Fiecare, la început, privim viața din spatele unei cortine

39917137_1374868579283408_4665769015417765888_n

Fiecare, la început, privim viața din spatele unei cortine. Până învățăm. Până învățăm să o respirăm, să o gustăm, să o îndrăznim, să o trăim. Să ne bucurăm de tot ca un copil mic care a pășit prima oară desculț în iarbă. Să încercăm tot ce simțim să încercăm și să ne asumăm. Atunci, perdeaua cade și înțelegem. Că viața ne aparține și în ea nu este vorba despre altceva decât despre noi. Absolut totul în viața se raportează la noi. E simplu. Nu trebuie decât să trăim! Așa cum alegem. Viața este asemeni unui condur. Ni se potrivește perfect doar nouă. Pe sufletul și trăirile noastre! Nimic nu este mai frumos decât să fii în pielea ta și să îți placă!

De vorbă cu Egiptul

 

Când iei Alexandria la pas, nu umbli pământean. Nu umbli tu. Și nu umbli singur. Pașii o iau înaintea ta. Înapoi. În dreapta. În stânga. Simți că tu, respirația și sufletul îți stau pe loc, doar ei, pașii, aleargă peste tot în jurul tău, ca un copil mic și entuziasmat. Uneori, zâmbești așa, tâmp, singur, copilăros, îmbujorat și îți vine să sari de bucurie. Îmi amintesc acum de Augusta când spune: “Mami, mă bucur la inimioară ca și când m-ar gâdila cineva și vreau să țip și să râd de bucurie!”. Așa și eu. Pe drumul dinspre Montazah către Bahary (cartierul meu preferat), pe partea dreaptă e coasta Mediteranei, iar pe stânga sunt clădirile, blocurile. Nu știi la ce să te uiți. Pe deoparte marea, plină de culori care nu se amestecă, ci doar se sărută și se joacă una cu alta, plină de sunete, luată la dans de briză, pescărușii care taie azurul, de parcă ei ar aranja norii, vânzătorii ambulanți, mereu zâmbitori, prietenoși, frumoși. Pe cealaltă parte, ele, clădirile care îți taie respirația. Arhitecturi vechi de peste 400 de ani și noi, îndrăznețe, curtenitoare. Oriunde în jur, broderii și culori. Palmieri și miresme. Câteodată, lumea se oprește. Timpul. Atunci, Dumnezeu se roagă. Uneori din Bisericile de unde se aud atât de liniștitor clopotele, alteori din moschee, de unde chemarea la rugăciune pare a fi cântecul unor îngeri. Nu am fobii și nu am prejudecăți. Mie îmi plac oamenii care se roagă. Nu mă întreb cui. Nu îi judec. Nici ei pe mine. Mă bucur. Îi iubesc pe toți deopotrivă. Și învăț să tac și să înțeleg. Așa m-a învățat pe mine Dumnezeul meu. Să nu etichetez, să nu judec, să nu fac rău. Să înțeleg, să ajut, să iubesc. Să întorc obrazul dacă este cazul și să nu răspund urii cu ură ci cu iubire. După ce pământul se umple din nou de oameni, pentru că îngerii se retrag la Dumnezeu, pornesc și eu mai departe. În Bahary este tărâmul mării, al pescarilor și bărcilor. Al caleștilor și turiștilor. Este locul unde marea aleargă după nori și din când în când, lovindu-se de stâncile țărmului, ne sărută și pe noi cu stropi de fericire și smarald. Îi iau pe vârful degetului și îi duc la buze. Așa ne dăm noi două sărutul de dimineață sau de regăsire! Marea mea…alexandrină.

(© De vorbă cu Egiptul,  Ramona Sandrina)