Tahia Masr!

În fiecare an, pe data de 6 Octombrie la ora 14:00, Egiptul opreșe timpul. La ora 14:05, avea să se audă sirenele războiului și numai Dumnezeu poate să știe ce se întâmplă atunci în sufletele oamenilor și a mamelor.

Războiul avea să se dea în Sinai, unde era staționată Armata Israeliană cu ocazia sărbătorii evreieşti de Yom Kippur. Profitând de acest eveniment, Armata Egipteană a luat prin surprindere forțele armate israeliene și i-au învins!

Soțul meu avea 6 ani. Nu își amintește foarte multe, decât imagini de la televizor și faptul că lumea se ruga ca războiul să nu ajungă în toată țara.

În 1973, Egiptul avea să scrie istorie și să învingă una din cele mai mari forțe armate de atunci, Armata Israeliană. Mitul israelienilor avea să cadă pe 6 Octombrie 1973! Războiul din Octombrie a fost crucial și pentru obținerea Păcii în spațiul Orientului Mijlociu, încheind seria războaielor din regiune, care au avut loc mai bine de jumătate de secol.

La ora 14.00 pe 6 Octombrie  1973 soldații egipteni au traversat Canalul Suez fără a fi depistați de forțele armate siraeliene care sărbătoreau.

Ținta egiptenilor a fost: stațiile radar, bateriile aeriene de apărare, punctele fortificate de pe Linia Barlev, rafinăriile de petrol și bineînțeles, depozitele cu muniție. 10.500 de rachete au fost lansate încă din primul minut, armata egipteană făcând prăpăd în liniile israeliene.

8000 de soldați egipteni au traversat canalul în 1000 de bărci de cauciuc, urcând mai apoi pe Linia Barlev și pătrunzând în apărarea israeliană.

Trupele de ingineri egipteni au construit primul pod la 6 ore dupa începrea războiului, iar 8 ore mai târziu, aceștia și-au fîcut loc prin Linia Barlev , amplasând alte 12 poduri și operând 30 de feriboturi.

Succesul de la începutul războiului, a fost atacul aerian, acesta făcând posibilă penetrarea liniei d efront Barlev în mai puțin de 6 ore!

Dacă armata americană nu ar fi susținut Israelul trimițând acestuia echipament militar și provizii pe cale aeriană în data de 10 Octombrie, Armata Israeliană ar fi cunoscut o înfrângere categorică și definitivă.

Rezultatul atacului și victoriei din 6 Octombrie 1973 a fost recâștigarea suveranității toatle asupra Canalului Suez și a unei părți importante din Sinai și a deschis calea tratatului Camp david din 1978.

Astăzi se împlinesc 46 de ani de la această memorabilă victorie, iar Egiptul sărbătorește!

Tahia Masr! (Trăiască Egiptul!)

Parcul Sultan Hussein (Grădinile El Shalalat)

This slideshow requires JavaScript.

Acest set de mici grădini, cunoscute pentru prima dată sub numele de Grădinile municipale, au fost construite în jurul ruinelor zidurilor estice ale Alexandriei situate în spatele Spitalului Regal (acum cunoscut sub numele de spitalul El Miri) din El Shatbi.

Aceste Grădini au fost proiectate de inginerul francez ‘Monfront’, care a arătat un mare geniu în abordarea și proiectarea cu abilitate a zonei. Grădinile au devenit unul dintre cele mai unice spații verzi din districtul El Shatbi. Pentru a face totul și mai spectaculos, el a întrerupt o ramură a canalului El Mahmoudia, pe care a transformat-o într-un iaz artificial pentru păsări sălbatice precum rațe și lebede.

Grădinile El Shalalat includ ruinele zidurilor arabe ale Alexandriei, care au fost proiectate fiind ztât ziduri deschise cât și ziduri ascunse interior. Acestea înconjoară orașul înspre portul estic (astăzi Piața El Mansheya). Alte repere includ El Nabih Cistern; adică „Cisternele Alexandriei” care au fost declarate proprietăți ale statului până la sfârșitul secolului al XIX-lea, acestea revenind ulterior patrimoniului inițial.

Grădina a fost cândva casa statuii de bronz a politicianului alexandrianului-armean Nubar Pacha, înainte ca aceasta să fie mutată la Sayed Darwish Theatre (Opera din Alexandria), situată în strada Fouad, până astăzi.

Grădinile de astăzi sunt situate pe strada Sultan Hussein, numită după Sultan Hussein Kamel (1853-1917), fiul lui Khedive Ismail.

Grădinile vă așteaptă să le vizitați în orice moment din zi sau seară, fiind o oază de liniște și frumos în mijlocul orașului. Culori, copaci exotici, iazuri, ruine și liniște…asta înseamnă Grădinile Shalalat!

Alexandria și dezvoltarea sa în prima jumătate a secolului XX – Cartierele, străzile, faleza

Alexandria-Bahari - 1798
Alexandria-Bahari – 1798
Alexandria 1880
Harta Alexandriei – 1880
Alexandria-bahari, perioada turc[ - 1855
Alexandria-Bahari – 1855
Construirea Falezei 1897
Construirea Falezei si blocurilor – 1897
Alexandria Planul Antic 1911
Alexandria – 1911

Alexandria, Mireasa Mediteranei, cum este ea numită de egipteni, este și acum unul din cele mai importante centre de cultură ale lumii. Fondată în 332 ÎHr., ea a fost timp de cinci secole inima și centrul elenismului, o veritabilă capitală a lumii, far al Mediteranei și al omenirii, metaforic spus, dar și în sensul propriu!

Răscruce a mai multor civilizaţii, Alexandria a fost și a rămas până în prezent, spaţiul în care se întâlnesc culturi şi oameni. Epoca ptolemeică începută cu diadohii împământeniti aici de Alexandru Macedon şi terminată cu Cleopatra a constituit hiberbola unei experienţe a umanităţii care nu avea să mai fie egalată mii de ani.

La Alexandria moştenirea faraonică, greco-romană, evreaiscă (Alexandria a avut cea mai mare comunitate de evrei din Orientul Mijlociu), otomană şi musulmană îşi dau mâna într-un însemnat act civilizator, devenind punte peste vremuri şi dig în faţa talazurilor unor timpuri neprietenoase. Și astăzi, în Iskandaria se mai deapănă amintiri din firele de lumină ale farului din Alexandria, care a fost paznic al acestor locuri pe care se pare că zeii le-au binecuvântat. Fire invizibile asemeni unor goblenuri neprețuite, adună la un loc oameni, fapte, memorie colectivă şi locuri de referinţă pentru a sărbători o experienţă unică a umanităţii.

La începuturile ei, Alexandria era asemeni unui golf și avea câteva insule. Cea mai veche parte a ei fiind Abu Qir, Bahary-Anfoushy și El Max. Cucerită de nenumărate ori, incendiată de atâtea ori încât nici istoricii nu au putut ține pasul, cu părți scufundate, Alexandria s-a schimbat foarte mult de-a lungul vremurilor. Alexandria de astăzi, există ca formă de urbanism, cu districte, încă de pe vremea elenilor, cele mai vechi cartiere fiind Abu Qir, Bahary și El Max, trei mari centre pescărești, Alexandria construindu-se practic în jurul acestei meserii.

Un pescar a spus cândva: ”Alexandrienii sunt ca peștii! Dacă îi strămuți de aici, vor muri.” Și a avut dreptate. Orice universitate ar termina și orice profesie ar avea, alexandrienii se întorc întotdeauna la originile lor pescărești.

Când Alexandria era centrul lumii eleniste, zona ocupată astăzi de Bahari a fost odată Heptastadium, podul care leagă continentul de insula Pharos, formând Porturile de Est și de Vest (Hanafi, 1993).

Alexandria a fost capitala Egiptului până la cucerirea arabă în 641, aceștia mutând capitala la Fustat (Cairo modern). Datorită faptului că arabii au avut alte interese și anume cuceririle arabe pe continent, Alexandria a fost foarte mult neglijată, intrând într-un mare declin istoric. Cucerirea arabă a fost privită de istorici ca un fel de iad istoric pentru Alexandria. În afara zidurilor orașului a început să se dezvolte un oraș nou, în zona celor două porturi. În 1517, invazia otomană, iar a adus un declin Alexandriei, orașul din exterior continuând să se dezvolte în ciuda celui clasic. Ba mai mult, elemente arhitecturale din orașul mamă au fost construite în orașul din exterior, rezultând o hibridizare arhitecturală.

Construită și locuită în cea mai mare parte de imigranți din Africa de Nord și Andaluzia, țesătura acestui nou oraș a început tot mai mult să semene cu cea a multor așezări turcești, cu străzi foarte înguste, foarte puține spații deschise și cu un mediu dens construit. Cu alte cuvinte, Alexandria a început să arate înghesuită.

La venirea turcilor și a Pașei Muhammad Ali ca și Vicerege la conducerea Egiptului în 1805, a început și Alexandria să se dezvolte din nou și să înflorească, acesta având planuri foarte mari pentru reînvierea orașui Alexandria. Perioada turcă a fost una liniștită și prolifică. A construit Palatul ras el Tin, Canalul Mahmudia și mai multe cartiere, printre care amintim: El Gomrok, El Mansheya, El Ibrahimiya, El Attarin, Moharam Bek, etc. Pentru a atrage capital străin, Pașa a acordat terenuri comunităților de imigranți, precum și anumite drepturi legislative. Aceste comunități s-au stabilit în cartierele europene nou înființate (denumite mai sus) și fiecare avea un președinte ales, își construia propriile școli, spitale și cluburi.

Justine, Durrell (1957) descrie că în oraș, pe atunci, erau: “cinci rase, cinci limbi, o duzină de crezuri”.

Începând cu 1834, odată cu înființarea Consiliului de l’Ornato, accentul a fost pus pe dezvoltarea și îmbunătățirea cartierelor europene, a construirii unor străzi largi și aerisite pe care se putea circula lejer.

Au urmat mai multe schimbări benefice în Bahari, cum ar fi înființarea Transportului cu Tramvaie (primul și cel mai vechi din Africa și orientul Mijlociu), prima linie înființată fiind Tramvaiul Galben în 1897, tramvai galben existent și astăzi, în Egiptul modern. El lega stația Ramleh de palatul Ras el-Tin. Apoi, a fost construită o promenadă elegantă (corniche) de-a lungul coastei Mediteranei în Alexandria, dar și un șir de clădiri, majoritatea având între 2-4 etaje, fiind influențate foarte mult de stilul european de care Pașa era îndrăgostit.

El-Nabi Daniel Street, este una din străzile care are același nume de 150 de ani.

O altă stradă a expoziției este strada Safeya Zaghloul, care a fost denumită inițial “Al Masala” (Obeliscul), deoarece conținea două obeliscuri care datează din 13ÎHr. În 1877, Khedive Ismail a oferit unul Statelor Unite, iar celălalt a fost mutat la Londra în 1879. În 1930, strada a fost numită după activista feministă și luptătoarea pentru drepturile omului, Safeya Zaghloul. Stradă istorică, aceasta include o serie de locuri fermecătoare și vechi, cum ar fi Cafenelele Trianon și Elite, Cinematografele Strand și Rialto.

Strada Fouad, a jucat un rol semnificativ în planificarea urbanistică a Alexandriei,fiind una din străzile care leagă aproape întregul oraș. În epoca romană, strada Fouad avea două porți. Cea de Est și cea de Vest. Poarta estică era denumită Poarta Soarelui, iar cea vestică, purta denumirea de Lun și avea aproximativ 5 kilometri. Această stradă a fost numită Bab Rashid spre sfârșitul secolului al XIX-lea, deoarece era drumul principal de legătură a Alexandriei de orașul Rashid. Strada a fost numită în cele din urmă după regele Fouad (1917-1926) în 1920, regele Fouad fiind primul care a înlocuit titlul de sultan cu cel de rege.

După revolta din 1952, numele a fost schimbat în El Horreya, apoi în Gamal Abdel Nasser, dar Alexandrienii o cunosc și astăzi ca fiind Strada Fouad.

În zilele noastre, Strada Fouad este încă un loc deosebit de frumos, boem, având un aer european. Pe vremuri, pe strada Fouad, se aflau: Clubul Mohammed Ali Pasha, Teatrul Zezenia și Hotelul Khedive’s, locuri pe care le regăsim în zilele noastre doar în fotografii sau filmulețe vechi.

Multe alte străzi vechi precum Fouad și-au schimbat denumirea de-a lungul timpului, prima plăcuță de identiificare a unei străzi „moderne” în Alexandria, datând din 1891, dar știm despre Alexandria că avea cartiere, târguri și centre culturale, încă din vremea lui Alexandru cel Mare.

Patrice Lumumba, Soliman Yousry, El Shaheed Salah Mustafa, Pharos de El Faraana, Dr. Ali Shousha și Garda Nubar Pasha sunt toate nume care nu au fost niciodată șterse din amintirea Alexandrienilor. Potrivit celor de la Heritage, vechile hărți ale Alexandriei sunt dovezi vii despre modul în care a evoluat orașul: planurile urbanistice ale acestuia, împărțirea cartierelor, denumirile originale ale străzilor, toate mărturisind tradițiile antice și o rețea rutieră care a aparținut vârstei timpurii sau medii. Dar dincolo de istoria țării, locuitorii vechiului oraș poartă legături emoționale cu străzile sale, amintiri speciale pe care aceștia le celebrează chiar și azi, având loc tot felul de festivaluri, spectacole, filme și evenimente culturale.

Astfel, arhitecturile Alexandriei, majoritatea aflate în Downtown, zona Bahari, sunt clădiri de patrimoniu, având vechime și importanță majoră în istoria orașului. Bahari există ca și cartier dinainte de 1805, majoritatea clădirilor fiind construite în jurul acestui an. În pofida faptului că există de 200 de ani, aceste clădiri sunt nu doar în picioare, dar sunt încă locuite și în stare perfectă. Unele au fost dărâmate, pornind un val de revolte din partea organizațiilor care luptă pentru păstrarea și protejarea patrimoniul național, iar o parte au fost închiriate. Cele mai multe sunt locuințe private, la parterul cărora se găsesc cafenele vechi, boeme, pe pereții cărora poți respira istoria și fascinația acestor locuri!

(© Reportaj și documentare realizată de Ramona-Sandrina Ilie)

This slideshow requires JavaScript.