iar iubirea nu înfloreşte! Cunoaşte tu cu mintea, sufletul şi gândurile tale lumea! Alţii nu pot să îţi prezinte decât felul în care percep ei lumea sau cum sunt plătiţi să o facă! Dar tu, eliberează-te şi cunoaşte locurile şi oamenii aşa cum sunt ei. Chiar dacă vorbim alte limbi, tot iubirea e limbajul care mută omenirea în locuri mai bune! Toţi suntem la fel. Doar fusul orar diferă.
 
(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

De vorbă cu Egiptul – Abdelrahman, faraonul mărilor

Este deja o vreme de când am ajuns pe tărâmul faraonilor, a oamenilor soarelui. Când lumea mă întreabă ce m-a adus aici, zâmbesc şi răspund: “Iubirea şi Dumnezeu! Fără EL nimic nu e posibil!”.

Trăind printre oamenii de aici, am ajuns să nu mă pripesc, să nu iau decizii fără să cuget şi mai ales, să nu judec pe nimeni şi nimic. Nu ştii niciodată ce poveşti, pierderi, dureri sau vieţi încărcate duc oamenii în sufletul lor.

Pe Abdelrahman l-am cunoscut întâmplător, în timp ce poposea pe malul Mediteranei şi îşi descâlcea plasa de peşte. Din vorbă în vorbă, am aflat că vine din Deltă. Că tatăl lui aici s-a născut, în Alexandria, dar familia lor are originile în Delta Nilului. Departe. Într-un sat mic, unde Abdelrahman nu mai ştie să ajungă. Şi dacă ar ajunge, spune el, ce ar mai găsi acolo? Oftând şi privind departe pe mare, bătrânul mi-a spus:

– De când mă ştiu, Madame, am fost pescar. Străbunicul meu, bunicul, tata, fraţii, toţi au fost şi sunt pescari. Nu cunosc altceva mai bine decât marea aceasta, pe Dumnezeu şi draga mea soţie Habiba. Eu ştiu că acolo, departe, în lumile unde oamenii sunt mult mai bogaţi şi mai fericiţi, copiii lor nu umblă desculţi şi pot să meargă uşor la o şcoală, lumea ne judecă. Poate prea uşor, Madame. Pentru că ei nu ştiu cum este să te naşti într-un loc unde trebuie să lupţi în fiecare zi pentru ca să poţi trăi. Nu bine. Dar măcar să trăieşti mulţumind lui Allah pentru viaţa ta şi a celor dragi. Oamenii ne judecă pentru că suntem musulmani, dar eu i-aş ruga să încerce să judece mai puţin şi să înţeleagă mai mult. Nu e vina nimănui că se naşte musulman, creştin sau mai ştiu eu câte alte religii or mai fi sub cerul lui Allah. Nimeni nu a cerut să se nască musulman sau creştin. Nu? Dacă mă năşteam în America, eram baptist, în Italia, eram catolic, în alte ţări eram ortodox. Aici, sunt musulman. Şi nu e nimic rău să ai o altă religie, Madame. Rău este să ajungi să judeci şi să ucizi în numele ei. Eu doar mă rog. Mă rog la Allah pentru o zi mai bună, pentru a găsi peşte în ape, pentru ca soţia mea să fie sănătoasă şi să râdă mult, pentru ca cei patru copii ai mei să fie şi ei sănătoşi şi să aibă căsnicii bune, fericite, iar Allah să îi binecuvânteze. Dumneavoastră Madame, sunteţi un om bun. Se vede în ochii dumneavoastră asta. Noi egiptenii cunoaştem bunătatea de departe. Pentru că nu prea avem parte de ea.

Am zâmbind lăcrimând şi am cerut voie să îl îmbrăţişez. Ca pe un părinte, desigur. Şi bucuros a primit îmbrăţişarea. Şi ciocolata mea din geantă. Pentru soţia lui. Mereu am câteva la mine. Le împart copiilor sau bătrânilor care ştiu că nu îşi permit prea multe bucurii în zilele acestea. Şi în ochii lor vă ochii bunicilor şi bătrânilor din ţara mea. Cumva, îmi alin dorul. Sigur că am vorbit mai multe cu Abdelrahman. Şi nu doar o singură dată. Şi am cunoscut-o şi pe Habiba între timp. Casa lor modestă, căreia până nu demult, îi lipsea o fereastră. Acum o are. Şi Habiba a pus o perdeluţă veselă în ea. Câteodată, trec pe acolo cu o cutie de cafea. Şi o las să o pregătească ea şi să o bem amândouă din ceşcuţele ei. E o femeie micuţă, rotundă, plină de viaţă şi de râset. E veselă precum primăvara. De câte ori merg la ea, îmi amintesc de Jenica. Bunica mea. I-am şi spus, povestindu-i de copilăria mea, de cozonaci, cornuleţe, de gâştele din curte. Şi ea râdea. Mi-a spus să o învăţ să facă şi ea cozonac. I-am dat reţeta şi într-o zi, i-am promis că trec din nou să îi arat pas cu pas cum se pregăteşte.

Umblând pe aceste tărâmuri, atât de departe de România mea verde şi frumoasă, am învăţat că toţi oamenii sunt frumoşi. Că nu suntem atât de diferiţi unii de alţii, deşi, nouă așa ni se pare. Toţi ne dorim aceleaşi lucruri: să fim iubiţi, să iubim, să avem o familie, să fie sănătoşi, să avem un cămin, să ne bucurăm de viaţa noastră aşa cum este ea. Poate diferă doar modul în care ajungem la ele. Unii mai tradiţional, alţii parcă trecând prea uşor peste nişte aspecte esenţiale. Şi mai diferă soarele sub care ne naştem. Unii mai fericiţi, alţii mai bătuţi de soartă.

Am învăţat să nu mă uit la picioarele lor desculţe, la hainele modeste şi nici să mă tem de ochii lor care uneori par tăioşi. Aparenţele înşală. Când le vorbeşti, imaginea sticloasă a privirii se şterge şi se încălzeşte precum mugurii copacilor sub razele soarelui. Se deschid şi devin zâmbet şi senin. Viaţa lor nu e uşoară deloc. Au griji multe, iar sărăcia face parte din viaţă şi din peisaj. Dar ei au învăţat să îl ia pe Allah în suflet, să îl pună în tot ce fac şi să spere că munca îi va salva de la sărăcie, dacă nu pe ei, măcar pe copiii lor.

Oriunde mergi, lasă o bucată din tine. Cea mai frumoasă. S-ar putea să mai treci pe acolo. Niciodată nu ştim unde alege viaţa să ne poarte. Să nu te temi de locuri neumblate. Transformă-le în drumuri noi, frumoase şi luminoase. Nu judeca lucrurile după copertă şi nici oamenii după aparenţe. Ceea ce nu cunoaştem face parte din diversitate, iar diversitatea face parte din unicitatea noastră. Dar asta va fi altă povestire, de pe tărâmurile unde cândva zeii păşeau alături de oameni şi ridicau piramide şi temple, până la Ra.

Articol scris pe Catchy de Ramona Sandrina